De câte feluri este abstinenţa?

Între Freud şi Hristos

(De câte feluri este abstinenţa?)

Sunt eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut aşa; şi sunt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

Acest articol este un răspuns întârziat dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum poţi trăi în abstinenţă fără să te dereglezi, când medicina a demonstrat de mult că la baza multor boli psihice şi chiar organice, de cele mai multe ori, stă insatisfacţia sexuală? Organismul are nevoie de aceste relaţii ca de hrană şi aer. Omul este parte a naturii şi se supune legilor acestei naturi, de aceea încălcarea lor nu poate rămâne fără urmări distructive.

Raţionament clasic, pe care îl ştie toată lumea. Nimic de spus împotriva acestei descrieri logice şi, mai ales, demonstrate de practica atât de îndelungată a medicinii. Despre aceasta citim în reviste, auzim la televizor, învăţăm la şcoală.

De peste tot suntem bombardaţi cu reclame de felul: “Fă treaba asta de atâtea ori pe zi şi vei fi mai frumoasă! Cei care fac cutare şi cutare nu îmbătrânesc!” Şi altele.

Cu toţii ştim cum arată un abstinent, mai exact, caricatura unui abstinent. Abstinentul are coşuri pe faţă, e nervos, chiar isteric, e tiranizat de fantasme care îi dau o înfăţişare posacă, într-un cuvânt, e un ghem de complexe.

Acest argument însă e greu de folosit atunci când încerci să i-l aduci unui călugăr tânăr, care nu prezintă nici unul din aceste simptome. Călugării şi călugăriţele, în majoritatea lor copleşitoare, sunt oameni deosebit de frumoşi, în primul rând fizic, oameni bucuroşi de viaţă, împodobiţi şi de o sensibilitate neobişnuită.

“Lăsaţi că ştim noi, au călugăriţele lor, în cel mai rău caz sunt toţi nişte homosexuali”.

N-aş vrea acum să contrazic o părere atât de răspândită despre monahi şi nici n-am să apăr dreptul la existenţă al monahismului. Vreau să ne referim pe scurt şi foarte concret la ceea ce există. Cert este că monahismul există, indiferent dacă încalcă sau nu el legile naturii.

De aceea răspunsul meu nu este o apărare, ci o relatare, o povestire despre un fenomen care există de la sine pe parcursul a 2000 de ani, depăşind cu graţie legile biologiei.

Da, omul are instincte, Freud are dreptate. Are dreptate, într-o oarecare măsură, şi Darwin. Omul este robul acestor instincte, el şi le satisface cu o sete animală. Eu însumi am cunoscut oameni dereglaţi din cauza insatisfacţiei sexuale, femei cu păr pe gât şi cu ochii aprinşi de o poftă nestăpânită. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi eu nu am nici un motiv să contrazic practica medicală. Pentru a susţine tradiţia Bisericiinoastre eu nu am nevoie să distrug adevărurile ştiinţei. Dimpotrivă, eu le voi folosi în discursul meu, pentru că ele sunt şi adevărurile mele.

Într-adevăr, dacă Îl dăm afară pe Dumnezeu din Univers, aşa cum au făcut Freud şi Darwin, dacă punem moartea drept hotar al vieţii omeneşti, atunci omul este un simplu animal raţional, care se naşte, creşte, lasă urmaşi şi moare. Un exemplar sănătos al speciei trebuie să îndeplinească toate aceste condiţii, el trebuie să fie o verigă de legătură între generaţii. Înacest tablou, călugării şi abstinenţii sunt nişte verigi moarte, corpi paraziţi care încalcă armonia naturală.

Omul crescut în acest spaţiu închis, tiranizat de iminenţa morţii, omul care vede oameni bolnavi şi bătrâni are motive să ancoreze în această teorie. El ştie că s-a născut, s-a văzut crescând, vede că e stăpânit de porniri organice şi de aceea crede.

Anume credinţa determină reacţiile şi starea omului.

Freud ştia foarte bine aceasta când aplica metoda sa de sondare a trecutului. El avea nevoie de amintirile şi obsesiile pacientului pentru… pentru a-i construi acestuia o poveste vrednică de crezare! Din aceste imagini şi obsesii, poate chiar fără nici o legătură pentru pacient, Freud asambla o credinţă. Credinţa era cu atât mai uşor de acceptat cu cât ea se compunea din elemente foarte familiare, dar pline de mister. În felul acesta, pacientul îşi recăpăta coerenţa în gândire, iar coerenţa îl făcea sănătos.

Există în viaţa omului lucruri familiare, lucruri noi, plăcute sau neplăcute, şi lucruri şocante. Totul depinde de tradiţia în care a fost educat. Educaţia determină în foarte mare măsură reacţiile omului, nu doar pe cele psihice, ci chiar şi pe cele organice.

De exemplu, îmi vine în minte o întâmplare povestită de nişte prieteni care au lucrat la tăiat pădure undeva în Astrahan. Se ştie că populaţia băştinaşă de acolo mănâncă câini. Nimerind odată la o cină, au mâncat şi ei pe săturate, fără să ştie ce mănâncă şi, se înţelege că le plăcuse. Numai că atunci când li s-a spus ce au mâncat, au dat buzna afară şi au vomitat tot. Organismul primise hrana, dar psihicul, din cauza educaţiei sale, a expulzat-o cu furie, încălcând nevoia firească de hrană pe care o simţise organismul.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul nevoilor sexuale. Un om educat într-o societate prin excelenţă freudiană, cum este a noastră, e firesc să resimtă simptomele descrise de savantul vienez.

Dereglările metabolice pe care le are abstinentul descris de Freud şi de medicina postfreudiană nu au numaidecât nişte cauze organice, ci în primul rând psihice. Eu personal am cunoscut şi încă mai cunosc persoane cu probleme afective cărora medicii le recomandă o viaţă sexuală mai intensă. Însă lor nu le-a căzut nici părul de pe gât, nu au scăpat nici de depresii şi nici nu şi-au îmbunătăţit relaţiile cu ceilalţi. Dimpotrivă, după ce au ajuns să ducă lucruri din casă, aur şi bani pentru a plăti pe adolescenţii de cartier “pentru tratament” o persoană din cele cunoscute s-a sinucis. Cred că sunt foarte mulţi care sfârşesc astfel, nu deţin statistici.

Credinţa medicilor atei în această ipoteză a vindecării prin sex cunoaşte exagerări de coşmar, cel puţin în România. Ştiu bine că în casele de bolnavi psihici pacienţii sunt eliberaţi să se împerecheze ca animalele, iar la o vreme chirurgii vin şi avortează bietele bolnave. Mă gândesc în ce măsură această metodă de tratare este mai “umană” decât călugăria.

Nu lipsa contactelor organice şi depozitările seminale îl nenorocesc pe bietul pacient, ci lipsa afectivităţii. Tot Freud a constatat că aceşti melancolici înstrăinaţi se masturbează foarte mult, deci, într-un fel sau altul, îşi îndeplinesc nevoile fiziologice. Totuşi aceasta nu le trezeşte setea de viaţă, nu-i tămăduieşte de boala lor. Dacă s-a şi constatat o remediere temporară după acest fel de“tratament” (eu ştiu că medicii creează cupluri de pacienţi pentru aşa ceva), este pentru că cei doi sărmani, batjocoriţi în acest fel, poate că şi-au unit şi sufletele, dincolo de această animalică şi tristă descărcare seminală, adică au cunoscut un început al dragostei, pe cât li se putea.

Pentru a înţelege paradoxul abstinenţei fericite a monahilor trebuie să separăm mai întâi lumea în două. Există un spaţiu al lui Freud, spaţiu în care trăieşte societatea contemporană şi spaţiul lui Hristos, în care convieţuiesc toţi sfinţii de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei.

Spaţiul lui Freud este un spaţiu închis, pe de o parte, de misterul naşterii, pe de alta, de absurdul şi iminenţa morţii. Înăuntrul acestei cocoaşe morbide omul are la îndemână foarte puţine plăceri, în schimb are o mulţime de fobii: frica de moarte, frica de boală, de bătrâneţe, de sărăcie, frica de a rămâne singur.

Privită din acest unghi, viaţa omului este o absurditate dureroasă, pe care el, omul, trebuie să o prefacă în ceva frumos. De aceea omul se leagă de orice prilej spre plăcere pe care i-l oferă viaţa: plăcerea sexuală, cea mai puternică dintre toate, plăcerea de a crea obiecte frumoase, plăcerea de a cunoaşte cât mai mult, până la plăcerea banală de a mânca gustos.

Este interesantă din acest punct de vedere evoluţia hedonismul grecesc, explicat de unii savanţi precum Mircea Eliade1  sau Walter Otto.2  Grecii nu erau un popor areligios, cum este omul lui Freud, adică lor nu le erau străine credinţa în veşnicie şi în intervenţia puterilor supranaturale. Pur şi simplu, zeii în care credeau grecii nu erau nişte filantropi, adică nu compătimeau suferinţele muritorilor, nu-i susţineau. Ba dimpotrivă, atunci când Prometeu, un zeu minor, a dorit să ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit crunt, legându-l de o stâncă unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul, care se refăcea peste noapte, pentru a fi devorat la nesfârşit. Aceşti oameni, cuprinşi de deznădejde, pe care o amplifica şi credinţa lor într-un destin neschimbabil, dincolo de care îi aşteptau flăcările Hadesului, au hotărât să-şi trăiască plăcerile aici, pe pământ. Aşa s-au înmulţit teatrele, orgiile dionisiace, jocurile olimpice.

Omul lui Freud, care este orice om care se uită astăzi cu încântare la televizor, are şi mai multe motive decât grecii antici pentru a-şi cere dreptul la plăcere. După o naştere împotriva voii sale, omul este aruncat într-o lume plină de nedreptate, este obligat să facă lucruri care nu-i plac, ca până la urmă să îmbătrânească şi să moară.

Cea mai puternică plăcere, spre care, după opinia aceluiaşi Freud (fără îndoială întemeiată), a aspirat încă din copilărie i se arată omului ca o oază eliberatoare. Această plăcerea este plăcerea sexuală, împodobită cu ghirlandele unei mistici minore, în cel mai bun caz, cum este cazul unor credinţe orientaliste.

Această plăcere devine un scop, dar devine şi un criteriu de apreciere. Un bărbat este mai bărbat în măsura în care este înconjurat de femei şi femeia este mai femeie în măsura în care este înconjurată de bărbaţi. Într-un cuvânt, a trăi înseamnă a-ţi satisface nevoile fiziologice.

Este firesc ca tânărul care, din anumite motive, nu are acces la aceste plăceri să se simtă un neîmplinit, un deşeu. Această stare îl roade şi îl cufundă în iadul melancoliei şi al inutilităţii. El îşi creează o lume a gândurilor sale ascunse, în care el este un erou, are motocicletă şi bani. El nu se odihneşte niciodată, din apele tulburi ale imaginaţiei lui aprinse chipuri de sirene îl duc spre tărâmurile negre ale bolii.

Iată cauza îmbolnăvirii omului lui Freud: sentimentul propriei inutilităţi şi neîmpliniri, ameninţat de apropierea intransigentă a morţii, şi nu banala nesatisfacere a necesităţilor fiziologice.

Călugării nu suferă de nici unul din aceste complexe. Universul lor are o cu totul altă configuraţie. Călugării sunt cei care au murit realmente, adică nu au deloc conştiinţa trecutului şi a viitorului, au doar prezentul, un prezent de o clipă. Dincolo de această clipă începe veşnicia.

Nefiind din această lume, având credinţa nestrămutată că pământul este doar o cameră de hotel închiriată, pe care o va abandona foarte curând, călugărul are o existenţă mai degrabă extracorporală decât corporală, după cum scrie şi Sfântul Apostol Pavel: Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă întru dreptate.Rom. 8, 10 Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii. Rom. 8, 2 Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Rom. 8, 12 Locuinţa, hrana, cât şi toate îndeletnicirile sale reprezintă şi întreţin acest mod de vieţuire, denumită “îngerească”.

Pentru a nu mai purta grija trupului, călugării nici măcar nu-şi mai taie părul şi barba, iar asceţii din vechime nici nu-şi spălau trupurile, ceea ce fac şi astăzi mulţi călugări de pe Athos şi din mănăstirile cu regim închis.3  Conform regulamentelor monahale, călugării dorm îmbrăcaţi în straiele în care umblă şi ziua, (sau măcar în acelaşi fel de straie, straiele monahale), având mijloacele încinse cu cureli de piele, ca nişte ostaşi întotdeauna gata pentru moarte. Asta îi ajută să se îndepărteaze de obsesia trupului şi necesităţile lui.

Pe seama condiţiilor “neigienice” ale modului de viaţă al asceţilor creştini s-au făcut întotdeauna glume de către necredincioşi. Ateiştii sovietici foloseau în serios acest aspect în predicile lor, dovedind inumanitatea religiei creştine, care necinsteşte demnitatea individului în numele unui Dumnezeu absurd şi sadic, Care asistă cu plăcere înjosirea făpturii Sale. Câţi însă dintre cei care cred aşa au avut ocazia să cunoască sau măcar să vadă un ascet adevărat?

Trupurile acestor oameni nu emană mirosul neplăcut al necurăţiei, cum este firesc. Eu personal am bucuria să trăiesc lângă un astfel de bătrân sfânt, în vârstă de 93 de ani şi pot să mărturisesc. Nu am cunoscut personal, dar un călugăr demn de încredere (care, de altfel, este absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti), mi-a povestit despre un astfel de bătrân “nespălat” dintr-o mănăstire din România că, atunci când i-a sărutat mâna, mâna bătrânului mirosea a trandafir. Cel care mi-a povestit pe atunci încă nu era călugăr şi, zice, nici nu prea ar fi vrut să i-o sărute, văzându-l aşa ciufulit, într-o chilie plină de păianjeni, mai ales că bătrânul nici nu era preot, ci doar diacon. După ce au ieşit l-a întrebat pe prietenul care îl adusese, devenit şi el călugăr pe undeva, dacă i-au făcut baie bătrânului, că mirosea aşa. Acela i-a răspuns că bătrânul nu se mai spală de zece ani. Măsura acestui bătrân era aşa încât, la vreme de secetă, aducea ploaia cu rugăciunile sale.

Ceea ce face ca trupul să miroase urât sunt patimile care lucrează şi emit duhoarea morţii. Trupul îndumnezeit prin lucrarea harului poate să răspândească mireasma nefirească, mireasmă pe care o simţim în preajma moaştelor Sfinţilor. Deci, dacă trupurile moarte de sute de ani, altele de aproape două mii de ani ale Sfinţilor pot mirosi atât de frumos, nu e de mirare că, fiind în viaţă, ele miros la fel.

Dar ca să fiu mai uşor de înţeles, am să folosesc un exemplu mai familiar şi mai simplu de verificat. Tăietorii de porci, tauri sau berbeci ştiu foarte bine că masculii prevăzuţi pentru tăiere trebuie castraţi din timp, pentru a salva carnea de mirosul specific. Acest miros nu este o urmare a murdăriei animalului şi nici nu poate fi înlăturat prin spălare, ci este rezultatul lucrării hormonale. Oamenii despătimiţi, călugării sfinţi despre care vorbim, deoarece au curmat în ei orice dorinţă şi mişcare a cărnii şi-au salvat trupurile de duhoarea patimilor, pe care alţii nu şi-o pot înlătura nici cu cele mai scumpe săpunuri şi parfumuri.

Ocupaţia principală a călugărului este curmarea fanteziei, a oricărei imaginaţii omeneşti, chiar şi a celor bune, pentru a face loc harului Duhului Sfânt. De aceea călugărul înaintat în virtuţi practic nu are dorinţe personale, deoarece nu mai trăieşte el, ci Hristos în el Galateni 2,20, ca unul care nu are nici trecut nici viitor, ci are doar presimţirea fericită a veşniciei, mai bine zis, trăieşte veşnicia.

În aceste condiţii, abstinentul pentru Hristos este protejat de factorii care îi pot produce traume organice şi psihice. Fantasmele, care întreţin şi amplifică suferinţa omului lui Freud, în cazul creştinului sau lipsesc cu desăvârşire, sau au o durată efemeră, incapabilă să abată voinţa de la ţinta ei principală, care este Hristos.4 

Pentru a curma cu desăvârşire fantasmele, tradiţia ascetică ortodoxă, spre deosebire de cea catolică, interzice orice fel de încercare de a-ţi închipui până şi lucrurile aparent dumnezeieşti, cum sunt Straşnica Judecată, Hristos pe tron sau Hristos pe Cruce.5  “Cel ce nu vede nimic la rugăciune, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, vede pe Dumnezeu”. Prin acest exerciţiu neîntrerupt, cu participarea Duhului Sfânt, ascetul ajunge să nu mai aibă nici vise, adică îşi poate controla până şi mişcările subconştiente din timpul somnului. Se înţelege de ce un astfel de om îşi controlează foarte uşor pulsiunile atât de brutale ale poftei trupeşti, curmându-le cu desăvârşire.

Lupta cu patimile nu se face oricum şi nu reuşeşte oricui. Dimpotrivă, sunt foarte puţini, chiar şi dintre monahi, cei care ajung la culmile descrise mai sus. Ascetul este, în primul rând, un cunoscător desăvârşit al sufletului omenesc, un mare psiholog şi chiar psihiatru. Pentru a ajunge la această cunoştinţă el studiază tratatele de o precizie uluitoare ale înaintaşilor, care sunt cuprinse în Filocalia (enciclopedia vieţuirii călugăreşti) şi în alte cărţi. De aceea, nici un ignorant nu poate pătrunde, dar mai ales nu se poate menţine în acest spaţiu periculos al fecioriei pentru Hristos, dovadă sunt multele cazuri de nebunie în care cad cei care fac aceasta fără călăuzitori iscusiţi, mai ales din rândul mirenilor care încearcă să imite pe călugări după ce au citit fără sfătuire cărţile care sunt foarte multe astăzi. Dintre ei, într-adevăr, sunt foarte mulţi mâhniţi, chinuiţi cumplit de melancolie şi irascibilitate, care sunt fructele inevitabile ale patimei curviei. Dar asta se întâmplă nu pentru că fecioria este imposibilă, ci pentru că ei o practică incorect, rugându-se greşit şi înălţându-se în cugetele lor cum că ar face mare lucru. Din această cauză Dumnezeu îndepărtează harul Său, fără de care nimic nu putem face Ioan 15, 5 şi-l lasă pe om doar cu armele sale sărace în faţa furiei iraţionale a acestei patimi monstruoase.

Omul singur nu poate sta în faţa acestui ocean dezlănţuit, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Cântarea Cântărilor 8, 6 De aceea nici nu este uşor să explici fenomenul abstinenţei fericite unui necredincios, care nu poate admite lucrarea Duhului Sfânt în oameni. Ascetul are configuraţia organică şi psihică a oricărui alt om, deci, este vulnerabil. El însă este protejat, ca sub un clopot de harul Duhului. Toate nevoinţele lui au rostul de a nu îndepărta acest har, după ce l-a dobândit. Mai concret, nevoinţele au ca scop smerenia, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, Psalm 50, 18 adică nu o va părăsi, starea de golire şi purificare în care se sălăşluieşte Dumnezeu, pentru a restabili în noi eu-l curat al întâiului Adam.

Păcatul nu este în firea noastră cea adevărată, ci a pătruns în noi ca blestem pentru cădere. Instinctul sexual a fost sădit de Dumnezeu în noi pentru condiţiile vieţii actuale, ale morţii, pentru perpetuarea speciei. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că dacă nu ar fi fost moartea nu ar fi fost nevoie nici de căsătorie. Această lege însă nu mai este valabilă pentru cei care vor să trăiască după legea cea dintâi a fecioriei paradisiace, în care vom renaşte în ziua Învierii. Dar deşi mintea înţelege aceasta, trupul se împotriveşte, urmând cu fidelitate prescripţiile blestemului. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 23-25

Sofocle se pare că a simţit şi el suferinţa de pe urma acestei legi străine din trupul nostru. Despre aceasta ne relatează Platon în Republica: “Odată, am fost de faţă când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cuadâncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpân smintit şi sălbatic”.6 

Fără a fi creştin, marele poet a exprimat în felul său ceea ce va vorbi mai târziu Apostolul Pavel romanilor: Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate. Rom. 6, 16

Această lege a trupului a devenit posibil de învins doar odată cu venirea lui Hristos. În Vechiul Testament fecioria era cu neputinţă, din cauză că lanţurile morţii încă nu au fost sfărâmate şi harul încă nu se revărsase deplin, cum s-a revăsrsat în ziua Cincizecimii.

Numai cu puterea acestui har este posibilă fecioria fericită, ferită de orice boală şi mâhnire. Şi dacă de la Hristos încoace istoria a numărat milioane de călugări şi călugăriţe care au învins firea, ceea ce nu a fost de la începutul lumii până atunci, este un prilej de a crede că moartea şi învierea lui Hristos pentru noi n-a fost o poveste.

Însă chiar şi în numele lui Hristos, de multe ori fecioria eşuiază. Aceasta arată greutatea acestei nevoinţe mai presus de fire, arată că fecioria are legile ei şi că ea nu se dă oricui, ci este un dar nepreţuit care se dă pe lângă alte nenumărate virtuţi.

În Lavsaicon-ul lui Paladie, o carte pentru monahi din secolul IV, se aduce o pildă de abstinenţă incorectă, neplăcută lui Dumnezeu. Am cunoscut iarăşi în Ierusalim o fecioară care şase ani a purtat un sac şi a trăit închisă, neprimind nimic din cele ce-i puteau pricinui o plăcere. La urmă, prinsă de o mândrie covârşitoare, sfârşi prin a cădea. Şi deschizând fereastra, a primit pe cel ce o servea şi s-a împerecheat cu el, deoarece nu şi-a făcut nevoinţa potrivit voinţei şi iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a se arăta pe scena omenească, ceea ce are în ea voinţa putredă de slavă deşartă. Căci stăpânită de gândurile ei, a fost dusă la dispreţuirea altora, neavând ca păzitoare înfrânarea.7 

Aceeaşi soartă o au şi monahii care dispreţuiesc femeile şi căsătoria, şi cei care îi privesc pe mireni ca pe nişte creştini de calitatea a doua. Aceştia, dacă nu-şi corectează prin nevoinţe concepţiile, sfârşesc prin a părăsi mănăstirea, devenind ei înşişi acei mireni pe care îi nesocoteau. Cei mai mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la Hristos.

Fecioria e posibilă numai însoţită de blândeţe şi dragoste, numai în căutarea sinceră a desăvârşirii dumnezeieşti, acolo de unde a fugit orice dezamăgire sentimentală şi repulsie faţă de viaţă. Fecioria este rodul intensităţii vieţii din noi, fecioria este setea nepotolită de frumos şi libertate, ea, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, are nevoie de o energie teribilă şi nervi de oţel. Părerea că mănăstirile sunt pline de misogini, impotenţi şi de prostănaci care nu au ce mânca acasă este lafel de ridicolă după cum şi sună. În mănăstirile cu tradiţie există un sinod al fraţilor mai mari, care cercetează pe noul venit şi nimeni din cei care înaintează astfel de motive pentru abandonarea vieţii lumeşti nu este primit în obşte şi cu atât mai mult nu este tuns monah. Nu sunt primiţi în obşte nici cei cu probleme psihice, pentru a fi monah e nevoie de multă sănătate, în primul rând de echilibru sentimental.

Dacă fecioria în sine, fără Hristos, ar fi ceva, atunci nu s-ar explica suferinţa pe care o au impotenţii sau castraţii. Se spune că Origen s-ar fi castrat ca să scape de patima aceasta, însă nu a făcut decât să-şi înmulţească suferinţa. Pacea nu stă în trupul nostru, ci în mâinile lui Hristos. E adevărat că au existat secte desprinse din trunchiul creştinismului care, înţelegând greşit cuvintele Mântuitorului,8  se castrau. Pe unii ca aceştia îi ceartă chiar Apostolul Pavel: O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc! Galateni 5, 12 “Când spune [Mântuitorul]: S-au făcut pe ei înşişi eunuci nu vorbeşte de tăierea mădularelor – Doamne fereşte! -, ci de tăierea gândurilor celor rele. Că blestemat este cel ce-şi taie mădularul… Şi pe bună dreptate! Unul ca acesta este un ucigaş; dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu, deschide gurile maniheilor şi săvârşeşte aceeaşi fărădelege ca şi păgânii care se ciuntesc. Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere”.9 

Călugării ştiu foarte bine că oamenii au nevoie de relaţii sexuale, căci pofta este şi bună şi rea, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Şi mânia şi pofta sunt înnăscute în firea omenească,… [şi] amândouă ne sunt folositoare: mânia, ca să pedepsim pe cei răi şi să îndreptăm pe cei care se uită urât [şi să folosim energia mâniei în lupta noastră împotriva păcatului; Nota m. Savatie], iar pofta ca să dăm naştere la copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moştenitori”.10 

Cei care au duhovnici la mănăstiri ştiu că de multe ori călugării sunt chiar mai îngăduitori cu canoanele decât preoţii mireni, deoarece ei ştiu ce înseamnă să te lupţi cu o patimă şi ştiu cât de uşor este să cazi. Odată au adus la avva Ammona o fată având în pântece şi i-au zis lui: cutare au făcut lucrul acesta, dă-le lor canon, adică pedeapsă pentru păcat! Iar el, făcând semnul crucii pe pântecele ei, a poruncit să i se dea şase perechi de cearşafuri, zicând: nu cumva mergând, să nască şi va muri, sau ea sau pruncul şi nu va afla cele de îngropare. Iar pârâşii ei i-au zis lui: de ce ai făcut aceasta? Dă-le canon! Iar el a zis lor: vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte şi ce pot eu să fac? Şi a slobozit-o pe ea şi n-a îndrăznit bătrânul să osândească pe nimeni.11 

Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Rom. 8, 22-23

Trăind pentru veşnicie şi în veşnicie, ascetul ortodox nu este lipsit de nici una din bucuriile celor căsătoriţi. El nu poate fi considerat nici o verigă ruptă din lanţul generaţiilor, care nu lasă în urma lui urmaşi. Trăind pentru un Dumnezeu spiritual, într-un univers spiritual, călugărul naşte în chip spiritual fii duhovniceşti, pregătindu-i pentru veşnicie. Numărul fiilor născuţi de un călugăr depăşeşte cu mult posibilităţile de a naşte a părinţilor biologici, căci călugării nu doar că nasc sute şimii de fii în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, răspunzând la rugăciunile credincioşilor, nasc nu numai duhovniceşte, ci, prin mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu, dezleagă pântecele femeilor sterpe, făcându-se pe drept cuvânt pricinuitori chiar şi a naşterii biologice.

În afară de aceasta, roadele abstinenţei sunt în văzul tuturor. Călugării sunt longevivi, întotdeauna proaspeţi, foarte spirituali şi senini. Bătrâni precum părintele Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian din România sunt întotdeauna înconjuraţi de mulţime de tineri, de regulă studenţi, care vin să-i asculte şi să se distreze duhovniceşte împreună cu ei. Aceşti bătrâni sunt iubiţi de copiii, de oamenii simpli de la sate şi de profesorii universitari. Lai ei găsesc un cuvânt de mângâiere femeile bătute de bărbaţii lor, la ei aleargă copiii părăsiţi de părinţii biologici, sub epitrahilul lor vechi plâng sărmanele studente rănite de avorturi, batjocorite de iubiţii lor. Deşi au renunţat la viaţa de familie, ei refac familii distruse, redau pe copii părinţilor lor, împacă pe tinerii îndrăgostiţi. Mii de pelerini călătoresc zilnic pentru a vedea pe aceşti abstinenţi fericiţi.

Împerecherea nu este nici hrană şi nici aer, fără de care nu pot avea loc schimbul de elemente necesare pentru întreţinerea vieţii în trupul omenesc. Ea nu este ceea ce-i lipseşte trupului, ea este simplul act prin care Dumnezeu a lăsat să se prelungească viaţa pe pământ.

Copiii trăiesc în chip fericit lipsa relaţiilor sexuale, stare spre care ne îndeamnă să ne îndreptăm Mântuitorul. Aceasta este starea iniţială a lui Adam şi Eva. Aceasta este starea spre care tind prin modul lor de viaţă călugării ortodocşi, împotrivindu-se gândurilor pătimaşe, care sunt pricina oricărei boli şi tristeţi.

Abstinenţa este cea care ne face asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu, de aceea ea dă celui care o practică sentimentul unei înalte demnităţi. Abstinenţii în numele lui Hristos fac aceasta din voia lor liberă, ei nu sunt siliţi de circumstanţe şi de aceea nu pot fi comparaţi cu frustraţii lui Freud.

Ei au avut ce pune în loc, ei au cunoscut din practică ce înseamnă a ieşi din timp pentru a păşi în veşnicie. Aceştia sunt oamenii fericiţi care au reuşit să creadă în Hristos mai mult decât în Freud. Ei sunt cei care s-au smuls de pe patul de tortură al medicului evreu şi au încercat să vadă şi să trăiască altfel, ceea ce le reuşeşte de două mii de ani încoace.

Noi ştim că abstinenţa este împotriva firii, a firii noastre căzute, de aceea a o practica înseamnă a te înălţa de-asupra legilor naturii, înseamnă a avea cu adevărat putere. Mulţi îşi frâng grumazul în această luptă cosmologică, mulţi cad ca păsările istovite de putere în zborul lor spre tărâmurile calde. Mulţi însă ies învingători.

Aceasta este credinţa stranie a creştinilor, care se întrec în această virtute cu miliardele de îngeri feciorelnici. Totul însă e cu putinţă doar în spaţiul lui Hristos, unde nu poate să intre nici un desfrânat, I Corinteni 6, 9 acolo unde scripeţii legilor naturale înţepenesc prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Dincolo rămâne frica şi moartea.

Acest articol a fost publicat în STIATI CA... și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s