Biruinţa Mântuitorului asupra satanei a fost o biruinţă definitivă.

Sufletul omului este ca o cetate pe care vrea să o cucerească cineva din 4 părţi deosebite: trupul, lumea, diavolul şi Domnul Hristos.

Omul care trăieşte în fărădelegi e o cetate biruită de diavol. Satana îşi lasă de pază în iad un singur diavol, iar el cu gloata lui cea mare atacă cetatea credinciosului. Când omul trăieşte în păcate, atunci şi diavolul îi dă pace; la uşa unei case de desfrânări stă un diavol şi acela doarme, iar la uşa unui creştin stau cete.

Pe măsură ce sporim în viaţa bună cu Dumnezeu, să băgăm de seamă că sporesc şi atacurile diavolului. Acesta este un semn că diavolul se vede în primejdia de a pierde sufletul acela şi de aceea porneşte atacul şi mai tare împotriva lui.

În orice război, taina biruinţei constă întâi de toate în a-ţi cunoaşte vrăjmaşul cu care ai de luptat. Să-i cunoşti puterea şi viciile, ca să ştii mai apoi cum să te aperi şi cum să ataci.

Fiecare plăcere este un burghiu al diavolului cu care sfredeleşte şi face o gaură în corabia sufletului şi a trupului nostru. Şi cu cât se fac mai multe găuri, cu atât se scufundă mai uşor şi mai repede corabia noastră sufletească. Diavolul are multe burghiuri de acestea, cu unul sfredeleşte prin ochi, cu altul sfredeleşte prin inimă, cu altul sfredeleşte mintea, cu altul sfredeleşte tot trupul. Să fim cu luare aminte să nu lăsăm pe spurcatul acesta să ne spargă corabia, căci el se străduieşte să înece corăbiile cele pline cu bunătăţi, nu pe cele goale.

Satana e un duşman căruia îi place tratatul de pace cu omul, mai ales când vede că e aproape să fie biruit. În fiecare clipă el stă gata să intre într-o învoială cu omul şi să-i facă propuneri, ca odinioară în grădina Edenului.

Satana e un duşman cu care niciodată nu trebuie să te învoieşti la vreo pace, ci trebuie să respingi îndată toate propunerile lui cu vorbele Mântuitorului: Cară-te de aici, satano! Înapoia mea, satano!

Satana nu are putere şi nici înţelepciune. În schimb are experienţă, are un meşteşug probat şi din aceste probe a scos învăţături cum să atace pe om. Experienţa face foarte mult. De veacuri întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne cunoaşte până în cele mai mici amănunte. El ştie în ce suntem mai tari şi în ce suntem mai slabi. El ştie ce fel de râmă să pună în undiţă pentru fiecare om. Faţă de experienţa marelui ispititor, noi suntem ca nişte copii mici, nepricepuţi, şi de aceea trebuie să creştem repede în a cunoaşte armele lui, apucăturile lui, şi a câştiga şi noi învăţătură despre cum trebuie să respingem atacul ispititorului. Pe lângă vicleşug, mai pune în atacurile lui şi stăruinţă. Diavolul are o stăruinţă şi o răbdare extraordinară. După fiecare atac ce nu-i reuşeşte, satana ţine un nou consiliu de război cu sfetnicii lui şi porneşte din nou atacul. Satana ne bate numai cu vicleşugul şi cu stăruinţa. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om. Cât aleargă, cât se vicleneşte, cât şopteşte şi cât iscodeşte pentru a câştiga un suflet de om. Stăruinţa aceasta e un semn că diavolul ştie a preţui sufletul – comoara nepreţuită.

Poporul nostru ortodox românesc trăieşte în credinţa că diavolul fuge de semnul Crucii. E o credinţă frumoasă. Ea grăieşte de frica satanei, de Golgota, de înfrângerea ce-a suferit-o. Numai că, nu cumva să credem că-l putem birui pe satana prin semnul Crucii gol. Sunt atâtea case cu Cruce pe pereţi, cu Cruce în vârful casei, dar înăuntrul casei satana îşi face liniştit toate mendrele lui. Semnul Crucii are putere de fugărire a diavolului şi de biruinţă asupra satanei numai când în el punem sfânta înţelegere a jertfei de pe Cruce şi mai ales dacă primim darurile pe care le dă jertfa Crucii, dacă Îl primim pe Iisus Hristos Biruitorul şi biruinţa Lui.

Capul este locul cel mai important şi mai de cinste la om. Aici sunt instalate de Dumnezeu simţurile, vederea, auzirea, mirosirea, gustul, mintea cu imaginaţia. Aici şi sufletul se sălăşluieşte. Capul omului înzestrat de Creatorul cu „piese” minunate s-ar putea asemăna cu un casetofon care va reda ce casetă pui în el. Sau se mai poate asemăna cu moara care va măcina şi va scoate ce pui în ea. Dacă bagi grâu, va scoate făină albă, curată şi frumoasă. Dacă bagi neghină, va scoate făină neagră, urâtă şi nevredică de a fi întrebuinţată la „aluaturi” pentru Casa Împăratului. Să fim atenţi ce macină mintea noastră toată ziua! Moara aceasta are mai multe găuri pe unde pătrund grăunţele de măcinat şi prin toate aceste orificii i se dă mult de lucru. De lucru îi dau ochii! O, cât de mult lucru îi dau şi urechile! Vai ce de lucru îi dă şi gura! Din tot ce intră prin aceste orificii la minte o face să macine prin imaginaţie şi să scoată păcate sau fapte bune. Depinde ce băgăm la măcinat! Mintea, moara aceasta, se porneşte să macine tot felul de răutăţi, dacă nu îndepărtăm pe toate căile materialul pe care ni-l dă lumea şi diavolul. Iată deci de unde pleacă boala mintală la om: de la tot acest material pe care-l strecoară diavolul şi lumea acelora care nu vor să se înfrâneze cu niciun chip.

Apoi vrăjmaşul sufletelor noastre vine cu plăcerile pe care le instalează în inimă cu ajutorul omului, iar plăcerile încep să lucreze şi să roadă ca un vierme în inima unui pom, sau precum cariile care rod scândurile unui vas de lemn şi fac găuri spărgând vasul, făcându-l netrebnic de a mai putea fi folosit.

Biruinţa Mântuitorului asupra satanei a fost o biruinţă definitivă. Diavolul a rămas complet înfrânt şi bătut. Numai că această bătălie încă nu s-a sfârşit. A rămas ca să se mai dea o luptă, în parte, asupra fiecărui suflet. Satana trebuie bătut de două ori. Întâi el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela care se cheamă Iisus Biruitorul. A doua oară el trebuie bătut pe câmpul de luptă al inimii noastre şi al voinţei noastre.

Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi de biruinţă, trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi

Unii oameni râd când le spui că există diavol. Este o mare slăbire sufletească lucrul acesta pentru viaţa creştinească. Cel ce nu crede că există diavol pierde şi credinţa în Dumnezeu pentru că, tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu, să ne alipim de El şi de ajutorul Lui. Diavolul nu se sperie că oamenii au început de mult timp să nu mai creadă că el există. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă că el există. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduieşte pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască, să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui în vreme de război. Fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata în vreme de război. Aşa face şi diavolul, se ascunde, tăgăduindu-se, pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.

Spurcaţii de diavoli, după ce te-au învăţat şi te-au pus la cale să faci păcatul, tot ei se duc fuga şi te pârăsc la Dumnezeu şi spun: „Uite, Doamne, ce fac creştinii Tăi, uite ce fac!” Şi-I arată: „Uite, a făcut atâtea avorturi, uite cum trăiesc necununaţi, ia uite cum Te înjură, ia uite, Doamne, cum fac rele şi zic că sunt creştini. Dă-i pe mâna mea, Doamne!” Tot el cere şi atunci Dumnezeu îi dă şi îi spune: „Du-te în casă la ei şi fă tu ce vrei acolo”, adică nu chiar ce vrea, că n-are voie să le ia sufletul, dar în rest, dă cu biciul. De aceea auzim că zboară scaunele, sticlele şi cuţitele, de e vai de casa aceea! Nu e diavol?! Se înşală amarnic acela care zice că nu există diavol. Amarnic! Când s-o vedea cu el faţă-n faţă şi i-o striga, colo, pe patul morţii: „Al nostru eşti, că nouă ne-ai slujit toată viaţa!” Unul vrea să-i ia sufletul, altul i-arată fotografia cu persoana cu care a păcătuit. „Uite – vine unul cu una, altul cu alta – uite şi cu ăsta ai făcut, uite şi cu ăsta, uite câte avorturi ai!” Te pârăşte şi atunci ţi le arată pe toate, vezi că te-ai înşelat pentru totdeauna.

La pământ sunt mulţi, mulţi creştini. Şi creştini şi preoţi şi călugări şi maici, la pământ, amestecaţi cu pământul, amestecaţi cu plăcerile şi poftele lumii şi iată cum se-mplineşte cartea sfântă. Atraşi de la cer la pământ, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, a curăţiei, atraşi, amestecaţi cu pământul.

Venirea Domnului va fi prin surprindere. De aceea ne atrage atenţia să fim veghetori, să fim ca nişte santinele care tot timpul se mişcă, să nu le prindă somnul. Diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, veghează şi el în întunericul nopţii păcatelor şi nu vrea să lase pe nimeni să se mântuiască. El, înşelătorul, ştie foarte bine cu ce să atragă pe fiecare în mrejele lui. El ştie ce-i place unuia, ce-i place altuia, şi acum toate capcanele lui sunt întinse pe faţa pământului ca să-i prindă pe toţi. Una dintre capcanele lui, care-i aduce mult câştig şi cu care a prăpădit multe suflete, este iubirea de bani. Această cursă periculoasă rătăceşte mintea omului, omoară sufletul şi distruge pacea dintre creştini. Şi apoi toate relele curg ca dintr-un izvor. Puterea satanei creşte tot mereu, pentru că oamenii nu vor să lupte împotriva păcatelor.

Să băgăm de seamă, nu cumva să cădem în greşita credinţă de a-l considera pe satana atotputernic, de a-l crede cu mult mai puternic încât să nu ne putem măsura cu el. Este un lucru şi o ispită a satanei ca să ne facă să fim fricoşi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaş pe care Mântuitorul l-a biruit şi căruia i-a zdrobit puterea, sus, pe Golgota. Puterea lui e îngrădită şi slăbită. El lucrează nu cu puterea, ci cu vicleşugul, cu minciuna, cu amăgirea. Puterea satanei este ajutorul pe care i-l dăm noi, oamenii. Fără acest ajutor, el nu poate face nimic. De aceea trebuie să ne lepădăm de toate lucrurile lui, ca să nu poată să facă nimic împotriva sufletului nostru. E adevărat că faţă de noi singuri, satana e un vrăjmaş destul de tare, însă noi, uniţi cu Domnul Hristos Biruitorul, noi suntem de o mie de ori mai tari ca el. Satana să ştiţi că e şi fricos. De când cu îngrozirea, înfrângerea ce a primit-o sus, pe Golgota, satana stă veşnic în frică şi în cutremur. El se cutremură când aude de Golgota şi de Crucea Mântuitorului.

Trebuie să ştim că satana nu ne poate ataca şi ispiti peste puterile noastre. Bunul Dumnezeu i-a pus vicleanului un hotar pe care nu-l poate trece. „Credincios este Dumnezeu Care nu vă va lăsa pe voi ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face ca să şi puteţi suferi.” (I Corinteni 10 :13)

Mântuitorul respinge atacurile satanei şi îl alungă poruncitor, zicându-i: „Mergi înapoia mea, satano!” Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm şi noi de câte ori îl simţim apropiindu-se de noi cu ispitele: „Cară-te de aici, satană! Mergi înapoia mea, satană!”

Suntem pe valuri, pe valuri grele. Demonul nu încetează. Această treabă o are zi şi noapte: să nu ne lase în pace, să ne încurce, să ne pună piedici, să nu facem ce-I place Domnului. Sau, măcar dacă ar putea, el se mulţumeşte şi cu atât, să ne mai amâne, adică să ne hotărască să mai amânăm cu credinţa şi cu cele ale lui Dumnezeu. Să le facem mai încolo, mai târziu, mai la bătrâneţe şi ne şopteşte la ureche: „Nu e chiar aşa, vezi-ţi de treabă! Părintele ăsta vrea să vă sperie, dar nu e chiar aşa!” Puneţi la inimă, puneţi la suflet, că aşa va fi, cum a spus Domnul Hristos. Cum a fost în vremea lui Noe, în vremea Sodomei şi a Gomorei. Oamenii mâncau, beau, se însurau, se măritau, adică îşi vedeau de treburile lor. Li se spunea, li se vestea, li se proorocea. Nu, ei aveau treabă să petreacă în viaţa aceasta şi găseau toată fericirea în plăcerile trupeşti. Şi aşa a venit sfârşitul şi i-a prins pe toţi potopul şi i-a înecat. Numai cei din corabie au scăpat. Diavolul, balaurul acesta vrea ca prin vicleşug şi prin uneltiri, să-l facă pe creştinul de la vremea de pe urmă să se lepede prin viaţă şi prin trăire, fără să mai spună cuvântul: „Mă lepăd de Dumnezeu, de credinţă, de biserică.”

Nu există persoană care a luat în serios drumul credinţei, s-a lăsat de păcate, şi să nu aibă pe urmă supărări. Dar să nu vă speriaţi, să nu vă tulburaţi, că acestea sunt nişte jucării ale necuratului. Toată duşmănia diavolului e îndreptată spre aceia care dau lupta cu el. Cu cât vă veţi lipsi de păcate şi veţi arunca momelile diavolului, cu atât va slăbi puterea lor. Diavolul se va îngreţoşa de noi şi ne va urî.

Cine se face prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. Aici vorbim de lumea aceasta care vrea să te bage în hora ei, să faci ca ea toate la rând, aşa cum o învaţă diavolul şi chiar unora le pune în gând să zică: ,,Fac şi eu ca toată lumea, unde-o merge toată lumea mă duc şi eu, doar ce, nu s-o pierde toată lumea!” Ei, să ştiţi că se pierde; cum la Potop i-a pierdut Dumnezeu şi numai opt suflete au scăpat, aşa se vor pierde cu grămada, că va pune Dumnezeu moartea să secere, să cosească cum se coseşte fânul şi se vor duce mulţi la chinurile veşnice, de unde nu vor mai ieşi niciodată. Să ne fie frică de acest lucru, să nu fim şi noi printre ei. De aceea zice: ,,osebiţi-vă de ei”, adică să fim deosebiţi în fapte, în purtări, în viaţă, ca în toată trăirea noastră duhovnicească să nu facem ce face lumea.

Să nu te învoieşti când diavolul aruncă săgeata în minte şi-ţi pune în gând să faci un lucru rău. Scutură-l, alungă-l şi roagă-te să-ţi ajute Dumnezeu să biruieşti. Aici e secretul! Diavolul aruncă săgeata (un gând), dar apoi stă în voinţa ta. Depinde de tine dacă te învoieşti cu el. Căci, dacă ai să-l urmezi, gândul acela te va duce până la săvârşirea păcatului dacă nu eşti atent.

O cursă foarte periculoasă pentru pierzarea sufletului a întins diavolul creştinilor prin ideea aceasta că se pot mântui şi aşa, făcând tot felul de păcate, mai ales că le strecoară unora în minte să considere că unele păcate sunt prea mici sau că nici nu sunt păcate. Spre exemplu: dansurile, jocurile de noroc şi celelalte jocuri, ghicitul în cărţi, în cafea, în palmă şi altele, filmele, revistele pornografice, luxul cu toate modele lui de atracţie în desfrâu. Mulţi zic că acestea nu sunt păcate şi că Dumnezeu este bun şi ne iartă. E atât de vrăjită şi orbită biata lume că nu vede în ele un pericol pentru suflet! Nu vede că tocmai aceste „vicii mici” (cum zic ei) sunt un izvor de fărădelegi mari. Dacă ar fi sinceri cu ei şi ar iubi curăţia sufletului şi a trupului, ar vedea că acestea spurcă mintea, inima, ochii, sufletul şi că toate gândurile murdare şi urâte de curvie din aceste otrăvuri se nasc, din aceste „droguri” ies şi intră în minte şi spurcă sufletul.

Un somn adânc a cuprins acum toată lumea. Un somn sufletesc s-a lăsat peste ochii şi mintea lumii creştine. La cei mai mulţi le vine să râdă când le spui că e gata să vină Domnul, e gata să vină Judecata, sfârşitul lumii. Atâta întuneric au în minte că nu se pot ţine pe picioare. De ce oare? Biata lume! A obosit-o prinţul întunericului acestui veac cu toate momelile şi jucăriile lui, cu toate programele otrăvitoare de suflet de la televizor. […] Dacă vă găseşte Mirele Hristos cu ochii în televizor, zadarnice vă sunt posturile, rugăciunile şi toate ostenelile voastre, căci prietenia cu lumea din acele aparate este vrăjmăşie cu Dumnezeu! De aceea nu credeţi că e gata venirea Mirelui şi că sfârşitul e la uşă, pentru că vraja ispititoare a lumii e dulce ca somnul de miezul nopţii!

Diavolul dă lovitura mai întâi la cap. El strecoară păcatul în minte, cucerind mintea prin imaginaţie. El, diavolul, face pe om să aibă impresii rele despre unele persoane bune şi impresii bune despre unele persoane rele. Diavolul îl determină pe om să ia în seamă orice nimicuri, să interpreteze greşit orice cuvânt al aproapelui, să se lege de el şi să poată găsi un prilej de ceartă. Aşa îi imaginează diavolul despre câte cineva că acea persoană a vorbit ca să-l lovească pe el, că nu-l poate suferi, că e un mare duşman. E foarte periculoasă această cădere semănată de diavol prin imaginaţia minţii şi el reuşeşte astăzi să atace pe mulţi în felul acesta, pentru că multe sunt minţile bolnave.

Capul este locul cel mai important şi mai de cinste la om. Aici sunt instalate de Dumnezeu simţurile, vederea, auzirea, mirosirea, gustul, mintea cu imaginaţia. Aici şi sufletul se sălăşluieşte. Capul omului înzestrat de Creatorul cu „piese” minunate s-ar putea asemăna cu un casetofon care va reda ce casetă pui în el. Sau se mai poate asemăna cu moara care va măcina şi va scoate ce pui în ea. Dacă bagi grâu, va scoate făină albă, curată şi frumoasă. Dacă bagi neghină, va scoate făină neagră, urâtă şi nevredică de a fi întrebuinţată la „aluaturi” pentru Casa Împăratului. Să fim atenţi ce macină mintea noastră toată ziua! Moara aceasta are mai multe găuri pe unde pătrund grăunţele de măcinat şi prin toate aceste orificii i se dă mult de lucru. De lucru îi dau ochii! O, cât de mult lucru îi dau şi urechile! Vai ce de lucru îi dă şi gura! Din tot ce intră prin aceste orificii la minte o face să macine prin imaginaţie şi să scoată păcate sau fapte bune. Depinde ce băgăm la măcinat! Mintea, moara aceasta, se porneşte să macine tot felul de răutăţi, dacă nu îndepărtăm pe toate căile materialul pe care ni-l dă lumea şi diavolul. Iată deci de unde pleacă boala mintală la om: de la tot acest material pe care-l strecoară diavolul şi lumea acelora care nu vor să se înfrâneze cu niciun chip. Apoi vrăjmaşul sufletelor noastre vine cu plăcerile pe care le instalează în inimă cu ajutorul omului, iar plăcerile încep să lucreze şi să roadă ca un vierme în inima unui pom, sau precum cariile care rod scândurile unui vas de lemn şi fac găuri spărgând vasul, făcându-l netrebnic de a mai putea fi folosit.

ierod. Visarion Iugulescu

 

Acest articol a fost publicat în VICLENIA DEMONILOR și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s