SINODIKON

Publicat pe martie 7, 2012 de gerica64

SINODIKON – De ce nu se rosteste randuiala Duminicii Ortodoxiei pe la romani? De ce nu se actualizeaza periodic cu noile erezii?

«Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema!(se zice de 3 ori)
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)

Anatema papistasilor! Anatema!
Anatema penticostalilor! Anatema!
Anatema yoginilor! Anatema!
Anatema bioenergeticienilor si homeopatilor! Anatema!
Anatema iehovistilor! Anatema!
Anatema celor ce practica karate, rei ki, acupunctura! Anatema!
Anatema ghicitorilor si inselatilor vrajitori! Anatema!
Anatema mormonilor! Anatema!
Anatema celor ce l-au primit pe papa in Biserica si nu s-au pocait de aceasta! Anatema!
Anatema baptistilor! Anatema!
Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema!
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)

Anatema celor ce spun ca noi crestinii ortodocsii ne-am inchina la acelas “dumnezeu” la care se inchina papistii, protestantii, evreii si musulmanii! Anatema!

Tuturor ereticilor Anatema!

Anatema= in afara granitelor Bisericii- in afara invataturii Bisericii Ortodoxe- taiati din Trupul lui Hristos, lipsiti de comuniunea cu sfintii si Biserica, in mana satanei.»

Via Apologeticum preiau integral articolul De ce nu se rostește rânduiala Duminicii Ortodoxiei pe la români, așa cum se face în întreaga Ortodoxie? Cu atât mai mult, de ce nu se actualizează periodic cu noile erezii? CÂTEVA GÂNDURI ȘI TRADUCERI ALE SINODIKON-ULUI ORTODOXIEI CARE SE CITEȘTE ÎN DUMINICA ORTODOXIEI

Se poate observa în Romania și în alte țari că modul în care se raportează cineva la Sinodiconul Ortodoxiei este ca un barometru al ortodoxiei credinței sale. Nu o dată am auzit la ecumeniștii de astăzi că nu este bine și frumos să anathematizeze Biserica pe cineva sau ceva etc. Dincolo de iubirismul și relativismul afirmațiilor acestora, trebuie spuse câteva lucruri.

Articolul de față nu răspunde la întrebările din titlu – care rămân mai mult retorice. Știu că există un răspuns pentru întrebările acestea, știu că unii au și studiat un pic problema lipsei Rănduielii pe la români, și îi invit cu această ocazie să publice sau măcar să semnaleze la secțiunea „Comments” eventuale linkuri către texte lămuritoare. Dacă ne trimit ceva vrednic de publicare, vom și publica. Desigur, unul dintre răspunsurile evidente este ecumenismul în diferitele sale forme, mai vechi și mai noi…

Salutăm re-editarea în Moltifelnic de către Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă a rânduielii vechi folosite la noi și pe care, deocamdată, o recomandăm ca variantă ortodoxă și filologic: http://apologeticum.wordpress.com/2010/02/21/sinodicon-ul-ortodoxiei-randuiala-din-duminica-biruintei-ortodoxieiprima-duminica-din-postul-mare/

Pentru o variantă istorico-critică mai dezvoltată (ediția clasică istorico-critică este cea a lui Jean Gouillard), în traducerea profesorului diac. Ioan I. Ică jr (însă filologic sunt ridicate obiecții la adresa cuvintelor alese; un exemplu ar fi calchierea franțuzită „Memorie eternă” în loc de „Veșnică pomenire” în variantă tipărită anii trecuți la Editura Deisis) am găsit pe net postarea aceasta sau aceasta.

Vedeți și această traducere a păr. Dan Bădulescu (via limba engleză; de asemenea, încărcată pe un site și aici) și textul însoțitor lămuritor:

«Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.

Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt numerotate astfel pe marginea manuscrisului.

Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.»

Desigur, tocmai faptul că nici nu poate fi recuperat textul originar, din sec. IX, pentru faptul că acesta a fost actualizat de multe ori în secolele următoare, ne arată faptul că și astăzi textul rânduielii ar trebui nu doar rostit, dar și actualizat. O altă variantă aici, cu niște actualizări binevenite la adresa ereziilor contemporane, incusiv cele generate de mișcarea ecumenistă, de ce New Age și practicile aferente:

«Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema!(se zice de 3 ori)
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)

Anatema celor ce spun ca noi crestinii ortodocsii ne-am inchina la acelas “dumnezeu” la care se inchina papistii, protestantii, evreii si musulmanii! Anatema!

Tuturor ereticilor Anatema!

Anatema= in afara granitelor Bisericii- in afara invataturii Bisericii Ortodoxe- taiati din Trupul lui Hristos, lipsiti de comuniunea cu sfintii si Biserica, in mana satanei.»

Ultimele link-uri prezintă, deci, la un loc traduceri ale diferitelor variante ale Sinodikon-ului, variante generate de faptul că în diferite epoci au fost adăugate noi anatheme asupra noilor erezii. Puteți vedea varianta din secolul XIV, în care spun puse și condamnări la adresa adversarilor isihasmului etc. Să nu uităm că ereticii de azi sunt în continuare edversari ai isihasmului, ai învățăturii despre Dumnezeu, energiile necreate și îndumnezeirea omului. Catolicii și protestanții (incusiv diversele secte apărute în secolul XIX și mai apoi) au în continuare aceste probleme. În schimb, unii simt nevoia sa facă rugăciuni în comun cu ei.

Acum, revenind, trebuie spus că Sinodul BOR, prin Pastorala sinodală din anul acesta (2012), aduce aminte despre tradiția ortodoxă de a citit Anathemele asupra ereziilor și începătorilor ori adepților lor, apelând la un citat din Păr. Dumitru Stăniloae. Desigur, slujba Sinodikon-ului Ortodoxiei este și o slujbă de rugăciune pentru întoarcerea la Ortodoxie a celor căzuți în erezii și, de asemenea, este o slujbă de pomenire a celor care au apărat Dreapta Credință de-a lungul timpului!:

«Duminica Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin așezarea temeiurilor adevărate ale existenței umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credințe în întregul ei, sărbătoarea biruinței adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor (Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p.51).»

Cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.

Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale, sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste [în realiatate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii!]):

«Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii

In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]

Anatematizarea urmareste indreptarea

Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din “ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv “thema” – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]

Anatema lui Hristos

Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act “fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, “mladita” uscata este taiata, “smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»

Îmi aduc aminte că am citit undeva un text al unui sfânt (parcă Ignatie Briancianinov) despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora. Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?