O viata oarecare dar in slujba lui Dumnezeu

 

Cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat la 20 de ani a fost acela că am primit o slujbă de redactor la un cotidian din Iaşi. E drept că era ultimul post în schema redacţiei, cel de responsabil al rubricii de religie, dar cum n-aveam de-ales m-am pus de îndată pe treabă: am prins a citi vieţile sfinţilor, ca să alcătuiesc calendarul zilei, m-am interesat de sărbători şi chiar m-am abonat la un periodic bisericesc din care copiam fragmente de predici. Într-o zi, cineva mi-a dat un pont din care ar fi putut să iasă un material de pagina întîi: spuneau unii că în preajma unui schit din Munţii Neamţului trăia un pustnic care avea darul de a face minuni. Amicul care binevoise a mă informa mi-a dat adresa schitului, inclusiv o schiţă de mînă cu împrejurimile şi locul aproximativ unde sălăşluia sfîntul – căci negreşit era vorba de un om sfînt. Am plecat chiar a doua zi, înarmat cu un reportofon şi un aparat de fotografiat, nerăbdător să cunosc un asemenea personaj, mai ales că eram sătul pînă peste cap de fandoselile clerului de la episcopie, pe care trebuia să-l frecventez pentru documentarea mea religioasă.

După ce am rătăcit ore bune prin rîpile din preajma schitului cu pricina, am ajuns mai mult din întîmplare la bordeiul pustnicului pe care îl căutam. M-a întîmpinat un om bătrîn, dar încă voinic, cu faţa veselă şi luminoasă, în pofida înfăţişării sale complet sălbăticite: puţinul păr care îi mai rămăsese pe cap îi atîrna cum se nimerea, în laţe lungi şi răsucite la capăt, prin barba cîlţoasă se întrezăreau fire de rumeguş şi aşchii de lemn, iar haina cusută din petice diferite, peste care era încins cu o centură militară, cu greu mai aducea a sutană călugărească. Cînd m-a văzut, bătrînul a scos un strigăt de bucurie, a aruncat toiagul din mînă şi s-a repezit pur şi simplu să mă îmbrăţişeze. Atunci am văzut că era şchiop, mai exact avea un picior de lemn, care totuşi nu părea să-l incomodeze prea mult.

M-a poftit să mă odihnesc pe un trunchi de copac, timp în care a dat fuga în chilie şi s-a întors cu nişte ridichi şi o felie de pîine, punîndu-mi-le înainte şi scuzîndu-se că nu are altceva mai bun. Vorbea încontinuu, fără şir, agitîndu-se în jurul meu. A dat iar fuga, şontîc-şontîc, şi s-a întors cu un pahar de apă îndulcită cu zahăr. Nu părea curios să afle ce căutam la el, dar văzînd aparatele şi aflînd că sunt ziarist s-a arătat foarte interesat de noutăţile din lume. Cu fiecare întrebare creştea însă şi dezamăgirea mea: venisem să-l cunosc pe omul lui Dumnezeu, iar acesta turuia întruna şi mă întreba: cine va cîştiga alegerile? ce părere am despre Petre Roman? cît mai costă pîinea? se mai găsesc măsline verzi, din acelea mari? ş.a.m.d. După un timp mi-am dat seamă că n-am s-o scot la capăt cu bătrînelul acesta limbut, aşa că am aşteptat un prilej bun şi, pe ocolite, cu vorbe – zic eu – bine meşteşugite, amintind de folosul cunoaşterii vieţilor unor părinţi duhovniceşti şi aşa mai departe, am îndreptat discuţia spre ceea ce mă interesa: viaţa lui de pustnic, faptele şi învăţăturile de care mirenii se pot folosi spre mîntuirea lor.

Care fapte? s-a arătat mirat. Aşadar, am auzit şi eu? Sau poate am vorbit mai înainte cu stareţul? Foarte bine, el n-are nimic de ascuns, pot să-l „dau” la ziar. Nevastă-sa nu mai trăieşte, iar fata e la casa ei. „Care nevastă?” Nevastă-sa, soţia, că a fost însurat. Uite cum e povestea. În tinereţile sale a iubit mai întîi de toate mînăstirea. I-au plăcut slujbele şi pravila aspră. Abia aştepta să termine ascultarea şi să se întoarcă la chilia sa, să citească în taină Paraclisul, să bată metanii şi să se îndulcească de cuvîntul Proloagelor. După un timp a primitschima, vorbea numai cîteva cuvinte pe zi şi se hrănea doar cu legume şi seminţe uscate. Dar s-a avîntat prea mult, a vrut să se asemene sfinţilor părinţi şi vrăjmaşul a adus asupra lui o încercare grea. Mai vreau apă cu zahăr? Nu, nu mai voiam. Aşadar, într-o iarnă s-a semeţit şi n-a vrut să-şi mai facă foc în chilie. A degerat în asemenea hal încît doctorii au trebuit să-i taie un picior şi trei degete de la o mînă. „Piciorul ăsta, de sub genunchi, şi ăstea trei degete de la mîna stîngă. Noroc că de la mîna stîngă!” Dar asta n-a fost nimic faţă de ispita care a urmat: l-au alungat din mînăstire. Poate că am auzit de decret. L-au scos cu decretul din ’59, că nu era destul de bătrîn ca să rămînă în mînăstire. I-au scos pe toţi cu miliţia şi i-au obligat să intre încîmpul muncii. Din mănăstire au făcut silozuri pentru un ceape. Pe el, pentru că era infirm, fără un picior, l-au angajat paznic la spitalul din Tîrgu-Neamţ. Era încă tînăr, s-a trezit aruncat în lume, n-a putut lupta cu ispitele. Era aşa, ca mine. Am treizeci? Nu am? Ei bine, el avea treizeci. S-a însurat cu o infirmieră din spital şi a făcut un copil, o fată. „Uite frate Sofronie că ai nevastă şi copil”, a căzut el pe gînduri. „Acuma trebuie să-ţi creşti copilul, aşa cum face orice mirean.” A rămas cu ei paisprezece ani. A muncit pe rupte şi i-a făcut fetei o situaţie. Şi-a văzut de treabă, mai „ieşea” uneori cu băieţii, dar în casa lor a fost pace, înţelegere şi rugăciune. La o vreme i-a spus femeii: „Tu ştii că eu sunt călugăr şi că am greşit. Pînă m-oi întoarce, ăsta e patul tău, iar eu oi dormi pe jos.” Cînd a considerat că le-a pus pe toate în rînduială, s-a întors la mînăstire. Acum se puteau întoarce, erau alte vremuri, nu se mai aplicadecretul, dar noul stareţ nici n-a vrut să audă de el. „Ce călugăr eşti tu, cu nevastă şi copil în lume?” „Blagosloviţi şi iertaţi, părinte stareţ, am greşit.” „Ţi-ai făcut de cap o viaţă-ntreagă.” „Mă căiesc, părinte stareţ, daţi-mi canon.” „N-ai loc aici.” „Măcar primiţi-mă ca pe un frate simplu.” „N-am chilii.” „Atunci, daţi-mi blagoslovenie să mă duc în pădure.” Era pădure acum douăzeci de ani, nu ca acum, că au tăiat-o şi au furat-o pe toată. Nu era nici drumul, nimic, era numai pădure, cît vedeai cu ochii. „Aşadar, daţi-mi blagoslovenie să mă duc în pădure.” „Du-te-n pădure.” „Bucuria mea cînd am auzit. El o fi crezut că scapă de mine, dar eu am şi plecat: aşa, cu hainele de pe mine. Am umblat prin toate rîpile pînă am găsit un loc bun de bordei. Ştiam de la bătrîni cum se caută un loc bun. Ştii ce-i trebuie unui bordei bun? Să-ţi spun eu: una la mînă, să fie ferit de oameni; doi, să fie la soare; şi trei, să aibă apă pe-aproape – uite-aşa, ca aici. Acum au făcut drum la schit, dar înainte era numai pădure – uite-aşa fojgăiau jivinele, uite-aşa… Era pădure, nu ca acum, că acum au furat-o toată ăştia cu gaterele. Taie şi iar taie. Am auzit că o taie pe toată şi o duce la nemţi. O fi adevărat?”

Nu ştiam dacă era sau nu adevărat, în schimb era foarte adevărat că de reportajul meu, cu pustnicul făcător de minuni, pentru care mă învoisem două zile de la serviciu şi încasasem deja un avans substanţial, se alesese praful. Aşa mi se părea. M-am gîndit că am încurcat locurile, că am ajuns poate în altă parte. Personajul, oricît aş fi tras de el, nu avea legătură nici cu subiectul pentru care venisem, nici cu omul sfînt de care-mi vorbise amicul meu.

Cînd a văzut că mă pregăteam să plec, bătrînul s-a oprit din turuit şi a dat iar fuga în chilie. De data aceasta s-a întors cu o carte destul de groasă, învelită într-o hîrtie de ziar îngălbenită de vreme. Mi-a întins-o cu un aer foarte grav. „Uite, poţi să dai la ziar din cartea asta, e foarte bună. Eu mai am una. Ai auzit de Pateric?” Nu, nu auzisem. „Ei, sunt multe paterice, darPatericul Egiptean e cel mai bun.” Într-o clipă, am recapitulat în minte tot ce-mi evoca Egiptul: piramidele, Nilul, comorile Luxorului…  Nu reuşeam nicidecum să încadrez cartea bătrînului pustnic. „De ce egiptean?” „Aşa-i zice, de la pustia egipteană unde s-au nevoit părinţii. I-auzi ce zice aici.” Mi-a luat cartea din mînă şi a deschis-o la întîmplare. „Uite ce zice: De va vrea omul cu adevărat, de dimineaţă pînă seara poate ajunge la măsura sfinţeniei.” Vezi aici înţelepciune? Hai, ia cartea şi să dai la ziar din ea…”

I-am mulţumit pentru dar şi, la despărţire, mai mult din politeţe, l-am întrebat ce să-i aduc dacă voi mai veni pe-acolo. „Erau pe vremuri nişte cutii de tablă, cu măsline verzi, din acelea mari.” Să-i aduc nişte măsline din acelea, dacă se mai găseau de cumpărat.

M-am întors la Iaşi fără prea mult entuziasm. Nu numai că n-am „dat la ziar” din Pateric, dar a trebuit să treacă o bună bucată de timp pînă să ajung să-l răsfoiesc, apoi să-l citesc uluit din scoarţă-n scoarţă, să-l învăţ aproape pe de rost, iar în anii din urmă să îngrijesc la Polirom o nouă traducere românească a sa . De unde această fascinaţie pentru Pateric? Mai întîi de toate, pentru că Patericul este cartea cea mai anti-teologică. La polul opus al celei mai „sublime” teologhisiri, se află răspunsul candid şi absolut al părinţilor pustiei: „Nu ştiu.” Iar gîndirea teologică se desăvîrşeşte abia cu acest răspuns. Dar Patericul este fascinant şi prin aceea că, aparent, nu Dumnezeu este subiectul sutelor de apoftegme, ci pitoreştii săi vecini: călugării pustiei. Nimeni nu vrea să vadă îngeri sau să-l vadă pe Dumnezeu, toţi vor să-şi vadă păcatele. Cum să te rogi? Cum să posteşti? Cîţi pesmeţi să mănînci? Cum alungi duhul curviei? Să ai îndrăzneală cu fraţii? Cînd să taci şi cînd să vorbeşti? – iată cu ce-şi bat capul vecinii lui Dumnezeu, nu cu ipostasurile şi esenţele „elinilor” de la Alexandria. Prin aceasta, bună parte din Patericul egiptean este tot atît de universală, pe cît este căutarea virtuţii şi a experienţei ascetice, indiferent de religie. În sfîrşit, nu cred să mai existe vreo carte în care oamenii lui Dumnezeu să mai alcătuiască o asemenea adunătură pestriţă ca-n Pateric. Ţărani şi dregători, filozofi şi analfabeţi, tîlhari pocăiţi, negustori scăpătaţi, sfinţi şi desfrînate, monahi de toate soiurile – toată această gloată într-o încleştare decisivă cu demonii ei. Poţi s-o contempli, sau să o studiezi ca pe un tablou excepţional al tipologiilor umane, sau doar să te înduioşezi de ea, dar nu poţi să-i înţelegi sublimul decît dacă, recunoscîndu-te într-unul sau altul din personaje, alegi să te arunci şi tu în această stihie, care este căutarea mîntuirii.

Dar toate acestea aveam să le aflu, aşa cum spuneam, mult timp după vizita mea la pustnicul din Munţii Neamţului. M-am întors acasă cu Patericul Egiptean – şi acesta a fost începutul. Am şi acum exemplarul primit atunci. E dezlipit şi murdar, plin de sublinieri şi note, dar îl păstrez ca pe o relicvă scumpă.

Cît despre reportajul meu, l-am scris în cele din urmă, însă cu greu, după ce am rescris zeci de variante, pentru că nici eu nu ştiam foarte bine ce vreau să spun. Nu era nimic spectaculos, aşa că l-am intitulat, destul de neinspirat, „Viaţa oarecare a pustnicului Sofronie cel cu un picior de lemn”. Redactorul-şef nici măcar n-a catadicsit să-l răsfoiască. I-a fost de-ajuns să-i citească titlul, ca să mi-l arunce înapoi. „Ce articol e ăsta? Pe cine naiba crezi că interesează viaţa oarecare a nu-ştiu-cui?” În definitiv avea dreptate, chiar dacă eu cred şi astăzi că era un articol destul de bun faţă de multe altele care apăreau pe atunci în ziarul lui. 

http://ioanflorin.wordpress.com via  deveghepatriei

Acest articol a fost publicat în ROMANIA MEA și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s