Sfaturi duhovnicești

Sfaturi duhovnicești ale Fericitului Evsévios Yiannakákis – un mare parinte duhovnicesc al veacului nostru!

– Cea mai mare putere pe fața pământului este Harul lui Dumnezeu.

Să fim nesăturați de Harul dumnezeiesc. Să nu ne săturăm niciodată.

Când ne cercetează dumnezeiescul Har, atunci avem și atenție față de sine și cercetare de sine și rugăciune.

Printr-o neîncetată străduință, fiecare suflet, cu buna sa dorire și cu harul lui Dumnezeu, urcă mai sus și sporește în virtute și în sfințenie.

– Cine luptă împotriva păcatului, scrie cele mai frumoase pagini în cartea lui Dumnezeu. Pentru că acolo se scriu toate.

Câți au viețuit aici virtuos, au avut parte de o frumoasă primire în cer.

„Funcționar permanent la stat”, spunem noi. Ce este aceasta în fața veșniciei? Acolo ne-am asigurat un astfel de loc permanent?

Tot să adăugăm câte o pietricică la puntea sfințeniei ce ne va conduce către cer.

– Vicleanul ne șoptește gânduri de necredință. Din cele câte a zis Domnul, nici o iotă nu va fi trecută cu vederea. Există rai și iad. Și, desigur, noi, creștinii, vom fi judecați mai aspru.

Slujbele Bisericii sunt laboratoare duhovnicești.

– Rugăciunea minții trebuie lucrată în fiecare clipă. Nu are importanță dacă este o rugăciune cu putere sau este una slabă. Dacă toată aplecarea ta este spre Dumnezeu, pe drum, în mașină, cine poate să cunoască cu ce te îndeletnicești? Minte – gură – inimă, rugăciunea minții alcătuiește un cerc. Gândurile pier. Se îndepărtează, dispar.

– Să faceți rugăciune. Fie ea și formală. Așa „seacă și de formă”, cum îți șoptește diavolul că este.

– „Tu însă, când te rogi, întră în cămara ta și … îți va răsplăti ție” (Mt. 6,6). Să închidem nu numai ușa camerei noastre, când vrem să ne rugăm, ci să ne închidem și urechile și gândul și toate simțurile noastre. Să le uităm pe toate, să fie moarte în acea clipă, și doar cu Dumnezeu cel Nesfârșit, cu Dumnezeu cel Unul, cel Multmilostiv și Multîndurat să vorbim. În acea clipă să-L trăim doar pe Dumnezeu. Să nu trăim pentru trup. Asta cere, când spune „închizând ușa”, vorbește de ușa simțurilor noastre.

Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm. La serviciu, pe drum, în mașină, pretutindeni. Dimineața, când ne trezim, mai întâi rugăciune, întotdeauna rugăciune. Să spunem rugăciunea lui Iisus de multe ori, pe drum, la școală, la serviciu. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Atunci ne simțim sufletul plin, iar Dumnezeu revarsă cu îmbelșugare harul Său…

– „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă”… Dacă noi ne luptăm, prin rugăciune, prin Spovedanie, prin Dumnezeiasca Împărtășanie, să ducem o viață curată și neîntinată, atunci Dumnezeu ne dă din belșug Harul Său, care adapă sufletul, precum apa ce dă viață. Omul neputincios, dacă se întâmplă să cadă, să se poticnească, să-și ducă mai departe lupta, oricât de mult l-ar împresura păcatul. Să nu părăsească lupta. Să spună: „Dumnezeu este lângă mine, este cu mine, n-o să mă lase…”.

– „Duhul (…) grijii de multe (…) și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie”. Frații mei, am stat în vreo seară să ne cercetăm cu luare aminte pentru acestea două, ca și cum ne-am avea sinele pe un scaun înaintea ochilor noștri?

Grija de multe: Încercăm să vedem, să vedem ce face cutare, cum se mișcă cutare etc. Iar după aceea, se înfiripă în mintea noastră atâtea imagini urâte, încât nu ne mai putem ruga.

Grăirea în deșert: „pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Mt. 12, 36). Grăirea în deșert este la limită cu judecarea aproapelui, cu clevetirea. Spunem, spunem, înșirăm vrute și nevrute, căutăm să aflăm neajunsurile fiecăruia și suntem gata să aruncăm cuvinte pline de otravă, tăioase și înțepătoare împotriva aproapelui.

Din toate colțurile pământului, atâtea mirosuri urâte se înalță la tronul Său…! Și totuși Dumnezeu iubește, arată îngăduință, îndelung rabdă. Îi cercetează pe oameni prin dureri și încercări, iar câți au dorire bună, își mărturisesc greșelile în fața Duhovnicului, varsă lacrimi și devin alți oameni; pe aceștia, dacă i-am fi cunoscut cu câțiva ani înainte, cu multe cuvinte i-am fi „bombardat”!

– La Mănăstire o zi este închinată bolnavilor, alta tinerilor, alta situației care dăinuie în zilele noastre. Maicile se roagă și spun rugăciunea cu metaniile… Să închinăm și noi o zi pe săptămână, miercurea sau vinerea; să nu vorbim, ci să facem rugăciune pentru starea de lucruri de acum. Să nu vorbim deloc, doar cele de trebuință, cele ce țin de serviciu să le grăim. Să îngenunchem, să ne rugăm, să ne rugăm cu metaniile, și o să vedeți, se va petrece o minune, frații mei…

– Creștinul să se scoale dimineața, să îngenuncheze și să zică: „Doamne, păzește-mă de grija de multe și de grăirea în deșert. Vreau ca purtarea mea să fie spre zidirea sufletului meu și a celorlalți. Să mă zidesc și să zidesc la rândul meu. Prin înfățișarea mea, prin cuvintele mele, prin faptele mele, prin cele ce le lucrează limba mea să mă zidesc și să îi zidesc pe ceilalți”. Cât de frumos ar fi! Ce comuniune am avea, ce Biserică!

– Preoții sunt poștașii cerului. Noi ce facem? Când poștașul aduce scrisoarea, vedem poștașul sau scrisoarea? Preotul este foc ce arde.

-„Din tot sufletul tău teme-te de Domnul și pe toți preoții Lui cinstește-i” (Înț. Isus Sirah 7,30). Cine nu Îl cinstește din toată puterea sa pe Domnul și nu se supune preoților, nu are harul lui Dumnezeu și este, așadar, departe de Biserica lui Hristos.

– Omul este chemat în mod regulat să se apropie de Potirul Vieții. Cea mai bună și cea mai sfântă invitație… „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” spune preotul, nu „să plecați”!.. Îl primim pe Hristos Cel Răstignit și Înviat. Și atunci toate problemele grele nu mai află loc în viața noastră… Strălucim și răspândim mireasmă din viața lui Hristos. Și ne desfătăm de bucuria Cerului încă de aici, deoarece „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.

„Sunt foarte bolnav, Doamne, primește-mă ca pe unul strâmtorat de o boală grea, ca pe unul ce aștept să fiu dat morții”, cu acest gând trebuie să se apropie creștinul de Potirul Vieții. Și are nevoie, multă trebuință are să primească Trupul și Sângele Domnului, pentru a lua întărire.  Pentru a se birui pe sine. Pentru a se lupta mai bine.

– „Fii treaz în toate” (II Tim. 4,5). Să ai priveghere în toate. Oamenii pe care i-a cercetat harul lui Dumnezeu și n-au fost apoi cu grijă, au devenit mai lumești decât mirenii. Omul cel mai rău din societate poate fi cel pe care l-a cercetat Harul lui Dumnezeu și care mai apoi n-a fost cu grijă.

– Și singur de ar fi cineva între oameni lumești, dacă este un creștin corect, transformă acel mediu lumesc într-o gură de rai.

– Să ne silim pe noi înșine spre a împlini voia lui Dumnezeu.

– Când suntem nehotărâți și nu știm ce să facem, chiar și pe un copil mic să-l întrebăm.

– Să ne îngropăm sinele cel rău ca să putem învia. Altfel, vom trăi într-un veșnic întuneric.

– Este nevoie de intervenție chirurgicală asupra patimilor.

– Este trebuință de multă putere pentru a zădărnici prietenia cu sinele nostru cel rău.

– Să ne punem un termometru pentru a lua măsura vieții noastre duhovnicești, să vedem dacă sporim.

– La nervi, la mânie, la tulburări, la vreme de cutremur, în ispite, ne vedem mai bine pe noi înșine. Cel sau cea care luptă își cunoaște atunci mai bine sinele. Dacă nu s-ar fi întâmplat să se mânie, să se enerveze, ar fi știut ce ascunde înlăuntrul său, ca să înceapă să ia măsuri împotriva sinelui său cel rău?

– Credinciosul să pună încuietori sinelui său cel rău, încuietori peste gândul și peste mintea sa.

– Viața nu este carnaval și superficialitate. Este o viață căreia îi urmează cerul.

– Un stadion de luptă este viața, nimic altceva.

– Nu este ușor să absolvim universitatea, academia, sau să învățăm două-trei limbi străine. Dar ca să închidem Cerul în gândul nostru este foarte ușor. Este de ajuns să vrem.

– Dragostea se arată mai cu seamă la ceas de cădere a aproapelui.

– Ești chemat să fii împreună pătimitor la căderile celuilalt.

-Dacă vedem ceva urât la fratele nostru, la aproapele nostru, să nu vorbim deloc… să ne rugăm.

– Cea mai mare formă de dragoste este să te rogi pentru cineva care nu știe aceasta…

– Are mare valoare rugăciunea, când îi îmbrățișează și pe oamenii care nu au o bună părere despre noi. Aversiunea lor față de noi poate să fie din neștiință sau pentru că trăiesc departe de Dumnezeu. Să nu zicem așa, două vorbe, ci din inimă, cu adevărată dragoste să ne purtăm. Credinciosul, când pleacă din viața aceasta, câtă bucurie nu simte pentru faptul că s-a rugat pentru cineva care nu s-a purtat frumos cu el!..

– Creștinul  nu întârzie să își ceară iertare, nu o lasă pe mâine.

– Omul duhovnicesc nu trăiește prin teorie, ci prin jertfă.

– Credința și nădejdea țin de pământ. Dragostea ne va însoți, însă, până la cer, până la locul unde vom da răspuns.

– Milostenie nu este numai să dai o bucată de pâine. Milostenie este și să spui un cuvânt bun. Acela va dăinui mai mult. Pâinea o mănâncă, s-a dus. Un cuvânt drept, un cuvânt bun pe care-l spui, împreună cu virtutea ta, cu sfințenia ta, acesta va rămâne. Minunată este o astfel de milostenie.

– Egoismul distruge ca un buldozer toate virtuțile.

Să vă lipsiți de pronumele „eu”. Virtuțile noastre le va aprecia Dumnezeu, nu capacitățile.

– Harul lui Dumnezeu este vădit la oamenii smeriți. Vedem asta la clerici și mireni.

– Cel mai bine este să avem sentimentul că nu suntem nimic. Altminteri, dacă începem să credem că avem virtute, chiar și puțină, ne umflă egoismul.

– Manifestare a egoismului este vorbirea multă, dar și tăcerea, de multe ori. Să reușească cineva să aibă măsură. Să vorbească atunci când trebuie. Să fie plăcut. Să spună cele ziditoare, cele sfinte. Să vorbească de la zi la zi mai puțin. Să se considere pe sine mai rău decât toți. Să nu spună: „mi-a greșit ăsta, mi-a greșit celălalt”. Cel ce vorbește puțin sporește în înțelepciune și dreaptă socoteală.

– „Pocăiți-vă că s-a apropiat…”

Prima predică a Domnului…Nu pur și simplu lacrimi la spovedanie, nu doar spunerea păcatelor și mărturisire. Pocăință – schimbarea vieții. Să predăm sabia egoismului. Egoismul biciuiește societatea, familiile. Noi, monahii și voi, mirenii, să ne schimbăm cu toții viața, să ne luptăm cu egoismul.

– Are putere Harul lui Dumnezeu, are foarte mare putere. Și dacă vedem, că în anumite aspecte nu se produce în noi nici o schimbare, trebuie să fim cu atenție, deoarece s-ar putea ca noi să nu deschidem ușa sufletului nostru prin pocăința cea dreaptă, prin pocăința cea plină de putere.

– Dacă vedem că rămânem în aceleași, pe loc, iată care este cauza:  Ne sprijinim în târnăcopul egoist al sinelui nostru și cu el, dă-i și lovește în ceilalți. Ne șoptește ceva gândul egoist și vorbește gura, grăiește limba lucruri necuvenite, fără de minte, dincolo de orice adevăr.

– Să fim întotdeauna în luptă. Să nu avem pretenții de la ceilalți. Ci să vedem cum ne putem dărui pe noi înșine celorlalți.

– Cine nu se plânge și nu are pretenții, are Harul lui Dumnezeu.

– Cât de frumos este ca omul să nu aibă nici o nemulțumire! Doar de el însuși să se plângă și niciodată de celălalt. În aceasta constă reușita. Să stea, să vadă și să se cerceteze pe el însuși. Să se observe și de sine să se scârbească. În aceasta este de aflat Dumnezeu. În aceasta este Hristos, aici sunt pacea, liniștea, toate.

De aceea, „să stăm cu frică”. Să avem îngrădire, îngrădire puternică. Deoarece gândurile ne întinează cu totul, ne întinează viața. O întinează și o face de nimic. Merită? Nu merită.

Dacă vorbim cu Dumnezeu, gândurile pleacă.

– Vai și amar, dacă îi trece cuiva prin cap ideea că nu avem lipsuri și neajunsuri. Iar când oamenii ne spun vorbe bune, când ne ridică în slăvi și ne laudă, atunci mai multă să ne smerim. Dacă ne vine un frumos gând de umilință, să ne simțim încă mai smeriți. „Doamne, Îți mulțumesc pentru acest gând. Eu sunt un nimic”. Fiecare gând bun vine de la Domnul, nu este al nostru.

– Smerenie! Dumnezeu îl judecă pe omul mândru, pe cel care are părerea că este cineva, și Își întoarce fața de la el…

– Omul smerit se face pretutindeni remarcat. Și prin cuvinte și prin mers și prin mâncarea sau somnul său. Nu se ceartă, nu se mânie, nu se enervează, nu are pretenții să-și afle cu orice chip dreptatea sa. Decât să își piardă liniștea și pacea și să se pună rău cu Dumnezeu, cedează. Stă în Suprema Umilință a Domnului.

– Supărarea și dezamăgirea vin când ne bazăm pe noi înșine și pe propriile noastre puteri. Să le lăsăm pe toate cu încredere în mâinile lui Dumnezeu și dragostei Sale, pentru a le rândui.

– Să ne păzim de melancolie ca dracul de tămâie. Melancolia începe de la egoism și de la firea pretențioasă.

– În mijlocul încercărilor omul este supus unui proces de „rafinare”.

– Să fim în stare să înfruntăm greutățile slăvindu-L pe Dumnezeu. Să spunem: „Slavă Ție, Doamne!”.

– Dincolo de martiriul pe care l-a îndurat Sfântul Dimitrie se ascundea un Sfânt. În spatele martiriului prin care trece fiecare dintre noi, este vreun sfânt?

– Avem trebuință să ne cultivăm lăuntric, pentru a iubi greutățile… acestea zidesc.

– Toate îl ajută pe creștin. Și bolile și ispitele și greutățile. Este de ajuns să fie înfruntate cu deplina convingere și încredere că pe toate le ocârmuiește dragostea lui Dumnezeu.

– Dacă are vreodată cineva o ispită, un altul să se poarte față de el sau să-i vorbească urât, să spună: „Ce lucru bun este acesta! Îți mulțumesc, Doamne! Ai îngăduit să se întâmple asta ca să mă văd mai bine pe mine însumi…”. Dacă reușim să ne întipărim în mintea, în inima și în viața noastră Crucea Domnului, pe Iisus cel Răstignit, orice greutate am întâlni, n-o să ne poticnim. Iisus! Este vreun nume mai bun ca acesta? Este numele ce trebuie întipărit în centrul vieții noastre.

– Durerea este mărgăritar. Este veriga ce te unește cu Dumnezeu.

– Cancerul este binefăcător. Îndrumă la pocăință.

– Ferice de cel pregătit, chiar și suferind de cancer. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Un lucru este sigur, că într-o zi oricum vom pleca. Mai înfricoșător este cancerul sufletului, păcatul, pe care nici nu îl iau în considerare oamenii lumești.

– Sau trăiește omul cinci ani, sau o sută cinci, nu are importanță.  Sănătatea sufletului său contează.

Ferice de cei care întâmpină boala cu pocăință; chiar de vor trăi sau nu, vor fi pregătiți. Domnul așteaptă. Așteaptă la fântâna lui Iacov pe fiecare suflet, oricât ar fi de păcătos. Așteaptă să-și verse la spovedanie apa tulbure a sufletului său și să se umple de apă curată, pentru a nu înseta apoi, în viața cea veșnică.

– Chiar de suntem nedreptățiți, să nu ne plângem. Este un bun prilej de mântuire.

Și de ne-ar spune vreun cuvânt, să nu ne poticnim. Domnul a fost pironit pe Cruce. Și totuși „tăcea”. Noi de ce protestăm? De altfel, „fericiți veți fi voi când vă vor ocărî”.

– Chiar dacă este nedreptățit, omul duhovnicesc nu se vatămă când nu vorbește [împotrivă]. Se vede mai bine pe sine, Îi mulțumește lui Dumnezeu și se cercetează, se uită cu atenție în suflet, să vadă poate vreo slăbiciune se ascunde înlăuntrul său și îl păgubește în urcușul său duhovnicesc.

– Nedreptatea îi desparte întotdeauna pe cei care nedreptățesc de Dumnezeu cel Drept și îi aduce în stare de faliment… Să fim nedreptățiți, ca să avem plată de la Dumnezeu.

– Cel mai frumos și mai sfânt dar al lui Dumnezeu este timpul vieții omului.

– Când călătorim, ne pregătim bagajele. Și acestea constituie o greutate. Bagajele duhovnicești, însă, nu constituie o greutate. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai ușor îl fac pe om. Ca un fulg. Seninătatea duhovnicească, liniștea, dragostea, smerenia… sunt bagaje ale sufletului. Când există acestea nu își mai au loc gelozia, patima, ura …

– Dacă avem în minte sicriul, atunci nu vom socoti nimic al nostru, decât valijoara cu giulgiurile de îngropare, asta este tot ce ne aparține, nimic altceva.

– O viață sfântă, curată, îngerească pentru Cer și pentru veșnicie… Dacă s-ar gândi omul la asta! O mie de ani și încă o altă mie și iar de la capăt. O boală, o încercare, o suferință, la un moment dat tot trec. Veșnicia, însă!… Dumnezeul să-l păzească și pe cel mai neputincios… Veșnicie fără de sfârșit! Să fim luați în stăpânire de acest duh al veșniciei…

– Să dea Dumnezeu să ne găsim la poarta Raiului pe dinăuntru. Nu pe dinafară. Iar acolo, la poarta Raiului, cât de scârbiți o să fim de orice neajuns pământesc și de orice neputință de care ne-am lăsat târâți. „Cât am fost de prost!”, vom spune atunci.

– Vrem, nu vrem, în sufletul nostru aruncăm semințe. Vrem, nu vrem, de această semănătură vom da seama acolo sus. Cum ne dăruim pe noi înșine? Cu negrijă, cu încăpățânare, cu gânduri? Ne străduim? La Judecata de Apoi viața noastră va fi un film de cinematograf. Să ne lumineze Dumnezeu să semănăm în Duhul. Așadar, vrea, nu vrea, omul seamănă; Prin toate ale sale: cum ascultă, cum privește, cum răspunde, cum se poartă… Ce lucru minunat este pentru om să dobândească o semănătură curată, un ogor curat și un lăcaș nou, curat pentru veșnicie! Cât de mare va fi bucuria!

– Nu putem cuprinde cu gândul nostru ce fac Sfinții pentru noi, cei care trăim în această vale a plângerii. Cât se roagă Sfinții pentru noi! Deoarece și ei au călcat pe aici, pe unde călcăm și noi, au întâlnit aceleași greutăți, ispite și piedici, pe care le întâlnim și noi. Să găsim întotdeauna scăpare la Sfinți și să cerem milă, prin rugăciunile și mijlocirile lor.

Ați văzut cu cât pathos îi urmăresc iubitorii de sport pe atleții care se întrec pe stadion? Așadar, ne gândim și noi că sus, din cer, Sfinții urmăresc lupta noastră, aici, pe pământ și se roagă? Și câtă bucurie nu îi încearcă când biruim!

Despre viața monahicească

– Talant dăruit nouă și lozul cel mare ne este chemarea îngerească.

– Când omul se dăruiește pe sine lui Hristos, tot cerul îi devine lui avere.

– Fericiți cei care s-au dăruit pe ei înșiși lui Hristos; au luat în stăpânire tot cerul și pământul.

– Sufletul afierosit lui Dumnezeu prăznuiește în fiecare zi.

– Mănăstirea este o universitate de necuprins cu mintea.

– „Nimic nu e mai dulce ca Mirele ceresc”. Iar când Îl îmbrățișăm pe Hristos cu toată ființa noastră, fără să păstrăm nimic pentru noi înșine, atunci gustăm și noi din această dulceață.

– Domnul m-a chemat. Și în fiecare clipă și ceas sunt chemat să mă văd pe mine însumi și să iau aminte la cei bineplăcuți lui Dumnezeu înfățișați în Evanghelie, la Apostoli și la Părinți. Să îi am în minte pe toți aceștia, toate aceste pilde. Fiecare să spună: „Dumnezeu m-a învrednicit să devin monahie ca să mă străduiesc ca viața mea să devină precum a cerului, a îngerilor, a Mironosițelor”.

– Harul lui Dumnezeu are putere, multă putere. Îl face pe om din mirean cleric, din închinător la idoli, creștin. Întărește sufletul să lase lumea și să se facă mireasă lui Hristos.

– Când este hirotonit, Preotul primește de la Arhiereu o moștenire de mult preț. De la fiecare va cere Dumnezeu în ziua judecății această moștenire. Pentru fiecare dintre noi, însă, o mărturisire este și „da”-ul pe care îl rostim cu îndrăzneală în slujba tunderii. Acel „Da, cinstite Părinte” este pentru monah o mărturisire. Ne spune Domnul: „Eu ți-am dat [moștenirea]. Dacă tu nu ai cinstit-o, nu ai parte cu Mine”. Iar acesta va fi cel mai crunt martiriu, cea mai mare pedeapsă pe care o vom suferi… „Trezește-te, așadar, suflete al meu…!” Omul afierosit, pe care l-a chemat Dumnezeu, trebuie să fie o pildă sfântă și plină de lumină.

– Ținta și strădania fiecăreia dintre voi în Chinovie nu este să se facă remarcată, ca să-și etaleze în mod egoist sinele, ci folosul întregii obști.

– Am mai accentuat asta și o spun din nou. Este nevoie de adâncime, de adâncime, de adâncime! Nici cu cuvântul să nu bombănim, chiar dacă nemulțumirea ajungem să n-o lucrăm cu fapta. Fiecare să-i pricinuiască celeilalte uimire. Să fie fiecare o părticică din cealaltă, ajutorul fiecăreia către cealaltă să fie unul trainic. Într-adevăr, așa cum fiecare își simte mâna, să o simtă pe sora sa. Un suflet și o inimă. Atunci, nu gânduri, ci munți de-ar cădea peste noi, muntele Helmós [din regiunea Kalávryta] de-ar cădea peste noi, frățimea nu se clatină. Iar prin această frățime se slăvește numele lui Dumnezeu. Iată folosul. Altminteri, dacă nu reușim să avem adâncime, mai bine ar fi fost ca fiecare să fi rămas [în lume], la lucrul său. Să ne pregătim pe noi înșine pentru un astfel de Monahism. Adâncime, adâncime, adâncime! Să nu fim oameni de suprafață, de poleială. De altfel se spune: „buni puțini găsești și în mănăstiri, nu toți au adâncime”.

– În Chinovie, prin unitate și prin dragoste se formează caracterele. Cum se lovesc bomboanele unele de altele în cazan și ce frumoase ies când sunt scoase! Precum se lovesc pietricelele unele de altele sub valul mării, așa este și în Chinovie.

– În persoana fiecărei surori Îl vom vedea pe Hristos. Atunci nu vor fi nici neînțelegeri, nici strigăte, nici mofturi, nici nimic. Îl văd pe Hristos. Îl văd pe Hristos în persoana acelei surori. Să încerce fiecare să îi aducă bucurie celeilalte.

– Fiecare monahie să se dăruiască pe sine celeilalte în chip ziditor.

– Cu cât va ajunge fiecare să simtă că este o părticică din cealaltă, cu atât binecuvântările vor fi mai multe, mai puternice și mai bogate.

– Noi să fim unite, precum albinele. Fiecare să o odihnească pe cealaltă, să primească odihnă fiecare văzând chipul celeilalte. Asta înseamnă frățime. Să fiți între voi ca albinele, ca furnicile.

– Să fii cu strictețe în privința slujirii lui Dumnezeu, a canonului, în Biserică. Să ai dragoste față de toți. Să vezi în fața ta un suflet, nu neajunsuri. Privește la Domnul pironit pe Cruce! Și de Iuda a purtat grijă Domnul.

– Dragostea cere inimă, nu buze. Și nu se face vădită doar în ceasul durerii, ci și la ceasul căderii celuilalt. Nu judecată și comentarii. Nu are dragoste cea care comentează cu altul cele legate de o altă soră sau de aproapele.

– După Pavecerniță, tăcere. Vinerea tăcere. În Lunea Mare tăcere. Dar nu să ținem trei zile tăcere, iar limba să rămână apoi slobodă.

– Monahia trebuie să fie surdă, oarbă și mută. Să înceteze cu „de ce” și „pentru că”. Monahismul este tăcere și ascultare. Nu vorbire în deșert. Din vorbele cele multe vei cădea în judecarea aproapelui și de aici în clevetire.

– Condiție prealabilă a rugăciunii lui Iisus este buna înțelegere încheiată între minte, inimă și limbă. Ce folos este dacă cu gura spui rugăciunea, iar cu mintea și cu inima hoinărești? Este nevoie mai întâi de o punere în bună rânduială a sufletului nostru, de o astfel de bună înțelegere…

– Ceea ce aștept este ca toate să fie după voia lui Dumnezeu.

– Deviza noastră: „Să fie binecuvântat!”. În aceste cuvinte sunt de aflat cerul, Dumnezeu, pacea, seninătatea, reușita. „Să fie binecuvântat!”. Nimic altceva. Și atunci nimic nu ne deranjează, nici ispită, nici greutate.

– Trebuie să cunoaștem faptul că atunci când suntem în desăvârșită ascultare, dăm cel mai mare ajutor duhovnicului și Maicii Starețe. Și astfel capătă gust viața frățimii.

– Sinele nostru să facă ascultare de sinele nostru adevărat, adică de sinele nostru cel bun. Să îi spunem: „fă asta” și să o facă, fără să fie nevoie să îl rugăm sau să îl strâmtorăm. Să asculte cu ușurință de sinele nostru cel bun, întru început, iar apoi de Gheronda și de Maica Stareță.

– Dar cum vom dobândi sfințenia Cuvioșilor? Pentru a o dobândi nu trebuie să facem niciodată ceea ce ne spune mintea noastră. Spunea Părintele meu: „unde îți e mintea, acolo îți sunt și picioarele”.

– Este scris limpede în cărțile Sfinților Părinți. Nu este îngăduit ca ucenicul să rânduiască ceva de unul singur, chiar dacă ar fi ceva bun. Îi spune lui Gheronda, iar apoi el rămâne fără nici o răspundere.

– Să intre fiecare în chilia ei și să-L vadă pe Domnul, pe Domnul Cel Înviat.  Niciodată să nu intrați cu gânduri în chilie.

– Este nespus de prețios timpul pentru monah și pentru monahie. De ce să cheltuim timp cu gândurile? Avem treburi, avem canon, avem de spus rugăciunea, avem ascultarea noastră, Îl avem pe Hristos, de ce să pierdem timpul?

– Gândurile, dacă nu le dai importanță, pleacă, nu rămân. Dacă le păstrăm, se vor cuibări înlăuntrul nostru… Am semnat vreun contract cu gândurile, am pus bazele vreunei asociații? Nu avem nici o treabă cu ele… Monahul care are o linie, un ideal și un drum, monahul care s-a dăruit pe sine lui Hristos, n-are nici o treabă cu gândurile.

– Toate le reușim cu ajutorul Său, cu puterea Sa și cu harul Său.

– Să-și spună fiecare întru sine: „Îi este plăcut asta Domnului meu? Gândul ăsta, felul ăsta de a gândi și de a mă purta? Îl mulțumește pe Domnul? Îi este plăcut modul în care lucrez? Doar a Lui sunt, a lui Hristos…”. De vină este pronumele personal… n-am aruncat din inima noastră, din gândirea noastră și din viața noastră acest „eu”… .

O să ne spună acolo sus: „Măi copilașule, nu te-ai dăruit pe tine însuți Mie? De ce ai trăit atunci la persoana întâi? De ce nu M-ai luat deloc în calcul?” Să punem multe astfel de gânduri în mintea noastră ca să ne putem birui sinele nostru cel rău. Să trăim ca fiind ai Domnului, nu ai noștri. Și atunci ne vom desfăta de tot harul, de binecuvântările Domnului și de viața Cerului.

– Să Îl avem în fața ochilor noștri pe Duhul Sfânt precum un târnăcop care sapă încontinuu în sufletele noastre. Le sapă, le ară, le ară de a doua oară, le curăță de buruieni, de pietre, orice s-ar afla pe ogorul roabei lui Dumnezeu este aruncat, gonit, îndepărtat. Așa încât ogorul roabei lui Dumnezeu să fie atât de bine cultivat, atât de frumos, atât de sfânt, încât să primească numai virtuți. Virtuți și viața cerească, viața Domnului …

Este cu putință, cu adevărat, ca cineva să se miște, să gândească, să trăiască, să împreună lucreze în permanență cu Duhul Sfânt, cu iubirea lui Dumnezeu. Atunci devine alt om, renaște, măsura sufletului său sporește, iar el din ce în ce mai mult comunică cu Domnul și ajunge la vederea lui Dumnezeu, după cum ne-au învățat Sfinții Părinți.

– Așadar, o mare primejdie, o mare primejdie, o mare și înfricoșătoare primejdie este obișnuința! Noi să nu ne îngăduim nouă înșine să ne obișnuim nici cu Liturghia, nici cu psaltica, nici cu Potirul Vieții, nici cu nimic… să nu ne devină obișnuință. Să simțim teamă sfântă de fiecare dată când se săvârșește Liturghia.

Cu multă emoție, simțire și recunoștință față de Dumnezeu să urmărim Dumnezeiasca Liturghie. Am putea întotdeauna s-o urmărim ca și cum ar fi pentru prima și ultima dată? Așadar, cea mai mare primejdie este obișnuința. Obișnuința și în privința canonului și a rugăciunii și a Liturghiei și… și… și…

Când cineva încearcă să Îl simtă pe Domnul lângă el și să-și trăiască idealul său, niciodată nu-i devine ceva obișnuință. Dar, chiar și dacă n-ar apuca, să zicem, să își facă întregul canon, dacă își face acel puțin canon cum trebuie, curat, cu multă simțire, Dumnezeu Îl primește în loc de zece canoane. Să fie mintea și gândul nostru la Dumnezeu și să Îl simțim acolo pe Dumnezeu alături de noi. Atunci Domnul binecuvintează și sfințește.

– Viața noastră să pășească dincolo de neputințe și departe de cedări și compromisuri. Să țintim la o viață neîntinată, preacurată și în împărtășire cu Sfintele Taine ale Bisericii. Să aibă buna mireasmă a rugăciunii, a slujirii lui Dumnezeu, a luptei duhovnicești și sfinte, așa încât toate acestea să dea mărturie că suntem statornici în chemarea noastră și că ținem cu putere sfânta moștenire a vieții pe care ne-a încredințat-o Domnul.

– Eh, aceste neputințe omenești trebuie disprețuite, dispreț li se cuvine, și să le lovim în creștetul capului. Să nu ne lăsăm târâți de neputințele omenești. Ogorul nostru cultivat să-l stăpânească sinele nostru bun, pentru că avem în noi și cele bune. Este nevoie de lucrare, de lucrare, de lucrare, de lucrare!

– Cred că în fața slavei, măreției și bucuriei Cerului, chiar de observăm în noi înșine neputințe și cădem, sau în ceilalți dinafară, nu trebuie deloc să ne poticnim. În fața sfintei noastre slujiri, nu trebuie pur și simplu să ne uităm neajunsurile și neputințele, nici urma lor să nu mai fie în mintea noastră. O desăvârșită – desăvârșită – desăvârșită disprețuire!

– Să rămânem în pocăința Vameșului. Nici câtuși de puțin să nu simtă cineva că este mai bun decât celălalt…

– Sora care petrece în pocăință este tăcută, plăcută, smerită. Strălucește. Nu-și dă cu părerea, nu comentează, nu cercetează. Nici despre lumea care trăiește în păcat nu vorbește urât. Spune: „dar aceștia au avut șansele pe care le-am avut eu?”. Și se poartă cu îngăduință. Atunci se desfată de canonul ei, de rugăciune, de slujirea lui Dumnezeu, de iertarea pe care o cere în fiecare seară.

– Pocăința înseamnă o desăvârșită schimbare. Mai întâi lucrarea pocăinței, iar apoi cea a slujirii. Dacă mai presus de toate este pocăința, omul este binecuvântat. Pe sine se observă și se ține din scurt. Se luptă în ceea ce ține de neajunsurile lui și spune neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”… Așadar, sufletul afierosit lui Dumnezeu, care trăiește în pocăință, nu se teme de nici o greutate, ci își lasă cu încredere sinele în mâinile lui Dumnezeu.

– Vă transmit o „solicitare” din cer: Mireasa lui Hristos să fie cu pace, bucuroasă și senină, oricâte greutăți ar întâlni.

– Omul duhovnicesc și afierosit lui Dumnezeu să reușească să fie întotdeauna senin, precum cerul înstelat. Să fie mai presus de orice situație și întâmplare, mai presus de greutăți. Să le înnăbușe pe toate întru sine.

– Din moment ce le-am lăsat pe toate, vrem, nu vrem, vom călca pe urmele Sfinților. Aceasta suntem chemați să facem. Așadar, nici o greutate nu trebuie să ne obosească și să ne dezamăgească. Din moment ce Mucenicii înfruntau martiriul cu bucurie și cu însuflețire, se poate ca noi să ne împotmolim în oarecare greutăți de nimic?

– Am avut noi parte de greutățile pe care le-a înfruntat Sfântul Apostol Pavel? Se poate să fim mai slabi și asta să ne coste. Copilul meu, cu multă nemulțumire o să ne spună Domnul: „Măi copile, eu pe Cruce m-am plâns? Am fost țintuit pe Cruce cu piroane. Eu m-am plâns? M-am arătat posomorât și îmbufnat și… și… și dezamăgit? Dar tu, de ce, copilul meu? De ce îți îngădui să te împuținezi cu sufletul?

– Să spunem: „Ești un necaz bun, ai venit să mă folosești. Ai venit să mă umpli de harul lui Dumnezeu, de puterea Domnului. Și ce ești tu, necazule, în fața Crucii Domnului? Așadar, asta cred; ca preamic și smerit Duhovnic, aceasta este mărturia mea. Și nu trebuie să lăsăm nimic din ceea ce spunem necercetat și fără lucrare. Pentru că Dumnezeu o să ne ceară socoteală acolo sus. Îmi va spune: „ce-ai făcut pe pământ? De ce ai îndreptățit greutățile fiecăreia dintre surori și, trecând timpul, a rămas în neajunsurile ei?

Așadar, vă rog ca ceea ce pare greu să vedem ca fiind ușor, iar ispita să o vedem ca pe un prilej de a ne folosi. Să avem mai mult Har, mai multă bogăție a Duhului Sfânt, a puterii Duhului Sfânt. Să spunem: „Slavă Ție, Doamne!”, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru orice clipă grea. Deoarece ne dă prilejul să facem ceva, să ne prezentăm înaintea Lui cu ceva.

– Să ne întărim mai mult pe noi înșine și să înțelegem că cele ce par grele sunt drumuri întinse, „bulevarde” care ne conduc către Cer și către Rai. Astfel se cuvine să trăiască cel afierosit lui Dumnezeu. Necazul este ce poate fi mai frumos și mai sfânt, cel mai plăcut eveniment pentru un creștin. De altfel, Sfântul Apostol Pavel întărește aceasta, spunând: „mă bucur de suferințele mele” (Col. 1,24).

– Prin necazuri suntem chemați să  ne rugăm mai mult, să ne plecăm mai mult genunchii și să venim mai aproape de Domnul, pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Neputințele sunt cele care ne chinuie cumplit. Aceasta fiindcă nu rămânem în măreția începutului și a idealului nostru… Dacă ați călătorit cu avionul, ați văzut jos câmpiile, râurile, drumurile, satele. Așa a văzut Sfântul Apostol Pavel Raiul! Așadar, ce frumos este să avem, încă de aici, această petrecere care ne așteaptă!

Sursa: www.pemptousia.ro

Acest articol a fost publicat în SFINTII PARINTI și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s