Să nu confundăm smerenia cu naivitatea sau prostia

Parintele Iustin Parvu

Interviu din Credinţa Ortodoxă de Ioan Enache cu Părintele Iustin PÂRVU de la Mânăstirea Petru Vodă

– Părinte Justin, suntem continuu acuzaţi, mai ales de către elita intelectuală, că, fiind un popor care aplică în mod consecvent principiul „capul plecat, sabia nu-l taie”, suntem gata să ieşim din istorie tocmai din această cauză. Vă rog să ne lămuriţi, în acest context, care este raportul dintre smerenie, demnitate şi umilinţă?

– Dragul meu, acuma ce să vorbim noi despre demnitate, smerenie, când suntem un popor aşa de confuz, după aproape 80 de ani de materialism, ateism şi comunism. În afară de această deformare a noastră spirituală, de gândire, a mai survenit şi amestecul de naţii, dintre creştini şi necreştini, negri, albi, chinezi, daci, bizantini, germani, în sfârşit, toate naţiile care au venit peste noi. Acum câteva zile (n.n. discuţia a avut loc sâmbătă, 3 martie 2007), veneam de la Iaşi. Cum am intrat în Podul Iloaiei, am văzut pe o stradă, 2-3 copii ţigănaşi şi unul român. În Iaşi, la intrare, tot aşa, un grup de copii de 12-13 ani se jucau la intrarea în oraş, erau ţigani majoritatea. Concluzia mea este că un pericol mare ne paşte. M-am întors în mânăstire şi, după vreo două-trei zile, sosesc aici două maşini luxoase şi ei, bine îmbrăcaţi, vin la mine. Intrăm în discuţii, dar, după vreo câteva minute, aerul s-a schimbat în cameră şi am mirosit imediat un iz străin, n-aş vrea să-i supăr, dar era miros specific de rom. Am făcut pomelnicele, erau două familii cu 16 membri. În aceeaşi zi, seara, pe la orele 8, o căldărăriţă cu un puradel după ea a intrat la mine. O întreb câţi copii mai are acasă în afară de cel care o însoţea şi îmi răspunde că mai are 9. Deci aceştia 10, cu 16 de dimineaţă, 26 de copii în trei familii. Or, la noi, într-un sat întreg nu s-au înscris 26 de copii la începutul anului şcolar. Vedeţi dumneavoastră unde ne găsim cu starea naţiei noastre! Cât la sută mai e dac, cât mai e roman, cât mai e rom, cât mai e moldovean, cât mai e oltean, cât mai e bănăţean? Căsătoriile, nu mai vorbim, se fac de-a valma, fetele pentru un ghiul, un inel, leagă prietenie cu negri, finlandezi, arabi şi se căsătoresc cu ei. Am primit deunăzi un grup de tineri la chilie şi m-au surprins cei doi negri care îi însoţeau. Însă ei erau aşa de deprinşi, obişnuiţi unii cu alţii, încât m-am mirat foarte tare, fiindcă cei doi aveau prietene românce, probabil se vor căsători. Ei bine, dragii mei, aceste legături biologice care se nasc în cadrul naţiunii noastre nu ne mai dau voie să vorbim de prestigiu. Unde mai este prestigiul de creştin ortodox, unde mai este prestigiul smereniei, unde mai este caracterul de demnitate şi de omenie românească? – Părinte, sună foarte frumos sintagma „prestigiul smereniei”. Care este înţelesul acesteia?

– Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii. Prestigiul smereniei este această înălţime dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de credinţă ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă. Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre.

– Din ce ne-aţi răspuns rezultă că nu prea avem motive să ne considerăm demni, dar nici smeriţi cu adevărat. Cum credeţi că poate poporul român să-şi recâştige demnitatea între neamurile Europei şi, implicit, în istorie?

– Noi trebuie să ne axăm pe forţa şi unitatea Duhului Sfânt, să ne unim în numele lui şi să lucrăm în duhul ortodox al tradiţiei noastre, al istoriei noastre şi al legăturii dintre noi şi Dumnezeu. Europa fără o Românie ortodoxă nu are nici un progres. O Europă cum este ea astăzi, fără sămânţa şi duhul ortodox, este spre prăbuşire. Ortodoxia, dacă a avut o misiune în rândul neamurilor, la ora aceasta este la vârf de piramidă în chemarea şi în rosturile misiunii ei. Icoana, crucea, sfintele moaşte, buciumul, bota ciobanului din munţi, acestea formează obiectul de rezistenţă al Europei creştine.

– Tocmai, că Europa doreşte să ne îndepărteze de aceste valori.

– Cu cât o să încerce mai mult să le îndepărteze, cu atât o să crească forţa noastră de rezistenţă, cu atât va ieşi în evidenţă exemplul nostru în faţa celor ne osândesc pentru întârziere, pentru regres, pentru umilinţă. Întotdeauna românul, prin umilinţa aceasta, prin smerenia lui adâncă în numele lui Hristos, s-a ridicat şi i-a dovedit pe cei tari. Dumnezeu i-a ales pe cei slabi, ca să-i ruşineze pe cei tari. Asta a făcut poporul nostru în decursul veacurilor.

– Se poate câştiga demnitatea unei comunităţi mari, cum e poporul român, fără ca fiecare persoană în parte să-şi dobândească demnitatea morală şi socială? – Nu ajungem la o biruinţă oarecare sau la o impunere în Europa decât începând de la noi înşine. Fiecare trebuie să fim modelul de viaţă pentru ceilalţi. Hristos le-a zis creştinilor: „Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina lumii”. Numai printr-un câştig moral şi duhovnicesc personal putem să-i convingem pe cei cu care venim în contact să cunoască Ortodoxia. Adică fiecare om să-şi pună în lucrare adevărata smerenie, adevărata demnitate, să devină un apostol, să de vină un ascet, să devină un general de armată. Armata noastră este duhul smereniei, armata este duhul demnităţii creştine, este jertfa personală. Ionel Moţa, Vasile Marin când au plecat în Spania au fost întrebaţi: „De ce vă duceţi, că acolo muriţi?” Ei au răspuns: „Păstrăm demnitatea poporului nostru, se trage cu mitralierea în faţa lui Hristos şi nu putem să rămânem indiferenţi”. Într-adevăr, s-au dus, au căzut la datorie şi au rămas ca model de viaţă, demnitate şi eroism românesc.

– Din contactele pe care le aveţi cu atâta lume care vine la dumneavoastră continuu rezultă că poporul nostru dispune la această oră de datele psihice, fizice şi duhovniceşti pentru a întruchipa modelul de care ne-aţi vorbit şi a face misiune ortodoxă în Europa?

– Cu zece-cincisprezece minute înainte să intraţi dumneavoastră la mine, am stat de vorbă cu un profesor de teologie de la Bucureşti. Şi tocmai asta l-am întrebat, dacă dintr-un grup de tineri are cinci buni. „Da, mi-a răspuns el, avem, Părinte”. Din cincizeci aveaţi zece? „Da, avem zece”. Deci, ce le mai trebuie românilor? Păi, dacă sunt zece români buni la Suceava, zece la Iaşi, zece din Bucureşti, zece din Sibiu, atunci e bine. Aşa m-a îmbărbătat că există resurse în neamul românesc. Iată, un copilaş de cinci ani a mers la grădiniţă. Vine ora 12, ora mesei. Copilul era obişnuit să se roage înainte de masă şi a întrebat dacă nu face nimeni rugăciunea. Educatoarea i-a spus că asta face el acasă, dar aici se mănâncă aşa, fără rugăciune. La întoarcere le-a spus părinţilor că au mâncat şi nu s-a făcut rugăciunea şi era foarte afectat de asta. Acolo îl mai bumbăceau ceilalţi, că era blând şi retras, dar nu povestea niciodată nimic de asta, dar despre rugăciune n-a putut răbda să nu spună. Eu primesc veşti din lumea aceasta a şcolarilor şi am aflat că, la ora de religie, ascultă cu nesaţ doi sau trei, restul nu sunt interesaţi, stau ca americanii pe tanc, cu picioarele pe bănci, ca nişte sălbatici. Iar elevii sectari se apleacă peste geam, cu degetele băgate în urechi, ca să nu audă ce le spune profesorul acolo.

– Îndărătnicie…

– Îndărătnicie, dar de ce n-am putea să o avem şi noi, în direcţia bună?

– Credeţi că noi, doar cu aceia doi sau trei care sunt credincioşi şi ascultători, vom reuşi?

– Ne ducem în iad şi ne întoarcem biruitori.

– Într-un interviu pe care l-aţi acordat luna trecută aţi afirmat că ne salvăm prin credinţa ortodoxa şi prin jertfa poporului care este acum gata pentru o nouă încercare. Care este noua jertfa pe care o dă sau urmează să o dea românii acum? – Nu vedeţi că e numai jertfă în toată Europa, e numai jertfă în toată lumea? Întâlneşti români în toată Asia, în toată Africa, exilul, bejenia românilor este un semn al jertfei. Aceasta înseamnă o persecuţie a creştinismului ortodox, este o lovitură puternică dată creştinismului de răsărit. Aici resimţim şi social, şi politic, şi religios, şi moral loviturile. Suferim din toate punctele de vedere. Au ajuns acum, mamă sau tată, să sune din Germania sau din altă parte şi să-i spună celui care a rămas cu doi-trei copii acasă că nu mai vine, întrerupe orice legătură, să se descurce cum ştie, gata cu familia. Asta spune soţul sau soţia, iar aceştia care rămân acasă, fără serviciu şi fără nici un sprijin, să crească pruncii în astfel de condiţii, sunt nişte eroi. Ei înfruntă greutăţi neînchipuite, înfruntă viaţa, suportă toată această persecuţie, chiar fără să-şi dea seama. Iată jertfa! Să ştiţi că fiecare picătură de efort, fiecare durere, fiecare mamă cu copilaşul în braţe înfruntând greutăţile este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Ştiţi că, la Paris, de Bobotează, au ieşit 30-40 de preoţi în odăjdii ortodoxe şi un grup de creştini, în spatele catedralei Notre Dame şi au făcut slujbă de sfinţire a apelor. Aceasta este misiune ortodoxă cu adevărat şi se petrece prima dată într-o lume occidentală secularizată, ruptă de Dumnezeu. Deja începe să se contureze rostul pe care îl avem noi în Europa. Şi aceasta este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu.

– Părinte, Sfântul Mare Mucenic Montanus, în anul 304, înainte de a fi aruncat în râul Sava cu o piatră legată de gât, a avut o viziune şi a afirmat că vede cum se naşte pe valea Dunării un popor nou care este menit să dea slavă lui Dumnezeu în limba romană. Ce credeţi, noi, în prezent, mai respectăm, ca popor, această înţelegere cu Dumnezeu? – Auziţi ce spune aici Părintele Arsenie Papacioc (Părintele Iustin ne citeşte de pe o pagină culeasă la calculator): „Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate. La mulţi le-am zis: – Nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici. Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele. Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foamea. Să vă pregătiţi pentru martiraj. Rugăciunea Tatăl nostru „Şi nu ne duce pe noi în ispită” se referă la lepădările de Dumnezeu. Acesta este testamentul pe care trebuie să-l urmăm noi. Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti necioplit”. Acesta este şi răspunsul pe care îl dau şi eu la întrebarea frăţiei voastre. Amin şi lui Dumnezeu slavă.

Acest articol a fost publicat în CUVANTUL și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s