Eseu-Statul fundamentalist secular

Statul fundamentalist secular (I)

Iată o sintagmă într-adevăr şocantă!

Până acum ne-am obişnuit să auzim acuzaţii de fundamentalism doar la adresa unor „fundamentalisme religioase”. În mass-media se vorbeşte despre un fundamentalism cel mai adesea islamic, intolerant, extremist şi agresiv; dar există şi un discurs legat de un aşa-zis „fundamentalism” religios creştin, inclusiv (sau mai ales!) ortodox. Este însă neobişnuit să auzim acuzaţia de fundamentalism adresată chiar statului. Deocamdată – statului occidental.

Şi totuşi, această viziune începe să se facă auzită în cercurile academice ale Apusului. Profesori universitari de prestigiu din ţări ca S.U.A., Germania, Elveţia, intelectuali de marcă din discipline ca filosofia, medicina, bioetica sau teologia, au exprimat de curând această poziţie şi în România, cu argumente solide, inclusiv juridice şi filosofice, în cadrul unui simpozion ştiinţific desfăşurat în luna mai 2013 la Alba-Iulia. Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918”, acesta a avut tema: „Religie şi Politică. Relaţia Stat-Biserică: De la Constantin cel Mare la Europa Post-Maastricht”.

Printre participanţii de la facultăţi teologice ortodoxe din centre universitare precum Alba-Iulia, Iaşi, Constanţa, Timişoara, Craiova, Cluj, alături de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, profesori şi doctoranzi din România, s-a aflat şi un grup de şase distinşi profesori şi cercetători din ţările menţionate. Ceea ce au în comun aceşti intelectuali străini de înaltă ţinută ştiinţifică e faptul că sunt toţi ortodocşi, convertiţi şi botezaţi în Bisericile Ortodoxe de care aparţin, precum şi acela că sunt cu toţii discipoli ai profesorului Hugo Tristram Engelhardt jr., întemeietor al bioeticii creştine şi autor al monumentalei lucrări „Fundamentele bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă” (Ed. Deisis, Sibiu, 2005).

Prezentăm în continuare comunicarea susţinută la acest simpozion de Prof. univ. dr. Mark J. Cherry, profesor de etică aplicată şi de filosofie la Universitatea St. Edward (Austin, Texas). Pentru cititorul român, precizăm că este important să fie corect înţeleasă sintagma „soft establishment of Christianity”, tradusă aici prin „sistem tolerant al creştinismului”. „Establishment”, concept specific american, reprezintă întregul sistem politico-social, legislativ-juridic şi instituţional al statului modern. „Soft”, la rândul lui, sugerează atitudinea blândă, îngăduitoare, a unui „establishment” bazat pe raportarea tolerantă a creştinismului faţă de celelalte religii. Întregul „establishment” occidental era fundamentat pe norme spirituale şi morale creştine, fiind moştenit de la Imperiul Roman încreştinat de Constantin cel Mare. Aici, „soft establishment” este pus în contrast cu „hard establishment” – sistemul dur, represiv, caracteristic oricărui tip de totalitarism. În cazul de faţă – totalitarismului secular „corect politic”.

 

Există o recunoaştere crescândă a faptului că sistemul tolerant al creştinismului (soft establishment), aşa cum încă mai exista în prima jumătate a secolului XX, cu rugăciuni în şcolile publice şi prezenţa simbolurilor creştine în spaţiul public (de ex., Cele zece porunci în tribunale), a fost abolit şi înlocuit cu sistemul represiv (hard establishment) al unei viziuni morale şi politice seculare. Prezentul eseu explorează această transformare, argumentând că există o carenţă în recunoaşterea faptului că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci, dimpotrivă, au o pornire (un animus) hotărât ostilă împotriva credinţei în Dumnezeu.

Vom arăta în cele ce urmează de ce această ideologie are un angajament special în sensul marginalizării cu precădere a moralei, discursului şi imaginilor creştine. Acest lucru era de aşteptat, având în vedere că statul secular, ca eveniment istoric, a dezinstituţionalizat creştinismul din dezbaterea publică şi spaţiul public. Articolul se încheie cu o analiză a amplei acţiuni pe plan cultural a statului secular împotriva creştinismului, ca acestei religii să nu i se permită sub nici o formă să se mai afirme din nou.

1.   Introducere

Occidentul post-Iluminist a fost şi este marcat de o secularizare complexă, de mare amploare, pe planul culturii, al dreptului şi legislaţiei. În secolul XXI este în curs de-a se produce o schimbare drastică în moralitatea seculară dominantă, de la afirmarea doar a unei separări între Biserică şi stat la impunerea unei totale unificări între ideologia seculară şi cea a statului. Ţelul nu mai e doar eliminarea normelor creştine din sistemul juridic, din politicile publice şi din discursul public, ci, mai important, acolo unde rămăşiţele creştine nu pot fi îndepărtate întru totul, există o hotărâre fermă de a le desprinde de orice ancoră în transcendent, astfel încât elementele creştine rămase să fie reduse la simple tradiţii folclorice. De pildă, Crăciunul poate fi în continuare recunoscut public doar cu condiţia de a-l considera o simplă colecţie de obiceiuri populare larg răspândite, iar nu sărbătorirea Naşterii lui Mesia al poporului Israel, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Discursul religios e respins, nu doar pentru că ar diviza corpul politic şi ar fragmenta societatea în comunităţi aflate într-o profundă competiţie morală, ci, mai fundamental, deoarece ideologia seculară contemporană se doreşte a fi „post-Dumnezeu” şi fără nici o referinţă la transcendent. S-a produs şi se produce o deplasare fundamentală, de la separarea Bisericii de stat la dezinstituţionalizarea creştinismului şi instituţionalizarea umanismului secular ca ideologie publică oficială. Prezentul eseu explorează această transformare, aducând argumente în sprijinul ideii că există un eşec în a recunoaşte că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci mai degrabă au o pornire (un „animus”) hotărât ostilă împotriva credinţei în Dumnezeu. Scopul lor este instituţionalizarea prin lege a statului fundamentalist secular.

2. Statul fundamentalist secular: o notă privind terminologia

O scurtă notă privind terminologia este oportună. Folosirea limbajului „fundamentalismului” sau „fundamentalist”, în sensul de „stat fundamentalist secular”, e menită să surprindă modul în care morala seculară dominantă caută prin intermediul legislaţiei, al politicilor publice, precum şi al standardelor discursului politic şi corectitudinii politice, să impună în spaţiul public respectarea tezelor lui moraliste specioase[1]. Potrivit acestei definiţii, instituţionalizarea ca sistem socio-politic a unei morale seculare sau a unei religii e recunoscută ca fundamentalistă atunci când e acceptată şi impusă prin lege drept singura morală şi unicul temei al raţiunii morale sau al doctrinei politice acceptabile care poate legitima şi structura nu doar informarea şi dezbaterea publică, ci de asemenea şi întregul spaţiu public şi principalele instituţii sociale, inclusiv familia.

Într-un stat fundamentalist islamic, premisele creştinismului nu pot fi introduse nici în dezbaterea publică (de ex., discutarea politicilor publice), nici în spaţiul public (de ex., expunerea publică a icoanei Învierii lui Hristos). Acelaşi lucru se petrece şi într-un stat fundamentalist secular; diferenţa e doar că interdicţia se aplică dintr-o perspectivă seculară. În ambele cazuri, discursul public e obligat să se conformeze discursului oficial, instituţionalizat şi legiferat.

Statul fundamentalist secular impune o respectare rigidă, atât în dezbaterea publică, cât şi în discursul public în general, a principalelor lui doctrine privind libertatea, egalitatea, demnitatea umană şi dreptatea socială. Statul fundamentalist secular se comportă ca şi când intuiţiile morale pe care le postulează ar fi absolut adevărate şi infailibile. Statul impune prin constrângere, în mod totalitar, standardele morale după care trebuie judecate toate sistemele sociale, culturile şi religiile. Aceste standarde trebuie privite, predate şi respectate ca şi când ar exprima adevăruri morale canonice de necontestat, ca şi când ar constitui o temelie solidă pe care trebuie să se bazeze orice judecăţi morale, legislaţii şi instituţii publice acceptabile derivate[2].

Ca rezultat, eticile şi ideologiile politice dominante ale lumii occidentale contemporane au ajuns să fie nu doar seculare, ci adesea vehement ateiste. În întreaga Europă de Vest şi Americă de Nord, de pildă, există o mişcare tot mai amplă în direcţia subminării oricărui prestigiu sau proeminenţe a discursului religios (creştin), a contracarării influenţei lui în dezbaterea publică şi a eradicării religiei (creştine) din spaţiul public. Atât în legislaţie cât şi în politicile publice s-a produs şi se produce o ruptură profundă faţă de creştinismul tradiţional, pe care promotorii acestei tendinţe caută în mod agresiv să-l plaseze într-un trecut îndepărtat, ca şi când n-ar fi fost decât un accident nefericit, poate chiar imoral, al istoriei.

În genere, scopul social este de a reteza orice legătură între cultura seculară contemporană şi cultura creştină care a structurat Apusul vreme de peste un mileniu şi jumătate.

Putem lua ca exemplu respingerea vehementă din partea seculariştilor a oricărei încercări de a permite, măcar în Preambulul Constituţiei Uniunii Europene propuse în 2003, introducerea unei menţionări de ordin faptic a „rădăcinilor creştine ale Europei”. Sau cazul asistentei medicale britanice Caroline Petrie, creştină, care a fost suspendată pentru că s-a oferit să se roage împreună cu o pacientă. În decembrie 2011, parlamentarilor americani – membri ai Camerei Reprezentanţilor – li s-a interzis să ureze în corespondenţa oficială „Crăciun fericit” cetăţenilor din circumscripţiile lor.

Acest tip de secularism, în angajamentele sale etice şi politico-ideologice, urmăreşte să inducă o cultură esenţialmente diferită de cea creştină. Este o mişcare seculară, animată de un zel laicist, care manevrează în aşa fel încât să izoleze creştinismul în special, cât şi alte religii pe plan mai general, dar mai ales religiile monoteiste, în zona unui trecut îndepărtat, superstiţios şi obscurantist. Acest colaj de mişcări seculariste este decis să folosească instituţiile politice şi sociale, precum şi diferite structuri şi concepte morale deplin secularizate, non-religioase, pentru a remodela cultura şi societatea şi a-L respinge pe Dumnezeu şi transcendenţa.

3. Filosofie şi creştinism: o sinteză intelectuală occidentală

Contextul secular contemporan s-a născut din orientările intelectuale care au determinat evoluţia creştinismului apusean. Schimbările culturale ce au dus la Evul Mediu Târziu în Apus au produs o cultură cu o perspectivă foarte diferită de creştinismul primilor cinci sute de ani privind comportamentul cuviincios şi dezvoltarea umană adecvată. Această sinteză culturală occidentală a respins întemeierea normelor morale prin Poruncile Divine, adoptând în schimb un raţionalism ce a generat atât un Dumnezeu accesibil pe cale raţională, cât şi o morală întemeiată pe raţiunea omenească.

Cultura occidentală ce s-a dezvoltat la începutul celui de-al doilea mileniu s-a concentrat pe formularea unui cadru intelectual care a devenit Scolastica, cu accentul ei pe filosofie, mai ales pe Aristotel şi comentatorii lui, mai curând decât pe călăuzirea omului către unirea personală mistică cu Dumnezeu. Apelurile la analiza filosofică şi raţiunea discursivă au devenit tot mai proeminente în creştinismul occidental, pe măsură ce gânditorii vest-europeni au conceput un cadru despre care credeau că va oferi baza unei unităţi raţionale a diversităţii culturilor cuprinse în Apusul creştin.

Ei căutau o unitate întemeiată pe raţiunea filosofică, nu pe întâlnirea cu Dumnezeu ca Dătător al Legii, nici pe o viziune dată de teologi ca mistici. Aspiraţia era către o raţiune seculară, care să ofere acces pe cale filosofică la adevăruri morale universale şi să evite, în acelaşi timp, „sectarismul” ce ar fi însoţit o viziune morală creştină întemeiată pe Revelaţia lui Dumnezeu. Se spera că filosofia, prin raţiune, va fundamenta normele morale ale creştinismului, dar fără referire la Dumnezeul creştin[3].

Acest mariaj dintre religie şi filosofie, caracteristic creştinismului apusean, s-a născut dintr-o sinteză între gândirea aristotelică, stoicism şi creştinism, apărută în secolul XIII. La Paris, de pildă, în 1210, cărturarii creştini au primit cu entuziasm lucrările lui Aristotel publicate în acel an în latină, rezultatul fiind o fuziune profundă între filosofia păgână greacă şi creştinismul occidental. Mai cu seamă în creştinismul apusean al Evului Mediu Târziu, aşa cum o ilustrează Toma de Aquino (1227-1274), aceste intuiţii intelectuale au fost încorporate în doctrina teologică creştină.

Această împreunare fatală a creat o încredere în raţiune la fel de ferventă pe cât fusese înainte credinţa în Dumnezeu. O asemenea credinţă în raţiune a făcut posibil creştinismului apusean să joace rolul unei forţe motrice în filosofie – geneza a ceea ce avea să devină cultura seculară contemporană. De pildă, teologia romano-catolică susţine că omul e capabil să discearnă adevărul moral obiectiv pe cale raţională, adică prin intermediul analizei şi argumentaţiei filosofice. Ca urmare, această teologie a căpătat o turnură categoric filosofică. Preceptele morale ce nu puteau fi justificate în termenii raţiunii discursive au fost puse în discuţie în mod critic. Treptat, Apusul creştin şi-a pierdut temeiul mistic, esenţial pentru experierea lui Dumnezeu în viaţa lumii creştinismului tradiţional.

Un astfel de accent pus pe analiza filosofică seculară a dus la ateismul metodologic subiacent, care colorează azi înseşi contururile modului în care trebuie să evaluăm deliberarea publică privind morala şi politica socială. Acest ateism stabileşte criteriile de judecată ale dezbaterii sociale „acceptabile” şi ale obiectivelor politicilor publice „corecte”, abordările „adecvate” ale discuţiei morale şi ale scopurilor şi misiunilor instituţionale, precum şi, în general, ale tot ce trebuie considerat rezonabil şi raţional din punct de vedere secular.

În contrast, pentru creştinismul tradiţional, Dumnezeu constituie punctul final necondiţionat de referinţă epistemologică, întemeierea transcendentă a cunoaşterii realităţii şi a moralei în Fiinţa-în-Sine.[4]

Tocmai în acest conflict dintre secular şi divin constă experienţa prăpastiei dintre morala seculară dominantă, care defineşte statul secular fundamentalist, şi cea creştină tradiţională, întemeiată pe Poruncile lui Dumnezeu. Programul secularismului contemporan, de a fundamenta morala (şi teologia morală) pe o explicaţie sau naraţiune a ceea ce e argumentabil din punct de vedere secular – căreia apoi i se dă prioritate în dezbaterea publică în raport cu orice experienţă directă sau porunci ale lui Dumnezeu –, face parte integrantă din procesul de instituţionalizare şi legiferare a statului fundamentalist secular.

 

Va urma –

 Mark J. Cherry

Prezentare şi traducere de Andrei Dîrlău

Articol publicat în numărul 57 al Revistei Familia Ortodoxă

Foto: „Turnul Babel”, pictură de Pieter Bruegel cel Bătrân (1563).


[1] „a) O mişcare religioasă, ce iniţial a devenit activă în rândul diferitelor grupări protestante din S.U.A. după războiul din 1914–1918, bazată pe respectarea strictă a anumitor principii (de ex. acela că Sf. Scriptură literalmente nu poate greşi) considerate fundamentale pentru credinţa creştină; credinţele acestei mişcări. Antonime: liberalism, modernism. b) În alte religii, mai ales în Islam, o respectare la fel de strictă a unor doctrine vechi sau fundamentale, fără nici o concesie făcută evoluţiilor moderne în gândire ori moravuri”  (Cf. Oxford English Dictionary).

[2] Fundamentalism, „derivate: fundamentalist (subst.) adept al fundamentalismului; de asemenea, doctrinar economic sau politic” (Cf. Oxford English Dictionary).

[3] Avertismentele împotriva întemeierii vieţii morale pe analiza filosofică sunt frecvente în creştinismul ortodox. De pildă, în Epistola Sf. Ap. Pavel către Coloseni: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, şi sunteţi deplini întru El… Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (2: 8-12).

[4] Creştinismul tradiţional este adeptul „cornului teocentric” al dilemei lui Eutifron, mai curând decât al cornului ei raţionalist. În Eutifron sau Despre evlavie, Platon explorează chestiunea dacă evlavia (sfinţenia) e evlavioasă (sfântă) pentru că Dumnezeu voieşte natura şi conţinutul evlaviei (sfinţeniei), independent de orice întemeiere pe înţelegerea omenească a raţionalităţii, sau Dumnezeu Însuşi trebuie să aprobe evlavia deoarece evlavia este normativă independent de Dumnezeu. „Ceea ce aş dori să înţeleg mai întâi este dacă ceea ce este pios sau sfânt este iubit de zei fiindcă-i sfânt, sau este sfânt fiindcă-i iubit de zei?” (Plato, The Dialogues of Plato translated into English with Analyses and Introductions by B. Jowett, M.A. in Five Volumes, 3rd edition revised and corrected, Oxford University Press, 1892, p. 101)

SURSA ARTICOL

http://www.familiaortodoxa.ro/2013/10/05/statul-fundamentalist-secular-i/

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s