Lupta de rezistenta urbana

 

 

Planurile de “razboi al intregului popor” au generat in decembrie 1989 fenomenul terorist. Retelele secrete ale Armatei, “R” si “S” au fost activate si astfel s-a pus in miscare un mecanism infernal, ce n-a mai putut fi oprit. Aveau profesii diferite si actionau conform ordinelor date anterior.  

 

  Strainii sesizati pe teritoriul tarii noastre in numar mult mai mare decat era obisnuit in acea perioada a anului aveau rolul de “observatori”, de a transmite serviciilor straine de care au fost trimisi rezultatele miscarilor si prognoza dezvoltarii situatiei, fara a se implica activ. Strainii au avut doar un rol provocator in vederea activarii de catre  Armata romana a retelelor secrete de rezistenta   si-apoi de a monitoriza desfasurarea evenimentelor.

 

 Militarii au luptat cu un inamic nevăzut, care a provocat haos şi a dat pretextul ofiţerilor implicaţi în represiunea din zilele anterioare să arate că Armata e cu poporul.      

 

Sute de “teroristi” au fost prinsi in decembrie 1989. Ei au fost predati esaloanelor superioare de catre militari, dar aveau sa dispara. Explicatia: luptatorii din rezistenta au fost transformati in acei teroristi care au produs groaza. Majoritatea dintre cei care au fost prinsi aveau armament asupra lor. Teroristii aveau in dotare pusti cu luneta si aparatura de vedere pe timp de noapte.

 

Tema predilecta, atunci cand vorbim de evenimentele din decembrie 1989, este disparitia, in ceata, a teroristilor. Aceasta disparitie ne-a contrariat pe toti, insa cel mai mult i-a contrariat chiar pe cei care i-au prins.

 

 Colonelul Remus Ghergulescu, fostul comandant al Batalionului 404 Cercetare prin parasutare in dispozitivul inamic, din Buzau, ne-a dezvaluit cine au fost acesti “teroristi”: luptatorii din Retelele “R” si “S”, prima, a Armatei, iar cea de-a doua, a Securitatii.

 

Aceste retele secrete, de existenta carora stiau extrem de putini oameni, au fost activate ca ultima solutie. Aceasta decizie nu se putea lua decat daca exista pericolul real al unei invazii, ori, pur si simplu, pentru a fi scoase din lupta si-apoi, daca mai era cazul, sa urmeze invazia.

 

 Este de notat ca actiunea acestor luptatori s-a declansat concomitent cu razboiul radioelectronic si dezinformarile din retelele telefonice, de transmisiuni si de televiziune.

 

Luptătorii din “Rezistenţă”, activaţi la sfârşitul anului 1989 pentru a salva România socialistă aflată în primejdie, au fost mai intii transformati in teroristi si ulterior preluaţi cu tot cu misiunile lor de noua putere instalată după fuga lui Nicolae Ceauşescu. Activiştii de partid, membri importanţi ai formaţiunilor de “Rezistenţă”, au salvat PCR-ul, având întâietate în activarea Frontului Salvării Naţionale peste tot în ţară, şi apoi s-au răspândit în noile partide înfiinţate, conform instrucţiunilor avute dinainte de evenimente. În acelaşi timp, existenţa “teroriştilor” şi războiul cu aceştia a spălat onoarea unităţilor Armatei, care fuseseră implicate în reprimarea demonstranţilor, cu precădere la Timişoara, Bucureşti şi Cluj.

 

  Practic, “teroristii” de-atunci sunt printre noi.

 

Cel mai păzit secret referitor la evenimentele din decembrie ’89 a rămas vreme de 20 de ani cine au fost teroriştii. Fantomaticele prezenţe ale celor denumiţi în acele zile, generic, “teroriştii”, au ţinut sub foc locuri şi instituţii, au lansat zvonuri şi au indus haos şi spaimă atât în rândurile populaţiei, dar şi ale militarilor. Suntem astăzi după ani de investigaţii jurnalistice în măsură să vă prezentăm cine erau aceştia, cum erau organizaţi şi ce misiuni aveau. Este vorba de luptătorii din “Rezistenţă”, care erau pre­gătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii străine a teritoriului naţional. Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi indice pe “terorişti” până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei  şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă. Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie ’89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei.

 

Apărarea României Socialiste era organizată în jurul conceptului de “război al întregului popor”, iar rolul central în organizarea acesteia îi revenea partidului unic. În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naţionale a RSR, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuţiile care le aveau consiliile locale de apărare de la nivelul judeţelor, municipiilor, sectoarelor şi municipiului Bucureşti, oraşe şi comune era şi “constituie şi pregătesc unităţi, subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi conduc acţiunile acestora în timp de război”. Dar referinţele publice despre aceste structuri de rezistenţă nu existau. În schimb, militarii contabilizau doctrinar aceste forţe, alături de Armată, trupele Ministerului de Interne, gărzile patriotice, de­taşamentele de tineret, formaţiunile de apărare civilă şi formaţiunile Crucii Roşii. Conform generalilor Ion Gheorghe şi Corneliu Soare, care prezintă structura sistemului apărării naţionale de la acea vreme în lucrarea lor “Doctrina militară românească 1968-1989″ (Ed. Militara, 1999), formaţiunile de rezistenţă, inexistente în timp de pace, se preconiza a fi organizate la război, pentru a duce acţiuni de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.

 

DOCTRINA. Existenta acestor retele de rezistenta era, la nivelul anului 1989, statuata doctrinar. Conform generalilor Ion Gheorghe si Corneliu Soare, care prezinta structura sistemului apararii nationale de la acea vreme in lucrarea lor “Doctrina militara romaneasca 1968 – 1989″ (Ed. Militara, 1999): “Fortele componente ale sistemului de aparare cuprindeau:

 

1. armata, considerata drept osatura principala a sistemului, forta cea mai puternica de care depindea capacitatea combativa a acestuia;

 

2. trupele Ministerului de Interne, indeosebi brigazile de securitate, care aveau o inzestrare tehnica si o capacitate de lupta medii, putand indeplini misiuni importante mai ales in apararea unor pozitii organizate, a unor aliniamente intermediare sau in lupta cu desantul aerian inamic;

 

3. garzile patriotice, reprezentand componenta cea mai importanta a formatiunilor de lupta populare, atat sub aspect cantitativ, cat si calitativ, prin organizarea, instruirea si misiunile ce li se puteau incredinta;

 

4. detasamentele de tineret, care puteau participa la unele actiuni de lupta, mai ales prin executarea unor misiuni de asigurare, paza, cercetare, aprovizionare etc.;

 

5. formatiunile de aparare civila, avand rolul de a actiona pentru lichidarea sau limitarea urmarilor atacului din aer ale inamicului;

 

6. formatiunile de rezistenta, inexistente in timp de pace, dar care se preconiza a fi organizate la razboi pentru a duce actiuni de lupta pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic;

 

7. formatiunile sanitare ale Crucii Rosii, menite a interveni pentru acordarea primului ajutor luptatorilor raniti si transportarea lor la spitale sau centre medicale existente in zona”.

 

 

 

INTREBARILE. Asadar, faptul invocat in cercetarile ulterioare asupra fenomenului ca nu s-a stiut de existenta acestor structuri nu sta in picioare. Este cert ca nu s-a dorit descoperirea acestui adevar. Pe cat de simplu este acest “adevar”, pe atat de incalcit a fost de-a lungul anilor raspunsul. Si acest lucru s-a intamplat din cateva motive foarte clare: in primul rand s-ar fi pus intrebarea cum s-au activat aceste structuri de “rezistenta”, prin ce cai si din ordinele cui (in mod cert s-ar mai fi deschis o pista de cercetare si in privinta cauzelor care au dus la acele ordine); apoi, ce ordine au primit; de asemenea – cine a castigat din actiunea lor si daca, nu cumva, pe scheletul acestor structuri s-au format partide politice si oameni de afaceri? Raspunsurile la aceste intrebari ar fi trebuit sa ne lamureasca pe toti si mai ales pe cei raniti, rudele celor morti, cei provocati in acele zile si chiar pe membrii acestor structuri secrete. In cercetarile noastre jurnalistice ni s-a “aruncat” si manusa ca aceste structuri fiind secrete, e bine sa ramana asa. Le-am raspuns ca au trecut 17 ani si ca, oricum, macar unii dintre cei care au preluat puterea si n-au fost atat de loiali natiunii romane stiau de ele. De altfel, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apararii impus, printre altii, si de Ion Iliescu, fostul sef al statului, este cel care a ordonat eliberarea “teroristilor”, conform mai multor marturii ale comandantilor militari, la 29 decembrie 1989. La fel de cert este si faptul ca membri ai acelor retele de atunci ne-au spus ca s-au simtit, pur si simplu, folositi.

 

Reţeaua “R”. Într-un interviu acordat Jurnalului Naţional în urmă cu câţiva ani, colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic – unitatea de forţe speciale a Armatei din acea vreme, a vorbit pentru prima dată după 1989 despre existenţa acestor formaţiuni de rezistenţă. “La nivelul MApN pentru constituirea forţelor de rezistenţă în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecţionaţi rezervişti care majoritatea îşi satisfăceau stagiul militar în unităţi şi subunităţi de cercetare a trupelor de la diverse eşaloane”, spunea ofiţerul. “Am această convingere, deoarece în unele situaţii în care mergeam la Centrul Militar Judeţean pentru a-mi actualiza situaţia rezerviştilor, ce urmau să fie mobilizaţi în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoşi din evidenţele unităţii şi transferaţi în mapa «R». Care şi pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situaţii de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN”, îşi întărea Remus Ghergulescu afirmaţiile. Totodată, cercetaşul a rememorat o discuţie pe care a avut-o în 1990 cu generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, care era contrariat de activarea reţelei în timpul evenimentelor. “Venind vorba despre «terorişti» şi-a exprimat convingerea că «unele structuri pregătite pentru a acţiona în urma unei intervenţii străine au fost activate», dar nu îşi explica cum şi de către cine, deoarece mapele referitoare la aceste planuri le-a găsit, ulterior, intacte, sigilate, în fişetul din biroul pe care îl avea în sediul MApN”, ne-a spus colonelul. Referiri la această reţea secretă a avut şi colonelul Anghel Constantinescu, ofiţer în “centrala” Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major (DIA) în decembrie ’89, într-o autobiografie a sa. “Este incredibil cum aproape nimeni nu a înţeles acţiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte şi destui cercetaşi care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câţiva ani în urmă”, spunea regretatul ofiţer-cercetaş.

 

RETEAUA “S”. La Securitate, de existenta ei stia seful DSS, luptatorii fiind selectionati din cei care facusera Armata la trupele de securitate. Un “adevar” despre care nu s-a prea vorbit in anii de dupa decembrie 1989 este ca si trupele de securitate aveau in componenta cercetasi, asemenea celor ai Armatei: doua companii in dispozitivul inamic. Securitatea isi mai putea selectiona “oamenii” si din reteaua informativa.

 

Centrul de comandă. Degeaba se întreba generalul Ştefan Guşă cum de a găsit în fişetul său mapele cu evidenţa luptătorilor din “Rezistenţă” intacte şi sigilate, întrucât la acestea aveau în primul rând acces cei care o coordonau. Aşadar, la centrele militare judeţene se centralizau într-un dosar special  aceşti luptători, iar pe dosar era scris “R”. La acest dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Judeţean, în documentele căruia era păstrat. Mai departe, dosarul era scos doar la ordin şi în momentul în care avea nevoie ofiţerul însărcinat de la Bucureşti cu această problemă. Întreaga Reţea “R” era coordonată de Direcţia Informaţii din Marele Stat Major (DIA) şi, fireşte, la nivelul conducerii acesteia evidenţa luptătorilor din “Rezistenţă” era ţinută strict.  Pavel Coruţ, şeful Biroului Contraspionaj din DIA între 1985-1989, a descris şi mai în amănunt senatorilor din Comisia care investiga evenimentele din 1989 organizarea acestei reţele. “În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei Informaţii a MstM despre care bănuiesc că va vorbi amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 – Internă a fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitatea de ripostă. Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui anumit inamic. După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi ascunşi care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidenţe şi în caz de ocupare să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către MstM. Aceasta era Reţeaua 246. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii, Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rândul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată şi a încetat să mai culeagă informaţii pe data de 22 decembrie”, a spus Pavel Coruţ. După cum reiese din aceeaşi stenogramă nr. 46/14.02.1994, Pavel Coruţ a arătat că unitatea era condusă de colonelul Şarpe Paul, adjunctul operativ al şefului DIA, iar Spătaru Dumitru şi Bobei Zaharia erau şefii reţelei propriu-zise. Totodată, ofiţerul a precizat că la 17 decembrie au plecat în teritoriu astfel: la Timişoara, mr. Pleşan Dumitru, în Ardeal – Cluj, Bistriţa, col. Vasile Păstrăvanu, în Moldova – cpt. Tohan Nicuşor. Din investigaţiile noastre jurnalistice un singur lucru este în dubiu, acela că denumirea reţelei era “246″. Varianta corectă pare a fi “236″.

 

Organizarea “Rezistenţei”. În cursul anului 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov, ofiţeri din diferite structuri ale Armatei au început să fie convocaţi pentru a fi instruiţi în ceea ce priveşte formaţiunile de rezistenţă. Majoritatea acestor ofiţeri aveau sau urmau să aibă atribuţii în conlucrarea cu reţeaua secretă. Nu întâmplător, mulţi dintre ofiţeri fuseseră deja detaşaţi la Gărzile Patriotice, pentru că acestea erau acoperirea perfectă pentru luptătorii care erau încadraţi în “Rezistenţă”. Un document secret la acea vreme elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti după care au învăţat militarii este chiar “Planul de seminar – privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic”. Astfel, că organizarea şi încadrarea formaţiunilor de rezistenţă au ca principii de bază: conducerea de partid a acestor formaţiuni, conspirativitatea, voluntariatul şi principiul teritorial. În documentul respectiv se face distincţia clară între organizarea unităţilor militare şi cele ale formaţiunilor de rezistenţă, cerinţa primordială fiind “înlăturarea şablonismului” şi o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie şi în localităţi erau vizate să predomine formaţiuni mici, pentru cele de deal, munte şi deltă erau preconizate formaţiuni de rezistenţă puternice. Conform documentului, structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă cuprindea: organe de conducere, formaţiuni de rezistenţă înarmate şi formaţiuni de sprijin. În privinţa formaţiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistenţă era localizat la nivelul fiecărui sat, în oraşe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnaţi în perioada de necesitate, iar aceşti oameni reprezentau viitorii comandanţi. Pe structura nucleului de rezistenţă se constituia echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători şi mai mulţi. Această echipă de rezistenţă avea în compunere un comandant, un locţiitor politic, un locţiitor comandant şi două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc. Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistenţă se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un judeţ erau între 70-90 de echipe, totalizând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistenţă formau grupul de rezistenţă, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistenţă avea comandament, un locţiitor politic şi stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistenţă şi echipe independente, adică 500-700 de luptători în faza iniţială, alcătuiau detaşamentul de rezistenţă. Acesta avea ca arie de operaţii o zonă geografică distinctă sau un oraş cu împrejurimile sale. Eşalonul superior al detaşamentului era gruparea de rezistenţă şi brigada de rezistenţă.

 

 Oamenii Reţelei . Ţelurile membrilor reţelei de “Rezistenţă” vizau acţiuni de informaţii, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forţelor străine, în condiţiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părţi ale României. Cei pregătiţi să rămână în aceste zone ocupate de inamic aveau diferite profesii, erau şi tineri şi oameni în vârstă, şi intelectuali, dar şi muncitori şi agricultori, abil mascaţi şi gata să fie activaţi prin anumite semnale, parole etc. “Planul de seminar” pe care l-am amintit trece în revistă calităţile pe care trebuia să le îndeplinească luptătorii din rezistenţă. Printre acestea sunt enunţate “devotamentul faţă de patrie şi ură neîmpăcată faţă de duşmani”, “spirit de sacrificiu, tărie morală, capacitate de a rezista în cazul în care sunt capturaţi” şi “cunoaşterea politicii partidului nostru şi traducerea ei în viaţă în teritoriul vremelnic ocupat”. Calităţile fizice avute în vedere erau “rezistenţa la eforturi fi­zice prelungite, la intemperii, calităţi atletice, de luptă corp la corp, alpinist, înotător, schior; să poată duce în spate cel puţin 40 de kilograme”. În acelaşi timp, calităţile militare ale unui luptător în rezistenţă erau “bun cunoscător ai armamentului şi tehnicii, trăgători de elită, bun cercetaş, vigilenţă şi respectarea regulilor de conspirativitate, să poată folosi mijloace explozive şi de transmisiuni, să poată acţiona uşor noaptea”.

 

ACTIUNILE. Pana la urma, luptatorii din rezistenta ai Armatei si Securitatii aveau de indeplinit activitati similare, cu particularitatea ca aceia ai Armatei puteau sa se “specializeze” la o adica pe sabotaje, iar cei ai Securitatii, pe “tras cu urechea” in cazul in care teritoriul era “vremelnic ocupat”. Bineinteles ca pana inainte de decembrie 1989 luptatorii din rezistenta aveau profesii diferite si isi duceau viata de zi cu zi alaturi de familie, copii, prieteni, fara ca nimeni sa banuiasca faptul ca la un consemn (un articol in ziar, o fraza spusa la televiziune intr-un anumit context, un telefon etc.) dispareau si-si ocupau locul dinainte stiut. Pentru astfel de situatii stiau ca trebuie, de pilda, sa tina o intersectie sub foc, impreuna cu “Popescu”. Sistemul era organizat pe principiul “verigii lipsa”, incat luptatorii nu-si cunosteau decat comandantul direct si nu ii stiau pe ceilalti membri ai retelei. Probabil ca acesti luptatori aveau si consemne sa actioneze din initiativa proprie. Ce ar fi putut intelege un astfel de luptator din faptul ca vedea in acel decembrie turisti sovietici, si nu numai, facand tot felul de manevre si gesturi ciudate? Problema de-atunci este insa cum mai opresti un astfel de sistem secret in conditiile de haos care au fost?

 

Motivele activării “Rezistenţei”

 

În decursul anului 1989, informaţiile privind schimbările din Europa de Est şi care erau preconizate să ajungă şi în România curgeau întruna la Bucureşti. Însuşi viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, care, după cum am văzut coordona şi formaţiunile de rezistenţă, ne-a prezentat într-un interviu acordat Jurnalului Naţional detaliile uneia dintre informările primite de el de la ataşatul militar la Belgrad, în octombrie 1989. “Fostul meu omolog iugoslav general locotenent Georgio Iovicic l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră. După ce şi-a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România. Sursele din care pro­veneau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca Budapesta, Sofia şi Moscova unde el personal  făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări rezulta că la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare”, ne-a spus viceamiralul. Generalul sârb a menţionat României socialiste, conform şefului DIA, “că vor fi organizate mai întâi pă­trunderea unor grupuri de indivizi pregătiţi special , care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti”. Mai departe, Belgradul arăta că planul avea două etape. “În prima etapă se avea în vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror populaţie, fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era apreciată mai vulnerabilă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România. În a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din interiorul ţării. Autorii provocărilor contau în primul rând pe starea de nemulţumire generalizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară decât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional”, l-a avertizat pe şeful DIA omologul sârb.

 

“Virusarea” Reţelei

 

Informarea venită de la generalul sârb, coroborată cu altele de o aceeaşi gravitate, a condus la apelarea şi la soluţia ultimă, Reţeaua de “Rezistenţă”. După fuga lui Nicolae Ceauşescu, conducerea Armatei nu avea cum să nu cunoască existenţa luptătorilor. Iar acest lucru este evident din ceea ce declară generalul Victor Stănculescu, ministru al Apărării din ziua de 22 decembrie ’89, cel care a preluat acest portofoliul după moartea generalului Vasile Milea. “Contam pe o schimbare  radicală şi ştiam că erau pregătite apărări ale lui Ceauşescu, în cadrul luptei întregului popor, zisă, în spate, dacă suntem ocupaţi de ruşi, că ruşii erau principala ameninţare. Din ’68 ăsta a fost inamicul”, i-a declarat generalul scriitorului Alex Mihai Stoenescu într-un dialog relatat în cartea “În sfârşit adevărul…” (Ed. RAO, 2009). Însă, chiar în după-amiaza de 22 decembrie ’89 a fost anunţat la televiziune ca ministru al Apărării al noului regim, gene­ralul Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU – serviciul de informaţii al Armatei Roşii, iar numirea a fost oficială prin Decretul nr. 3 din 26 decembrie 1989 semnat de preşedin­tele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu. Generalul Nicolae Militaru, care avusese înainte de a fi trecut în rezervă pentru legăturile sale cu sovieticii funcţii înalte în Armată, cunoştea despre existenţa reţelei. De asemenea, este foarte probabil ca, încă dinainte de activarea reţelei, aceasta să fi fost “virusată” de GRU. În fond, for­maţiunile de rezistenţă erau concepute şi după modelul sovietic al partizanilor, care ac­ţionaseră în al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste, iar GRU nu putea neglija o reţea înfiinţată mai ales pentru riposta îndreptată împotriva Armatei Roşii, în cazul unor operaţiuni ale acesteia în România. Nu este exclusă nici posibilitatea unei cooperări secrete dintre comanda sau anumite componente DIA şi GRU, pentru realizarea agendei de reformare gorbaciovistă a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Odată pornit mecanismul activării luptătorilor din “Rezistenţă”, care aveau dinainte stabilite locuri de observaţie, de tragere, depozite secrete de armament, parole de recunoaş­tere şi misiuni de executat, acesta a devenit complicat de oprit.

 

La câteva ore de la fuga preşedintelui României socialiste, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale din Comitetul Central, în seara de 22 decembrie 1989, deja apăruseră “teroriştii”. În zonele adiacente Pieţei din faţa Comitetului Central şi ale altor locuri importante ale capitalei se trăgea, şi sintagma “securist – terorist” era tot mai vehiculată.

 

 

 

A doua zi, fenomenul căpătase amploare, iar la comandamentul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), structura Departamentului Securităţii Statului (DSS) specializată în neutralizarea teroriştilor, telefonul suna în continuu. Un astfel de telefon semnala prezenţa unor terorişti într-un bloc din Piaţa Iancului, care trăgeau înspre mulţimea adunată, şi imediat au plecat spre acel loc îmbarcaţi în ABI opt USLA-şi, şeful echipajului fiind căpitanul Victor Enăchioaie.

 

Ajunşi în zona indicată, din mulţime a ieşit rapid o femeie bine îmbrăcată, cu unghiile făcute şi care a început să urle la USLA-şi: “Mi-aţi omorât patru copii la Timişoara!”. Concomitent, femeia a încercat să îi bage degetele în ochi şefului de echipaj, dar acesta s-a apărat coborându-şi vizeta de la casca specială. Unii bărbaţi din mulţime au tras-o pe femeie şi au început să le povestească USLA-şilor că se trage. În primul moment, nimeni nu a putut localiza exact de unde se auzeau focurile de armă, cel mai des fiind desluşit un pistol “Carpaţi”. În cele din urmă, au observat cum se trăgea de pe acoperişul unui bloc de nouă etaje şi unul dintre luptători l-a rănit cu un foc pe teroristul respectiv.

 

TERORIŞTI ANIHILAŢI

 

În câteva minute USLA-şii au urcat la etajele superioare. Când au ajuns la etajul nouă şi au strigat la o uşă să se deschidă, din apartament a început să se tragă spre USLA-şi cu automatele. Pereţii fiind din BCA, gloanţele au trecut prin aceştia la vecini. Din fericire, luptătorii se aşteptau la ripostă şi vecinii fuseseră avertizaţi şi erau ascunşi în cada de fontă din baie. Unul dintre USLA-şi a desfăcut broasca de la uşă din poziţia culcat şi a aruncat o GELA (grenadă cu efect luminos şi acustic) în apartament. În acelaşi timp, colegii săi au intrat şi au lichidat doi terorişti. Apoi, USLA-şii, coborând prin balcon la etajul opt, în apartamentul de dedesubt, au mai lichidat încă un terorist.

 

“Erau toţi trei îmbrăcaţi în costume închise la culoare , aveau cămăşi albe şi cravată, iar în buzunar am găsit la fiecare doar o batistă, câte un bilet de tramvai şi cinci lei. Fiecare dintre ei avea un pistol Makarov, un pistol-mitralieră AKM, cu pat rabatabil şi un pumnal rabatabil. Ne-a frapat faptul că era exact armamentul pe care îl aveam şi noi la USLA”, îşi aminteşte unul dintre cei care i-a anihilat pe aceşti misterioşi trăgători. La puţin timp, a apărut un camion de Armată şi cu membri din Gărzile Patriotice şi au preluat cadavrele. A doua zi, militari MApN au curăţat apartamentul şi au strâns cartuşele trase.

 

LITERA CĂRŢII

 

Tragerile pe care le efectuau teroriştii din Piaţa Iancului la 23 decembrie 1989, de pe acoperişul unui bloc, pot fi încadrate fără nici o eroare unei acţiuni de “hărţuire a inamicului” descrisă în manualul forţelor de “Rezistenţă”. În 1987, anul în care la Braşov s-a desfăşurat revolta muncitorilor, ofiţeri ai Armatei care aveau sau urmau să aibă legătură cu această reţea au fost, după cum am arătat în articolul precedent, convocaţi la seminarii secrete de pregătire.

 

Suportul de curs l-a constituit lucrarea de uz intern “Lupta de rezistenţă în mediul urban” (Ed. Militară, 1983), scrisă de col. Constantin Dobândă, col. (r) dr Pavel Ciuhureanu şi col. Alexandru Ghelmegeanu. În acest suport de curs se specifică faptul că “în oraş sunt mai uşor de pregătit şi pus în aplicare forme şi procedee de luptă ca: atacul prin surprindere al unor obiective, ambuscadele, hărţuirea, deschiderea focului de pe acoperişuri, din clădirile nelocuite sau avariate, din ganguri, din curţi, din parcuri şi din alte locuri care asigură o bună mascare şi protecţie, precum şi retragerea rapidă şi fără pierderi”.

 

Dacă numărăm teroriştii lichidaţi în apartamentele de la etajele superioare ale blocului, cel prezent în punctul de observare de pe acoperiş şi rănit, apoi dispărut, precum şi femeia isterică de la intrarea în bloc, care dorea să creeze o diversiune, iese la iveală exact numărul unui nucleu de rezistenţă. Colegii lor din echipa de rezistenţă este foarte posibil să fi avut legătură cu apariţia camionului militar care a preluat cadavrele, fiindcă în manual indicaţiile sunt precise: “Luptătorii din rezistenţă trebuie să ştie că nu vor fi lăsaţi în voia soartei, uitaţi, şi că vor primi tot ajutorul posibil din partea tovarăşilor, a altor formaţiuni; de asemenea, răniţii nu pot fi părăsiţi pe câmpul de luptă, întreprinzându-se tot ce este posibil spre a fi salvaţi şi evacuaţi; chiar şi morţii vor fi ridicaţi şi înmormântaţi”.

 

ARMAMENTUL DIN DOTARE

 

“Planul de seminar – privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic -, elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti, dubla carte amintită la convocarea în care s-au instruit ofiţerii Armatei în 1987. Aceasta prevedea că, în domeniul armamentului, «la formaţiunile mici va predomina armamentul uşor, de gabarit redus: pistoale, pistoale-mitralieră, puşti, carabine, P.S.L., P.M. mitraliere, puşti cu tromblon, cu amortizor de zgomot, A.G., puşti de vânătoare etc.».

 

De asemenea, se sublinia că «toţi luptători se dotează şi cu armament alb». Sunt categoriile de armament pe care îl aveau şi teroriştii din Piaţa Iancului. Pe lângă aceştia, conform unui document-sinteză din timpul evenimentelor, paraşutiştii militari au predat către Marele Stat Major nu mai puţin de 109 terorişti.

 

Acest document înaintat Marelui Stat Major cuprinde şi armamentul capturat de la terorişti. Pe lângă, de exemplu, trei pistoale tip Makarov, un pistol Stecikin, trei pistoale tip Carpaţi, două pistoale-mitralieră cal. 7,62 cu ţeavă scurtă, 29 de pistoale-mitralieră cu pat rabatabil model 1963, un lansator cartuşe semnalizare tip stilou, aparatură de vedere pe timp de noapte, se găsesc şi multe arme de vânătoare de diferite calibre şi modele, multe prevăzute cu lunetă. Ceea ce este deosebit de important o reprezintă observaţia din «Planul de seminar» amintit, aceea că armamentul «se depozitează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare», iar pentru fiecare formaţiune există «mai multe depozite, cu cantităţi mici de armament».”

 

ACOPERIRE PRIN GĂRZILE PATRIOTICE

 

Teroriştii lichidaţi în Piaţa Iancului erau îmbrăcaţi într-o ţinută obişnuită pentru locuitorii capitalei. Manualul după care au studiat ofiţerii Armatei în 1987 spune că luptătorii trebuie “să se contopească cu masa populaţiei”. “Planul de seminar” întăreşte şi el acest lucru, arătând că luptătorii din “Rezistenţă” “de regulă, vor acţiona în uniformă civilă”, iar “costumaţia este adaptată zonei şi profesiunilor predominante”.

 

Documentul citat aduce în prim-plan şi “necesitatea unor însemne de recunoaştere reciprocă a luptătorilor” şi punctează că “aici trebuie multă inventivitate: un nasture de o anumită culoare , un obiect de podoabă purtat într-un anumit fel, un ornament vestimentar, o anumită ţinută capilară etc.”. În timpul evenimentelor din decembrie ’89, au apărut dintr-o dată bărboşii, brasardele tricolore, puloverele etc.

 

În acelaşi timp, documentul reglementează şi faptul că luptătorii pot îmbrăca uniforme militare ale trupelor proprii Gărzilor Patriotice, când “formaţiunile de rezistenţă deţin zone libere şi se întrevede posibilitatea transformării lor în unităţi militare”. La evacuarea trupurilor teroriştilor lichidaţi în Piaţa Iancului au participat Gărzi Patriotice. Mai mult, în decembrie ’89 prezenţa Gărzilor Patriotice sub diferite forme în toată ţara a fost masivă, iar din depozitele lor s-au dat arme civililor. Fără îndoială că, pe lângă membrii obişnuiţi ai Gărzilor Patriotice, erau şi alţii care se foloseau de uniformă şi logistică doar ca acoperire.

 

Să reliefăm faptul că ministrul Apărării din anul 1989 condusese în trecut Gărzile Patriotice. Apoi, un fost locţiitor al şefului Direcţiei Informaţii a Armatei, Alexandru Petricean, a fost locţiitor al şefului de stat major al Gărzilor Patriotice din 1970 până în 1988. Iar tot la capitolul prezenţe curioase în fruntea Gărzilor Patriotice este şi colonelul Corneliu Pîrcălăbescu, şeful acestora în decembrie 1989, în biroul căruia a murit generalul Vasile Milea. Colonelul fusese transferat cu puţin timp înainte, la 9 decembrie 1989, la conducerea Gărzilor Patriotice, după ce anterior condusese Direcţia secretariat din MApN şi fusese locţiitor politic al comandantului Armatei I, din Bucureşti. În “Planul de seminar” Gărzile Patriotice sunt indicate distinct ca beneficiare ale cooperării cu formaţiunile de rezistenţă în domenii precum “procurarea şi transmiterea de informaţii”; “nimicirea unor obiective ale inamicului”; “sprijinirea contraloviturilor”, “interzicerea/întârzierea unor acţiuni de mare amploare a agresorului”, “dezorganizarea conducerii inamicului”, “descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuinţarea armelor de nimicire în masă”.

 

Din investigaţiile noastre reiese că pentru plata colaboratorilor DIA şi, prin direcţie şi a membrilor pregătiţi din vreme ai “Rezistenţei”, se puteau invoca prevederile art. 4 din Decretul nr. 61 penru modificarea Decretului nr. 678/1969 privind regimul de pază a frontierei de stat al RSR. Acesta spune că “luptătorii din subunităţile de gărzi patriotice şi membrii grupelor de sprijin ale grănicerilor, care se evidenţiază în executarea sarcinilor încredinţate, pot fi recompensaţi cu premii în bani sau altă natură de către Ministerul Apărării Naţionale”.

 

SALVAREA ACTIVIŞTILOR DE PARTID

 

Buna cooperare dintre formaţiunile de rezistenţă şi Gărzile Patriotice era cauzată, structural, de faptul că factorul politic al vremii era cel mai important. Potrivit Legii nr. 14/1972, legea organizării apărării naţionale a RSR, “Gărzile patriotice îşi desfăşoară activitatea sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a comandantului suprem al forţelor armate şi a organelor locale ale partidului”. Or, începând de la echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători, în comanda acesteia se găsea un locţiitor politic. Conform manualului după care au studiat ofiţerii Armatei, “locţiitorii politici pot fi numiţi de către organele locale de partid, din rândurile activiştilor de partid din oraşe, dintre activiştii de partid din armată rămaşi în spatele frontului sau pot fi aleşi în adunările generale de partid ale luptătorilor comunişti”.

 

Activiştii de partid aveau acces şi la funcţia de comandant al subunităţii din “Rezistenţă”, iar celelalte funcţii ale subunităţii respective se puteau încadra “prin hotărârea comandantului care se consultă, în acest scop, cu organele locale de partid, cu locţiitorul său politic, cu alte cadre”, iar “dacă împrejurările permit, propunerile pentru ocuparea unor funcţii se discută în şedinţele biroului organizaţiei de partid sau în adunările generale ale comuniştilor”.  Aşadar, observăm că regimul lui Nicolae Ceauşescu era puternic ancorat în partid şi mai ales în activiştii PCR din Armată. Încrederea lui Nicolae Ceauşescu în această “ramură” a partidului se baza pe faptul că în anii ’50 condusese chiar el politrucii Armatei, iar în 1989 ministru adjunct al Apărării şi şef al Consiliului politic Superior era fratele său, generalul Ilie Ceauşescu. Preocupările lui Ilie Ceauşescu în privinţa informaţiilor militare erau foarte aplicate. Astfel, conform generalului Ion Talpeş, fost şef al SIE şi fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională, “la mijlocul anilor ’80, Ilie Ceauşescu a înfiinţat un grup special  al Consiliului Politic în încercarea de a revitaliza spionajul militar, fără a avea sau a cere aprobarea Comitetului Central” (“În umbra marelui Hidalgo”, vol. 1, Ed. Vivaldi, 2009). Dar fratele dictatorului nu avea de ce se formaliza cu oficializarea la CC a strădaniilor sale pe linia spionajului militar, întrucât colaboratorul său în domeniu, şeful DIA, viceamiralul Ştefan Dinu, fusese avansat tot dintre activiştii de partid la conducerea serviciului secret al MApN, care coordona “Rezistenţa”, iar şeful Secţiei Militare a Comitetului Central, forul tutelar de partid pentru Armată, Interne şi Justiţie, era un fost ministru al Apărării, Ion Coman.

 

De asemenea, Nicolae Ceauşescu îşi adusese aproape un alt fost ministru al Apărării ca secretar al Comitetului Central pentru propagandă, generalul Constantin Olteanu şi un alt general, care provenea dintre politrucii Armatei, Ion Dincă, membru în CPEx. Mai mult decât atât, Ilie Ceauşescu, cel care în decembrie ’89 bătea unităţile Armatei să le spună militarilor despre iminenţa forţării graniţelor, era el însuşi un fin cunoscător al luptei de rezistenţă. În lucrarea de uz intern pe care o studiau ofiţerii MApN în 1987 era indicată ca bibliografie şi cartea “Hărţuirea în acţiunile de luptă duse în războiul întregului popor pentru apărarea patriei” (Ed. Militară, 1982).

 

Conform manualului studiat de ofiţerii MApN, unul dintre obiectivele formaţiunilor de rezistenţă era organizarea vieţii politice în teritoriul vremelnic ocupat. “Una dintre sarcinile permanente, de cea mai mare importanţă, ale comitetelor locale de partid şi ale organelor conducătoare de partid din mişcarea de rezistenţă o considerăm întărirea permanentă a organizaţiilor de partid şi ale UTC (…) Formaţiunile rezistenţei, dând dovadă de spirit de iniţiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în faţă, orientându-se în raport cu situaţia concretă”, se arată în lucrarea de uz intern a Armatei.

 

Iată explicaţia pentru care anumiţi membri ai eşaloanelor 2 şi 3, apoi UTC-iştii şi activiştii politici din Armată au înfiinţat celulele FSN,  apoi au migrat spre toate partidele şi au avut ascensiuni fulminante. Cei din Partid şi Armată au avut în primul moment nevoie de a putea să se organizeze, iar apariţia “teroriştilor” a fost cu predilecţie în locuri unde existau şi demonstranţi care nu erau în cărţi şi se coagulau ad-hoc. În acelaşi timp, şi unora şi altora le convenea duşmanul comun: “securiştii-terorişti”. Nu este puţin lucru faptul că unul dintre locţiitorii lui  Ilie Ceauşescu, generalul Gheorghe Arădăvoaice, a devenit “creierul”noului Serviciu de Protecţie şi Pază.

 

DIRECTIVA

 

La convocarea despre care am amintit că a avut loc în 1987, anul în care la Braşov s-a declanşat o revoltă a muncitorilor, s-a impus intensificarea pregătirii ofiţerilor MApN şi “să nu lipsească nici un ofiţer din nici un stat major de la aceste activităţi”. Această pregătire trebuia să aibă loc în “doi ani din cei cinci, cât prevede directiva”, iar cursanţii, care proveneau din Statul Major al Gărzilor Patriotice dintr-un sector al capitalei, erau informaţi că “preocupările statului nostru major sunt mai vechi şi au parcurs mai multe etape”. Conform legilor, lupta de rezistenţă se pregătea prin Directiva operativă sau ordinul comandantului suprem, Nicolae Ceauşescu. Era ultima sa soluţie.

 

PAROLE PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

 

Asigurarea comunicaţiilor luptătorilor din “Rezistenţă” era considerată foarte importantă. În “Planul de seminar” după care au învăţat ofiţerii MApN erau inventariate în acest sens “legăturile cu fir, îndeosebi în Punctele de Comandă, legăturile prin mijloace mobile; căsuţe poştale de legătură; parole de recunoaştere şi semne discrete, contactul personal , porumbei călători”.

 

În mod special  este evidenţiat în documentul citat faptul că “semnale cu parolă sunt transmise de posturile centrale de radio şi televiziune”. În decembrie ’89, mai ales televiziunea, cât şi radioul au fost folosite pentru tot felul de chemări, apariţii de personaje, mesaje bizare etc. Printre procedeele de culegere a informaţiilor folosite de către “Rezistenţă”, documentul amintit are în vedere şi “interceptarea convorbirilor inamicului”, fapt care implică existenţa, din vreme, a aparaturii necesare pentru realizarea misiunii.

 

În timpul Revoluţiei, teroriştii acţionau ca şi cum ar fi avut acces la comunicaţiile unităţilor militare obişnuite, precum şi ale altor instituţii. Regulile de angajare în luptă erau şi ele menţionate în manualul de uz intern. “Cunoscând că formaţiunile de rezistenţă urbane organizează şi execută ambuscade independent, la o anumită depărtare unele de altele, este necesar ca fiecare să-şi realizeze propria cercetare cu elementele de care dispune. Formaţiunile de rezistenţă pot trimite câte o echipă de cercetare la o distanţă de 400-500 m şi mai mult faţă de locul ambuscadei”, se zice în manual.

 

Mai trebuie spus că în conformitate cu “Planul de seminar” pentru transmiterea de informaţii era planificat faptul ca luptătorii din “Rezistenţă” să colaboreze cu cercetaşii din unităţile Armatei. “Rezistenţa” mai susţinea în această privinţă “sprijinirea unor acţiuni dificile (diversiunea)” şi “ducerea în comun a unor acţiuni”. Un alt mit al celor 20 de ani spune că mai peste tot au apărut cercetaşii Batalionului 404 din Buzău. Dar acest lucru a fost iarăşi doar o legendă, cea mai la îndemână din cauza renumelui batalionului în care se şi instruiseră mulţi cercetaşi, lansată pentru a se ascunde activitatea altor structuri de cercetare ale Armatei, cu misiuni bine trasate anterior. La nivelul anului 1989 exista câte o companie de cercetare în dispozitivul inamic la nivelul fiecărei dintre cele patru Armate ale RSR, câte un batalion de cercetare la fiecare divizie şi o companie la nivel de regiment.

 

MISIUNILE “REZISTENŢEI”

 

Ofiţerii MApN convocaţi în 1987 la pregătire în domeniul “Rezistenţei” au învăţat, potrivit “Planului de seminar”, că unul dintre scopurile luptei de profil este “crearea unei stări permanente de nelinişte şi nesiguranţă pentru agresor”. Pornind de la acesta, documentul enumără misiunile formaţiunilor speciale, precum: “culegerea de informaţii despre inamic; dezorganizarea conducerii inamicului; paralizarea, îngreunarea sau interzicerea executării transporturilor de către inamic; distrugerea depozitelor; distrugerea aerodromurilor; dezorganizarea sistemului de apărare antiaeriană”.

 

În decembrie ’89, “teroriştii” arătau, prin acţiunile lor, că sunt foarte familiarizaţi cu porturile, aeroporturile, cu funcţionarea apărării antiaeriene, cărora le erau semnalate invazii de escadrile întregi, cu sistemul de transporturi  feroviar şi rutier. De asemenea, în lucrarea de uz intern pe care o ofiţerii MApN o foloseau ca suport de curs este precizat că, în organizarea acţiunilor de rezistenţă în mediul urban se ia ca măsură “folosirea cu pricepere a lucrărilor subterane şi adăposturile pentru protecţia personalului şi a stocurilor de materiale”.

 

În acest domeniu, suportul de curs are chiar un subcapitol, “Ducerea luptei în subte­ran” în care se subliniază că “spaţiul subteran ar putea fi folosit ca adăpost permanent pentru luptătorii din rezistenţă, în acest caz, poate fi amenajat în mod corespunzător, asigurându-se mai multe intrări şi ieşiri, în străzi diferite”. Mai departe, se punctează că “acţiunile desfăşurate în aceste condiţii, coroborate de la suprafaţă, creează un climat de nesuportat pentru ocupant şi pot paraliza activităţile militare şi economice din zona în care se desfăşoară”.

 

În decembrie ’89, nălucile care foloseau tunelele capitalei şi ale altor oraşe deveniseră deja un mit. Dar membrii reţelei de “Rezistenţă” erau antrenaţi, conform manualului, şi pentru “participarea la acţiunile de rezistenţă nearmată şi mobilizarea maselor la astfel de acţiuni (greve, demonstraţii, nesupunere, neprezentare la lucru etc.), dar şi pentru “acţiuni de propagandă în rândurile populaţiei oraşului (distribuirea manifestelor, foilor volante, ziarelor, broşurilor şi altor materiale)”. În perioada Revoluţiei şi luni întregi apoi s-au propagat zvonuri, au apărut şi dispărut foi volante, au avut loc demonstraţii.

 

CAUTAREA. Colonelul Remus Ghergulescu ne-a dezvaluit ca in ultima convorbire purtata cu generalul Stefan Guse, acesta se arata consternat de faptul ca reteaua “R” se activase, intrucat mapele erau intacte, sigilate, in seiful sau. Seful Directiei Informatii, viceamiralul Stefan Dinu si loctiitorul sau operativ, Paul Sarpe, puteau, cel putin teoretic, sa porneasca sistemul fara acordul generalului. La fel de bine nu se poate, la nivel de ipoteza, scoate total din calcul si posibilitatea unei tradari sau a unei penetrari a sistemului decizional al Armatei de un serviciu de spionaj foarte puternic. Sau o conlucrare la nivel inalt cu acel serviciu de spionaj. Conform colonelului, generalul Guse a spus ca este posibil sa fi fost cei ai Securitatii. Seful Marelui Stat Major din decembrie 1989 aminteste despre intrebarea ce si-o punea si intr-o discutie inregistrata, a carei transcriere a fost publicata in volumul “Condamnat la adevar” (Ed. RAO, 2004), sub indrumarea fiicei sale, Daniela Veronica Gusa, de Dragan (…): “Eu l-am intrebat (n.r. – Pe generalulul Iulian Vlad – seful Securitatii): «Ce se intampla? E o canonada. Asta s-a dus, nu mai e. Puteti sa opriti fortele astea nenorocite, oculte, care incearca acuma sa…?» «Trebuie sa facem tot ce este necesar», a raspuns el. Deci, asta e situatia cu generalul Vlad. Nu eu il judec, nici dumneata, o sa-l judece cei care vor sa-l judece. Cat am lucrat impreuna, in acele imprejurari dramatice, dumneavoastra ati vazut in secvente, am conlucrat exemplar in interesul tarii si al poporului roman»”.

 

VANATOAREA. Asadar, seful Marelui Stat Major si seful Departamentului Securitatii Statului au inceput sa-i caute pe “teroristi” impreuna. De altfel, este de subliniat faptul ca Securitatea fusese trecuta in subordinea Armatei inca din seara de 22 decembrie 1989, pentru a se legitima aceasta “schimbare” in 24 decembrie 1989. Acum, orice “terorist” prins, fie ca facea parte din Reteaua “R”, fie Reteaua “S”, era predat Armatei. Deci era, asa cum avea sa se “amplifice”, poate voit, in cei 15 ani, al Armatei. Pe post de vanatori de teroristi au fost atunci mai toti militarii, dar cei trimisi cu precadere in astfel de misiuni ce pareau sinucigase au fost cercetasii de la diferite esaloane, parasutistii si, bineinteles, luptatorii USLA.

 

CAPTURA. Parasutistii militari au prins in acele zile puzderie de “teroristi”. Un document-sinteza din acele zile dezvaluie faptul ca au predat catre Marele Stat Major nu mai putin de 109 teroristi. E foarte important faptul ca in aceasta nota catre esalonul superior cei care au intocmit-o fac diferenta intre teroristi si ofiteri de securitate: “Persoane capturate: 1 ofiter din Directia a 5-a/DSS, predat la UM 01877 Pantelimon (…); ofiterul de Securitate de la Hotelul Lido – Selaru (…); 6 persoane inarmate (…); 14 ofiteri, subofiteri si civili ai MI luati de sefii lor”. Documentul ne mai lamureste asupra unui aspect: cadrele Ministerului de Interne, cel putin unele dintre ele, nu au stat, asa cum s-a tot vehiculat 15 ani, in cazarmile lor.

 

ARMELE. Dar documentul inaintat Marelui Stat Major cuprinde si armamentul capturat de la “teroristi”. Pe langa, de exemplu, trei pistoale tip Makarov, un pistol Stecikin, trei pistoale tip Carpati, doua pistoale-mitraliera cal. 7, 62 cu teava scurta, 29 de pistoale-mitraliera cu pat rabatabil model 1963, un lansator cartuse semnalizare tip stilou etc. Se gasesc si multe arme de vanatoare de diferite calibre si modele. Ceea ce este interesant e faptul ca la multe dintre aceste arme de vanatoare erau atasate lunete, ba chiar si aparatura de vedere pe timp de noapte. Exemple: o arma de vanatoare Mahrholdt Innsbruck, cal. 7,62 mm cu luneta Zeiss Diavari – D 6X, doua arme de vanatoare cu doua tevi 375 Magnum Flaged cartridge, cal. 9 mm, cu luneta Zeiss Diavari – D 6X, in geanta Diplomat, o arma de vanatoare cu doua tevi “Special – Gewehr-Lauf-Stahl”, cal. aproximativ 9 mm si luneta cu dispozitiv de vedere pe timp de noapte “Single Point”, o trusa aparat de vedere pe timp de noapte, “Zoomar” cu luneta de observare, model 430 in geanta Diplomat, un aparat de vedere pe timp de noapte Litton in caseta de ebonita, un aparat de vedere noaptea, model 3, pentru armament “Javelin Nicht Vision Lens”, cal. 75, un aparat de vedere noaptea Japan in geanta “Diplomat” cu cifru etc. Captura de arme si munitie este impresionanta si ofera o pista de cercetare. Ciudat este insa ca militarii au trimis aceasta situatie la esalonul superior fara a scrie in dreptul fiecarei arme seria si numarul.

 

COMUNICATII. In acelasi document mai sunt trecute si materialele radioelectronice “retinute de la teroristii din Hotelul Bucuresti”. Astfel, militarii au identificat printre altele: o telecomanda tip Gruia – 6, cu sursa de alimentare, un pupitru de comanda cu sase chei, din productia interna, o instalatie receptie cu patru canale, din productie interna, o antena UUS omnidirectionala din productie interna, o instalatie receptie cu sase canale, actionata prin telecomanda, din productie interna, un transmitator radio banda larga, de productie interna.  Motive pentru rezistenta

 

“In judetul Dolj, in dimineata zilei de 24 decembrie 1989, la CPUN s-a primit un telefon anonim care semnala apropierea unei coloane de masini de municipiul Craiova. Factorii militari au interpretat ca ar putea fi vorba de teroristi veniti cu misiunea de a ataca Combinatul Chimic Craiova, au trimis doua TAB-uri, care au interceptat coloana si au deschis foc, ranind circa 20 de persoane (doua decedand ulterior la spital) si avariind cinci autoturisme, dintre care unul a ars complet. Cadrele de la transportoare, care au controlat autoturismele avariate, fara prezenta altor persoane, nu au incheiat proces-verbal care sa poata restabili integral adevarul, dar, ulterior, organele de politie au constatat existenta mai multor truse medicale si cutite lungi, al caror numar depasea necesarul normal. Majoritatea ranitilor fiind internati intr-un spital din Turnu-Severin, s-a stabilit ca in ziua de 25 decembrie o cetateanca sovietica a informat telefonic Ambasada fostei URSS, dupa care atasatul militar sovietic a vizitat de doua ori spitalul. In aprilie 1990, la organele de politie din comuna Bradesti s-au prezentat trei cetateni sovietici, intre care o femeie, care a afirmat ca are gradul de maior si s-a aflat in una dintre masinile respective, solicitand restituirea celor patru autoturisme. La scurt timp dupa Revolutie a fost accidentata masina in care se afla turistul sovietic Lout Alexander si inca un barbat. Cu ocazia reparatiilor efectuate la “Service”, in masina s-au gasit 12 uniforme militare romanesti MApN de camuflaj si un veston sovietic cu insemnele gradului de maior. Cei doi au afirmat ca sunt “ofiteri in rezerva si au luptat anterior in Afganistan”.

 

Punct de vedere preliminar al Serviciului Roman de Informatii privind evenimentele din decembrie 1989

 

PRETEXT. Lupta cu  teroristii” i-a tinut pe militari in strada.

 

USLA, unitatea despre care la televiziune unii faceau afirmatii de-a dreptul stupide (“terorist sau antiterorist e tot aia”), poate nu fara motiv, avandu-se in vedere repetarea obsesiva a sintagmei “securist-terorist”, chiar a lichidat adevarati “teroristi”. De pilda, la 23 decembrie, “pe baza informatiilor transmise de grupa operativa de Stat Major din cadrul MApN, un echipaj USLA, sub comanda cpt. Enachioaie Victor, s-a deplasat in Piata Iancului, unde se semnalase ca “teroristii executa foc, dintr-un bloc aflat in apropiere, asupra cetatenilor de pe strada”. Adresa de unde se tragea a fost identificata ca fiind Soseaua Mihai Bravu (…), unde pana in februarie 1990 a locuit Minca Octavian Ionel (…). In urma actiunii de interventie au fost lichidate doua persoane, imbracate in costume civile de culoare inchisa, fara documente de identitate asupra lor. O a treia persoana, probabil ranita, a reusit sa paraseasca zona. Cei doi morti au fost preluati de Garzile patriotice in zona, pentru a fi preluati de politie. Ce s-a intamplat cu ei dupa aceea nu se cunoaste.

 

Punct de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989

 

 Reteaua 246

 

“In afara de Securitate, pe teritoriul Romaniei se afla si Reteaua 246, a Directiei Informatii a MstM, despre care banuiesc ca va vorbi amiralul Dinu Stefan. Reteaua 246 – Interna a fost creata in 1975 pentru a preveni invadarea Romaniei fara posibilitatea de riposta. Invadarea putea sa fie din orice directie. Nu s-a facut impotriva unui anumit inamic. Dupa evenimentele din 1968, cand tensiunile dintre Romania si URSS au fost mari, s-a luat hotararea ca pe intregul teritoriu romanesc sa se creeze grupuri speciale de cercetasi ascunsi, care sa ramana pe teritoriul vremelnic ocupat sub conducerea unei rezidente si in caz de ocupare sa desfasoare activitati de culegere de informatii si de transmitere catre MstM. Aceasta era Reteaua 246. Ea era condusa de rezidenti din Directia Informatii, Sectia a II-a, prin ofiteri activi in rezidenta, ori cercetasi rezervisti din randul ofiterilor, subofiterilor si sergentilor. In 1989, in timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a ramas neafectat, pentru ca Securitatea – prin diversiune – a fost blocata si a incetat sa mai culeaga informatii la data de 22 decembrie. Unitatea era condusa de colonelul Sarpe Paul, iar Spataru Dumitru si Bobei Zaharia erau sefii retelei propriu-zise. La 17 decembrie au plecat in teritoriu astfel: la Timisoara mr. Plesan Dumitru, in Ardeal – Cluj, Bistrita, col. Vasile Pastravanu, in Moldova – cpt. Tohan Nicusor. Prima informatie (viceamiralul Dinu) mi-a spus asa: “Tovarase Corut, va stiu de cand erati elev, e lovitura de stat cu sprijin sovietic! (…) A doua informatie. Cine sunt teroristii? A doua informatie a sunat asa: Ceausescu era un om bolnav – reproduc cuvintele amiralului Dinu – de suspiciune; a creat o mica armata in afara Armatei, a Securitatii si a Militiei si cu aceasta armata avem noi acum de-a a face. Cu asta ne batem. Din cine este formata aceasta armata, tov. amiral? Este formata din activisti de partid si mercenari straini.”

 

  autor: RAZVAN BELCIUGANU

 

SURSE

http://www.jurnalulnational.ro

 

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s