Reîntorcerea la Ortodoxie

ŞI EU AM FOST ÎN IADUL DEZINTOXICĂRII… ( scurt fragment autobiografic)

L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur şi simplu, trăind ca toţi ceilalţi…
Cred că deja cădeau primele lopeţi de ţărână. Eram pătruns deja de amorţeala sfârşitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Şi-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârşit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el…
” Rabi, Învăţătorule, unde locuieşti?” L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înţeles limpede răspunsul. Aveam încă ţărână în urechi şi pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mişcarea buzelor. Aşa că am început să umblu din casă în casă ( de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreţ. Figuri de lemn care îşi fac ritualul la ora exactă apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald şi de viu! Am luat-o la fugă…
Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, şi El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe….
După câţiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot „în Viaţă”. El mi-a deschis o uşă în peretele de ghiaţă al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui….
Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia şi atât. În timpul slujbei aveam dureri sufleteşti şi trupeşti îngrozitoare; spaime atroce, simţeam cum mi se rupe carnea şi mi se crapă oasele. Ieşeam afară şi mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar şi citeam. Îmi încălzeam credinţa şi intram din nou. Apoi durerea iarăşi mă împingea afară; şi Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferinţa, groaza, mă trimeteau înapoi în el… Căci ştiam că lumea e doar un topogan spre cimitir….
Stăteam la Liturghie şi curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de viaţa mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferinţa, paradoxal, îmi întărea credinţa că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colţii Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiţi. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia şi citeam cuvintele lui Iisus. Şi luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce….
În clipele cele mai grele, când simţeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câţiva ani… Preferam să mor în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniştea goală, abisală, de afară, linişte de sedativ, fericire de drogat în braţele moi, de curvă bătrână, ale lumii… În Biserică era suferinţă, dar era şi nădejde; luminiţa de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de ameninţarea morţii… Pe când lumina de afară, era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalaţia de efecte speciale a unui spectacol, făcându-l să pară ceva, deşi nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea…
Cu vremea durerile au început să scadă… Deşi nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtăşeam… Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia şi strigând la Maica Domnului şi la Sf. Gheorghe… Am fost operat pe viu, cum s-ar spune…. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine…. Pentru că ştiu, pe pielea mea, pe oasele şi pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtăşanie…. Ştiu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său… Care nu se grăbeşte să taie viţelul îngrăşat, să te îmbrace şi să-ţi dea inel, ci să te bage între argaţi şi să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ţi-a iertat-o… Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane…
Am cunoscut ortodoxia pusă la congelator, sub geam protector, din teama de a nu se strica sau de a nu fi maculată… „Hristosul” acestei ortodoxii e temător şi precaut: nu umblă printre demonizaţi, curve, leproşi şi vameşi, nu se lasă atins de ei: trăieşte doar în mediul aseptic al cultului. Acolo unde eşti primit doar cu halat ( ca în unele mănăstiri) şi respectând eticheta: faci cruce, pupi icoanele, asculţi liniştit slujba. Apoi, la ieşire, predai halatul. Şi pleci tot demonizat, tot curvă, tot lepros şi tot vameş. Cu o îndreptăţire sau o dezamăgire în plus…
Nimeni să-ţi alerge în întâmpinare, să te îmbrăţişeze şi să taie pentru tine viţelul cel gras! Doar priviri care îţi spun: Nu vezi cât de murdar eşti, cât de jegos, cât de nevrednic de locul ăsta! Golanule! Ţi-ai mâncat averea tinereţii cu curvele şi acum vii să ceri pâinea Bisericii! Asta s-o crezi tu! La muncă cu tine! Noi ţinem posturi aspre ca să ne împărtăşim, trudim cu metanii şi rugăciuni, iar golanul ăsta dă buzna cerând pâine!!! Se vede că nu cunoaşte rânduiala…
Şi totuşi, din mila Domnului, cu rugăciunile Maicii Sale şi din puterea Evangheliei am rămas. Căci mai bine să fii ultima slugă din Casa Tatălui, decât să fii oaspetele de seamă al oricărei alte case…. Diferenţa practică dintre Ortodoxie şi celelate confesiuni, este că Ortodoxia e singura care scoate toţi dracii, toată minciuna şi toată moartea din noi… Doare pentru că vindecarea e reală şi desăvârşită….
Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie…
Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii şi suferă mult şi sunt ispitiţi să renunţe. Ispitiţi deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor şi de răceala credincioşilor… Ispitiţi să se spovedească şi să se împărtăşească mai rar… Ispitiţi să se smerească… Acestora le spun din inimă că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie!
Hristos ne strigă “în lume necazuri veţi avea dar, Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! nu doar de la amvon, ci mai ales, din Potir.
Să ne spovedim şi să ne împărtăşim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine şi după „harta” Evangheliei, tot mai în adâncul braţelor deschise ale Tatălui ceresc…. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârşi…
Pentru totdeauna!

sursa articol

http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/2012/11/si-eu-am-fost-in-iadul-dezintoxicarii.html

Acest articol a fost publicat în CUVANTUL și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s