Totul incepe de la un fum de “iarba”…

Zguduitoarea poveste a unei adolescente dependente de droguri

Mirela are 17 ani şi învaţă la un liceu de elită din Iaşi. Inteligentă, frumoasă, cu rezultate remarcabile la şcoală, pare o tânără căreia viaţa i-a surâs din plin. Şi totuşi, veţi vedea, viaţa n-a fost deloc prietenoasă cu Mirela. De trei ani, adolescenta a alunecat pe panta periculoasă a drogurilor, crezând că uitarea de sine, starea de euforie şi de inconştienţă pe care substanţele respective i le confereau o vor ajuta să treacă uşor peste povestea tristă a existenţei sale. De la rău a ajuns însă la mai rău. Drogurile au transformat-o întrun soi de “robot”, gata să facă orice pentru a mai obţine o doză, înlănţuind-o în cele mai cumplite stări pe care aceste substanţe le pot produce: dependenţa şi sevrajul. Asemeni ei sunt alte mii de tineri anonimi ai României, amăgiţi de mirajul efemer al ierburilor de la “magazinele de vise”.De un an fata încearcă să renunţe la droguri, ajutată de specialiştii din cadrul Centrului de consiliere individuală şi de grup şi reabilitare persoane cu dependenţe de alcool şi alte droguri” din cadrul Fundaţiei “Solidaritate şi Speranţă” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. A ajuns aici adusă de doamna dirigintă, îngrijorată de schimbarea radicală pe care o observase la Mirela. Dintr-o adolescentă veselă, implicată în activităţile şcolare,cu note foarte bune, tânăra ajunsese de nerecunoscut: era mereu cufundată într-o lume numai a ei, neatentă la ore, cu note din ce în ce mai mici şi tristă, tulburător de tristă.

Povestea Mirelei C. e una complicată, ca, de altfel, toate poveştile de viaţă ale tinerilor care apelează la droguri ca la o “soluţie finală”. S-a născut dintr-o greşeală de inereţe a părinţilor: mama a rămas însărcinată şi a ţinut ascunsă situaţia faţă de cel pe care şi-l dorea drept soţ, acesta a abandonat-o, în cele din urmă, din cauza sarcinii, iar Mirela s-a născut fără să fie dorită de nici unul dintre părinţi. Foarte rapid, mama s-a runcat în braţele alcoolului, uitând de sine, de copil, de frustrări, de neîmpliniri. Fetiţa a crescut mai mult lângă bunica, însă copilăria ca şi adolescenţa i-au fost marcate de episoadele de beţie cruntă ale mamei, de bătăile pe care aceasta i le aplica cu regularitate, de singurătate, de tristeţe, de o lume care părea să-i fi fost ostilă încă de la naştere. “Tatăl ei este acum profesor la o universitate din vestul Europei, însă n-a recunoscut-o niciodată, din teama de a nu-şi păta imaginea. Mama este alcoolică, iar bunica este bătrână şi foarte bolnavă acum. Mătuşile ei o jignesc permanent. Degeaba învaţă bine; nimeni nu se interesează de notele ei, de situaţia ei, nimeni nu o laudă măcar o dată. Cu toate problemele pe care le-a avut cu drogurile, a încheiat semestrul cu 9,80. Şi doar noi, cei de la centru, am felicitat-o”, explică Otilia Şarban, consilierul de adicţie care se ocupă de cazul Mirelei.

Nevoia de a fi înţeleasă de cineva, de a primi atenţie şi afecţiune, de a avea cu cine sta de vorbă, iată doar câteva dintre cauzele care au împins-o pe Mirela către adolescenţii de vârsta ei, către un anturaj. Iar ca să intre în acest anturaj a trebuit să facă ce făceau şi ceilalţi, adică să se drogheze. Aşa a început totul.De la Tusin la etnobotanice şi marijuana Dependenţa de droguri s-a instalat treptat. Pe la 14 ani a început să ia doze mari de Tusin Forte, un medicament care se administrează, în mod normal, în caz de răceală.Lua pastile din dorinţa de a uita de toate. Apoi, treptat, dozele au început să crească. În anturajul în care intrase i se spunea “Regina”, pentru că lua cele mai multe pastile (8-13 comprimate într-o singură doză) şi era cea mai rezistentă. Ajunsese ca drogurile să-i ţină si de foame, şi de sete, şi de somn. Din cauza medicamentelor luate în cantităţi atât de mari, a început să aibă probleme cu stomacul.

După medicamente, în anturajul în care intrase a venit “moda” plantelor entobotanice. “A început să fumeze astfel de ierburi, iar multe dintre ţigări erau făcute de prietenii ei, în diferite combinaţii periculoase. Apoi a ajuns şi la marijuana, dar nu a consumat mult timp, pentru că, cu cât consumul s-a accentuat, cu atât intervenea egoismul din partea aşa-zişilor prieteni, care nu-i mai dădeau drogurile gratis, ca până atunci. Iar ea nu şi-a mai permis să-şi cumpere. Timp de un an, consumul, în cazul ei, a mers în paralel cu terapia. Consuma droguri, se abţinea două-trei săptămâni şi iar recădea”, îşi aminteşte consilierul de adicţie.

Grelele încercări ale recuperării Otilia Şarban se ocupă de Mirela din momentul în care a ajuns la centru, în urmă cu un an. Au urmat împreună un parcurs sinuos, cu recăderi frecvente, cu renunţarea fetei de a mai lupta să iasă din mrejele drogului. Însă, niciodată adolescenta nu a fost abandonată de consilierul său, aşa cum, de altfel, se procedează cu toate persoanele dependente care ajung la centru. “Cazul Mirelei este unul foarte greu. A avut o perioadă de abstinenţă chiar şi jumătate de an, apoi a recăzut. Dacă treceau două săptămâni şi nu ajungea la pentru, o sunam. Uneori era drogată; o recunoşteam după vocea lentă, după pauzele pe care le făcea în vorbire, după felul în care râdea; există nişte semne pe care noi le recunoaştem.Ceea ce pe ea a mirat-o foarte tare a fost faptul că după fiecare recădere noi o primeam la fel; nu o criticam, nu o judecam, nu o jigneam, nu o puneam la zid. Era ceva incredibil pentru ea să vină să găsească aceeaşi atitudine, acelaşi zâmbet, aceeaşi înţelegere. Acum iarăşi este într-o perioadă de abstinenţă de şase luni”, povesteşte consilierul tinerei.

“Cel mai mult îmi doresc să am un copil care să nu se drogheze…”Mirela, mărturisindu-şi propria dramă: “Mama este alcoolică şi nu s-a preocupat mai niciodată de mine şi mereu mi-am căutat anumiţi prieteni pe care să-i simt foarte aproape, de care mă simţeam la un moment dat dependentă. Aceştia consumau droguri şi aşa am început şi eu. Mai întâi cu pastile, pe la 14 ani. După aceea nu m-am mai drogat o perioadă, iar pe la 16 ani am început să mă droghez constant. Consumam în fiecare zi supradoze de pastile şi “iarbă”. Ne distram în acest fel şi uitam de probleme. Mi se părea că e singurul mod prin care puteam să evadez de tot ce păţeam acasă, de tot ce mi se întâmpla. Vedeam totul ca pe o escapadă. Apoi, am avut foarte multe dezamăgiri din partea prietenilor, pentru că atunci când te droghezi nu eşti o persoană constantă; asta am învăţat şi aici, la Fundaţie: astăzi spui un lucru, mâine poţi să-l negi…

Eram o persoană complet diferită de cea care sunt acum. Eu şi prietenii mei eram într-o lume a noastră, diferită de a celorlalţi: noi şi drogurile. Nu prea mă interesa cum arăt, eram doar preocupată cum să mai fac rost de bani să mai iau nişte pastile sau, eventual, cum să mă întâlnesc cu prietenii mei. Mă interesa doar părerea lor; erau pentru mine fraţi, surori, taţi, mame. Eram, de fapt, o persoană dependentă. Am ajuns la centru adusă de doamna dirigintă. Am un an de când vin aici şi şase luni de abstinenţă. A fost foarte greu: veneam aici, spuneam că nu mai iau nimic şi a doua zi mă apucam din nou.  O perioadă de timp n-am reuşit nimic; nu mă puteam abţine. Veneam la centru doar de dragul doamnei diriginte. Nici nu consideram că sunt dependentă, până într-o zi…

Ajungeam acasă, mama era beată, făcea scandal şi eu mă drogam din nou, ca să uit, să nu mai ştiu nimic din ce se-ntâmpla. Apoi au aflat şi naşii mei, din Italia, şi m-au luat acolo. Cu ajutorul lor şi al celor de la centru am reuşit să mă las. Drogurile sunt dure; am prieteni care, acum, din cauza prafurilor de la weed shop sunt total alte persoane: spun că drogurile îi distrug, îi omoară; nu-i mai recunosc.Îmi aduc aminte prin ce-am trecut eu şi n-aş mai dori nimănui aşa ceva. Pastilele îmi dădeau o stare de euforie, uitam absolut totul. Dar apoi, când mă trezeam, mă loveam de realitate. “Iarba” îţi dă, la fel, o senzaţie de rău, după ce o fumezi, iar prafurile sunt energizante: te simţi bine la început, însă, după ce efectul trece, apare deprimarea.

Îi sfătuiesc pe toţi tinerii să nu încerce. După prima pastilă, după primul fum, vin altele, şi altele şi n-o să se mai poată opri. Şi dacă treci printr-un sevraj, chiar trebuie să te opreşti. E lucrul cel mai groaznic: ai coşmaruri, simţi că te duci într-o prăpastie, vrei să te trezeşti şi nu poţi, vrei să zgârii pereţii… Nu vrei să mai ştii de tine; vrei doar să te droghezi şi cam atât. Eu eram foarte altruistă, încercam să-i ajut pe cei de lângă mine, pe prietenii mei, dependenţi şi ei. Însă am înţeles de la d-na Otilia că, dacă încerc să-i ajut pe ei, o să cad eu din nou. Şi chiar nu-mi mai doresc asta. Mi-am dat seama că eu sunt cea mai importantă pentru mine acum. Mi-am dat seama că m-am schimbat. Încerc să fiu o persoană constantă, să iau decizii singură, să nu mai depind de alte persoane, să urmez Facultatea de Medicină în Italia şi să lucrez. Şi cel mai mult îmi doresc să am un copil care să nu se drogheze…”.

Generaţia de victime ale “magazinelor de vise” 

Povestea Mirelei se poate multiplica la nesfârşit în marile oraşe ale României.Pentru că mii de tineri de vârste apropiate de a ei au trecut sau trec în momentul de faţă prin situaţii similare. Deşi exista şi înainte, consumul drogurilor a căpătat amploare în ultimii doi-trei ani, odată ce “magazinele de vise” au împânzit oraşele reşedinţe de judeţ, în care există multe licee şi universităţi. Din aceste magazine a pornit, de fapt, avalanşa dependenţei de droguri printre adolescenţi şi tineri. Sub perdeaua legii, proprietarii acestor magazine vindeau, sub denumiri ce n-ar fi dat nimic de bănuit, şi droguri ilegale, transformând în dependenţi sute şi mii de adolescenţi naivi. Deşi, oficial, aceştia nu sunt înregistraţi în nici o statistică, fenomenul e vizibil în majoritatea liceelor din marile oraşe, dar în mod special în liceele de artă. “Consumul s-a accentuat în mod special de doi ani încoace, de când cu weed shop-urile. De fapt, cu puţin timp înainte. Pentru că drogurile se vindeau iniţial pe sub mână. După apariţia acestor magazine s-au putut distribui ”relaxat” şi droguri ilegale, pe bază de “coduri”. Lucrurile astea s-au întâmplat pentru că autorităţile nu au luat nici un fel de măsuri, iar tinerilor li se spunea, la magazine, că acele plante nu creează dependenţă, nu sunt droguri, ba chiar fac bine. Or, adolescenţii sunt fragili, vulnerabili. S-a constatat că, cu cât consumul începe mai devreme, cu atât recuperarea este mai dificilă, pentru că adolescentul respectiv este afectat emoţional şi se creează un blocaj la nivelul psihicului său”, apreciază consilierul de adicţie Otilia Şarban.

“A scoate din negare o persoană dependentă este cea mai mare reuşită pentru un preot”

În procesul lung de recuperare a unui adolescent dependent de o anumită substanţă adictivă, nu numai consilierul de adicţie are un rol important, ci şi preotul din comunitatea din care face parte respectivul tânăr. Pe lângă consilierea spirituală, acesta trebuie să îi ofere unui adolescent cu probleme şansa de a-i asculta, în tăcere, povestea. Pentru că dependentul are nevoie să fie înţeles, nu să i se ţină morală; să fie ascultat, nu să fie judecat; trebuie ajutat, nu stigmatizat.

“A scoate din negare o persoană dependentă este cea mai mare reuşită pe care o poate avea un preot. Dar nu-i uşor, pentru că

dependentul trebuie să vadă că preotul îl înţelege. El nu are nevoie de un judecător, nu are nevoie de un acuzator, nu are nevoie, poate, nici de un preot. Are nevoie de cineva care să-l înţeleagă, să simtă că-l înţelege. Dacă preotul vine cu o atitudine moralistă, aşa cum din păcate există această deformare la mulţi dintre noi, n-o să reuşim să-i ajutăm cu adevărat. Preotul trebuie să fie un bun ascultător, nu un bun vorbitor, aşa cum e obişnuit să fie. De altfel, principala calitate a unui consilier de adicţie este aceea de a fi un bun ascultător, o calitate foarte rară astăzi”, susţine pr. Iulian Negru, coordonatorul “Centrului de consiliere individuală şi de grup şi reabilitare persoane cu dependenţe de alcool şi alte droguri” din cadrul Fundaţiei ”Solidaritate şi Speranţă” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Părinţii trebuie să înveţe să comunice cu proprii copii.Aşa cum am înţeles cu toţii din trista istorie a Mirelei, cei mai mulţi dintre tinerii care ajung să se drogheze recurg la respectiva substanţă ca la un “surogat al dragostei părinţilor”. Un înlocuitor care suplineşte, pentru câteva momente, dragostea şi înţelegerea pe care părinţii ar fi trebuit să o reverse, la timp, asupra lor. “Golul” pe care un părinte ar trebui să-l umple frumos în procesul de creştere şi educare al unui copil e principala cauză invocată de aceştia în şedinţele de consiliere: din cauza “golului” se plictisesc, nu au pe cine întreba ceva, nu au cui să ceară o soluţie potrivită într-o situaţie problematică, nu au cui cere un sfat, nu au pe umărul cui plânge. Un fragment din mărturia Mirelei spune totul despre lipsa de comunicare dintre părinţi şi copii: “Mama mea suferă de alcoolism; nu mi-e ruşine să recunosc. Acest lucru mi-a dat toată viaţa peste cap. Am fost crescută de bunica, naşii şi mătuşile mele cu dragoste, dar acest lucru nu a fost de ajuns. Am simţit mereu nevoia de mamă, de vorbele ei dulci, de sfaturile şi îmbrăţişările ei calde, în schimb nu am avut parte decât de scandaluri, bătăi şi jigniri.

Sunt momente în care mi-aş dori să fiu singură pe lume, iar alteori mi-aş dori ca mâna protectoare a tatălui meu să mă apere de bătăile crunte ale mamei. Mi-aş fi dorit măcar o explicaţie pentru abandonul său, o îmbrăţişare, un sărut pe frunte sau măcar o vorbă

bună…”.

Un singur psiholog în şcoală nu e de ajuns

Veţi spune că şcoala poate suplini cu succes măcar o parte din carenţele de educaţie ale tinerilor. E drept, însă nimeni, absolut nimeni, nu poate înlocui o mamă sau un tată. “Un singur psiholog într-o şcoală sau un liceu e mult prea puţin. Nu are timp să evalueze sau să discute personal cu fiecare elev. Şi nici nu există o comunicare profundă, largă, între diriginţi, cadre didactice şi psiholog”, consideră Nicoleta Bujoreanu, psiholog în cadrul centrului.În astfel de cazuri disperate, al căror număr creşte, din păcate, de la o zi la alta, nici o soluţie nu e acoperitoare. De aceea, autorităţile, şcoala, biserica şi comunităţile ar trebui să se implice serios, să pună umărul pentru a salva de la pierzanie o generaţie întreagă. Riscul există, o spun specialiştii, iar statisticile neoficiale arată cutremurător.

Aşadar, dacă suntem părinţi, să ne gândim mai mult la copiii noştri, să ne facem timp pentru ei, dacă suntem profesori, să ne apropiem cu tact şi răbdare de elevii noştri, să-i înţelegem şi să-i ajutăm, iar autorităţilor să le cerem, cu toţii, mai multă responsabilitate, mai multă fermitate, legi aspre pentru sancţionarea dealerilor de droguri, campanii solide de prevenire a consumului de substanţe adictive şi programe eficiente pentru recuperarea dependenţilor.

 

sursa   deveghepatriei

Acest articol a fost publicat în CRIZA și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s