Părintele este asemenea unui grădinar

În familia sa, părintele este asemenea unui grădinar

Despre numărul de copii, locul şi ordinea lor în familie

D-na Viorica este mamă a cinci copii şi a constatat de-a lungul timpului că nici unul dintre copiii săi nu seamănă între ei ca fire sau ca manifestări; este interesată să afle dacă aşa se întâmplă şi în alte familii, şi cum ar trebui procedat din punct de vedere educaţional.

Când vorbim despre taina persoanei cultivată în taina iubirii, trebuie să ne referim şi la taina copilului. Teologul Oliver Clement, citat de părintele Vasile Gavrilă în lucrarea sa „Cununia – viaţă întru Împărăţie”, spune că „într-o perspectivă propriu creştină nu se poate spune că obiectivul căsătoriei este procreerea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăşi propria evidenţă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pentru a lupta împreună, a primi împreună pe aproapele sau a aduce pe lume copii…”

Ştiinţa modernă se străduiește să planifice cât mai bine venirea pe lume a copilului într-o familie după prioritățile vieții cotidiene a celor doi soți (studii, carieră, bunuri materiale), neţinând cont că orice copil vine din darul lui Dumnezeu, la vremea cuvenită – cu fiecare nou copil din familie venind şi un nou înger păzitor, şi o binecuvântare în plus. De asemenea, Dumnezeu nu trimite unei familii mai mulţi copii decât poate aceasta creşte. Ca dovadă, sunt familii care numai după multă străduinţă în rugăciune primesc un copil, în timp ce în alte situaţii copii vin unul după altul. Sunt mame care se descurcă singure cu creşterea mai multor copiii, în timp ce în alte situaţii unul sau doi copii sunt crescuţi cu ajutor extins.

Nu de puţine ori sunt chiar mame creştine care primesc cu îngrijorare (şi cârtire uneori) vestea unei noi sarcini, uitând de purtarea de grijă a Domnului. Când, în accepţiunea familiei, un copil vine într-un moment nepotrivit (de pildă după un anumit număr de copii deja existent, după o naştere anterioară relativ recentă, prea curând de la Cununie, prea târziu ş.a.m.d.), acest fapt îi poate face pe părinţi să respingă în mod inconştient sau chiar conştient acel copil. A porni în viaţă cu „vina” de-a veni într-un moment nepotrivit pe lume îşi poate lăsa asupra unui om o amprentă dureroasă pentru tot restul zilelor sale, concretizându-se într-un nedesluşit sentiment al lipsei de valoare ca persoană. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă părinţii sunt dezamăgiţi de sexul copilului lor, atunci când ei şi-au dorit băiat, dar iată că au o fetiţă, şi invers.

Vârsta copilului, locul ocupat în ordinea venirii lui pe lume va influenţa modul în care copilul va fi tratat de către familie. În lucrarea sa „Puncte de cotitură”, pediatrul T. Berry Brazelton apreciază că „cel mai mare dintre copii va fi întotdeauna special pentru părinţii săi” şi că această „calitate” este una foarte amestecată. Pe de o parte, primul copil suferă cel mai mult de pe urma lipsei de experienţă a părinţilor şi a greşelilor care decurg de aici. Pe de altă parte, ca prim născut, el va beneficia de o relaţie privilegiată cu părinţii săi, cu atât mai mult cu cât a fost dorit şi aşteptat. De multe ori, lui i se vor da şi responsabilităţi de a sta cu următorul copil, de a avea grijă de el, de a ajuta la treburile casei. Aceste fapte îi vor dezvolta sentimentul competenţei personale şi simţul responsabilităţii, trăsături care îl vor însoţi şi la maturitate.

Mai problematică este situaţia primului născut al familiilor cu mulţi copii. Dacă va fi supra-responsabilizat în a avea grijă de ceilalţi fraţi, nemaiavând suficient timp şi pentru nevoile sale de copil, este posibil ca el să nu îşi dorească pentru viitoarea lui familie prea mulţi copii. După cum, dacă el s-a aflat cu prioritate în centrul atenţiei familiei sale până la venirea următorilor fraţi, este probabil să dezvolte sentimente de gelozie, abandon, chiar şi egoism.

Când mama este însărcinată cu al doilea copil, pe lângă bucurie poate apărea şi un sentiment de îngrijorare, legat de diluarea ataşamentului dintre ea şi primul copil prin venirea următorului prunc, iar aceste sentimente puternice de ataşament dintre părinţi şi primul copil pot genera ulterior sentimente de rivalitate între fraţi.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea copil, pediatrul T. B. Brazelton observa cum de multe ori acesta se plânge că pe el nu-l iubeşte nimeni, că el este întotdeauna „pe locul doi”. Acest fapt va fi şi mai dramatic dacă acest al doilea copil va fi mijlociul. Dacă părinţii nu se simt vinovaţi şi nici nu se lasă înduplecaţi de plângerile sale, în cele din urmă al doilea copil va realiza că şi el îşi primeşte partea sa.

A fi al doilea între trei fraţi (şi de acelaşi sex) poate fi într-adevăr problematic pentru găsirea propriei tale identităţi: nu eşti nici primul, creditat de părinţi cu autoritate şi răspundere, nici mezinul, care atrage asupra sa toata grija. Mulţi dintre fraţii mai mici devin competitivi şi se revanşează că sunt „pe locul doi”, înregistrând succese în raport cu ceilalţi fraţi. Aceşti copii, mijlociii, pot învăţa în plus să devină buni negociatori, conchide Brazelton.

De asemenea, a fi al doilea, în raport cu fratele mai mare, poate structura un profil de „rebel”. Studii efectuate pe această direcţie au indicat că preşedinţii, liderii de orientare tradiţională, conservatoare, sunt mai degrabă întâii născuţi în familiile lor de origine, în timp ce revoluţionarii, înnoitorii provin din familii în care au fost al doilea copil.

Copiii ce urmează după primul născut se vor simţi inevitabil într-o postură de inferioritate în raport cu „polul puterii” – fie şi numai pentru că, devansându-i ca vârstă biologică, acesta dispune de abilităţi şi achiziţii care în mod firesc sunt superioare. De aceea, fraţii mai mici au întotdeauna de învăţat de la fraţii mai mari. A fi al treilea sau al patrulea copil din familie presupune şansa de-a avea mai mulţi „mentori”.

Ultimul copil, mezinul familiei, dispune de multe avantaje, dar, dacă este hiper-protejat de atâţia „părinţi”, el poate ajunge leneş sau nesigur când nu este lăsat să se implice în sarcini şi responsabilităţi pe măsura puterii sale, ori poate ajunge un „răsfăţat’’, rămânând toată viaţa un imatur.

În cartea „Influenţa ordinii naşterii”, Cliff Isaacson şi Kris Radish, doi autori americani, au arătat şi ei că faptul de-a fi unicul copil la părinţi, de-a fi primul născut, al doilea, al treilea sau al patrulea născut determină o serie de trăsături de personalitate care se pot păstra pe tot parcursul vieţii noastre.

Realizând un fel de grafic al ordinii naşterii, autorii au identificat o serie de aspecte care pot fi de folos în educaţie. Şi anume:

–                     Copilul unic trebuie să facă faţă situaţiei de a fi singur; se joacă singur sau cu adultul, tinde să aibă prieteni imaginari, are nevoie de libertate şi timp pentru el, este organizat; atunci când nu e dependent de părinţi, se descurcă singur, pe cont propriu.

–                     Primul născut trebuie să facă faţă pierderii atenţiei în favoarea celui de-al doilea născut. El tinde să creadă că dragostea trebuie câştigată, că dragostea este condiţionată de comportamentul său.

–                     Al doilea născut trebuie să facă faţă neîncetat primului născut, aflat în căutarea atenţiei pierdute. Are impresia că ceilalţi pot face lucrurile mai bine decât el, de aceea devine perfecţionist în anumite domenii, dar nu şi în altele.

–                     Al treilea născut trebuie să facă faţă celui de-al doilea născut, care uneori îi poate întinde capcane, îl poate păcăli pentru a-l deposeda de o anumită jucărie, spre exemplu. De aceea, el tinde să se simtă vulnerabil. Neavând atuurile celor mai mari, se foloseşte de simţul umorului pentru a se descurca într-o lume în care ceilalţi pot deveni ameninţători.

–                     Al patrulea născut trebuie să facă faţă celui de-al treilea născut. Având atâţia fraţi înainte, el tinde să devină o persoană analitică, ce simte în sufletul ei că viaţa este o luptă şi că trebuie să te străduieşti din ce în ce mai mult pentru a reuşi.

Ordinea naşterii se reciclează în familiile numeroase, astfel că al cincilea copil va dezvolta trăsături de copil unic şi aşa mai departe. În familiile armonioase, ordinea naşterii poate fi greu sesizabilă, întrucât copiii nu trebuie să-şi dezvolte „strategii” deosebite de satisfacere a nevoilor lor, aşa cum simt nevoia într-o familie mai dezorganizată. Plecând de la relaţiile particulare din fiecare familie, copii îşi vor dezvolta propriile „strategii” de creştere.

Important pentru noi, părinţii, este să înţelegem că nu se poate pune semnul egalităţii între fraţi, nici ca mod de abordare şi nici ca aşteptări. Părintele trebuie să fie asemeni unui grădinar: un trandafir nu va fi niciodată un crin, şi cu atât mai puţin un ghiocel. Fiecare floare are frumuseţea sa, timpul său de creştere şi înflorire, nevoile sale de căldură, apă, lumină…

Psiholog Irina Constantinescu

Material apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

De catre FAMILIA ORTODOXA

Acest articol a fost publicat în CRIZA și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s