ROMANII DE RASARIT: Poporul ”nemuritorilor”

1.    Rădăcinile

Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre.Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului. Într-adevăr – aprecia Andre Armand – acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /…/, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclul arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile încă pline de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul închis între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont, de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lzdia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor trăsăturilor populaţiilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-ponto-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 22 00/2000 – 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirma în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28.000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii – seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” – suna verdictul “părintelui” ştiinţei istorice – Herodot. Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rîdîcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!”
Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic”, ni se înfăţişează ca aşezări cu un inventar bogat în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, suliţele, măciucile din lemn şi topoarele din piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită apariţiei valurilor succesive de migraţie dinspre spetele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă – nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 – 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n. topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară – cultura “Basarabi” (sec. VIII – VI î.e.n.).

2.    Poporul “nemuritorilor”

Geţi, daci, tyrageţi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi, carpi etc.! “Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza “părintele istoriei”, Herodot, pentru că toţi vorbeau, potrivit anticilor, “aceeaşi limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale (munteni, moldoveni, bănăţeni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, macedoneni sau pe întinderi mai mici haţegani, bihoreni, făgărăşeni, lăpuşneni, bârsani, timoceni, gramosteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţia “cea mai numeroasă după cea a inzilor”. O seminţie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară, ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului”! Un popor care şi-a apăratnecontenit vatra în faţa valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne şi a marilor oştiri cuceritoare ale timpului, persană şi macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-ar fi suprapus treptat numele celor de “aceeaşi limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alţii geţi” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului” (Dio Cassius) şi “dincolo de Istru până spre Pont şi spre răsărit, iar în partea opusă spre Germania şi izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “cei mai vireji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot), fiind “superiori aproape tuturor popoarelor şi  aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistenţa întregii seminţii în faţa expansiunii, prin fier şi foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele “bărbat get” Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincolo de fluviu” (Decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion). Şi tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând, cu 19 secole în urmă, steagul libertăţii “a pus în cumpănă însăşi stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), duşmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic şi ultim bastion al rezistenţei, susţinând, timp de 20 de ani, “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetuse – capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului  problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a carpaţilor, îşi apăraseră, palmă cu palmă, vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi netemere de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” – nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir – “s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinstire din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse, adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord, cât şi la sud de Istru, sub administraţia  Imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atotstăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut îndrepta treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor  mulţi, care constituiau masa producătorilor  direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor”, dar şi a duşmanului intern comun – fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea satului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă ţăranii romani – nota cu uimire Salvianus – să-i lase a trăi cu barbarii.” Încercând o explicaţie, Paulus orosius şi Priscus din panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci, dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.
La data aceasta însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri buresbitane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.

3.    “Romanus sum!”

În anul 212, o măsură nivelatoare făcuse să dispară, sub aspect juridic şi politic, discrepanţele dintre locuitorii – urmaşi ai autohtonilor şi coloniştilor – Daciilor nord-dunărene şi Moesiilor. Constituţia antoniniană acordase statutul de cetăţean tuturor născuţilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman. Traco-dacii autohtoni deveneau şi ei “romani” în sens juridic – cetăţeni ai Republicii Romane, legitimi purtători ai civilizaţiei care, comună popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe care se străduiau să-l imite populaţiile “barbare” rămase în Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi recunoscut “roman” (în sens juridic, politic şi cultural, nu etnic, întrucât “romani” erau şi galii şi iberii şi sirienii şi nord-africanii romanizaţi, alături de italici), însemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat şi liber, cetăţean cu dreptul de a decide în problemele Sataului, de a poseda bunuri legitimate între fruntariile  sale şi de a purta arma, pentru apărarea patriei comune. Iată de ce, în faţa hoardelor invadatoare, traco-dacii romanizaţi, cu acelaşi drept ca şi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului, veniţi atât la sud de Dunăre, cât şi în teritoriile lor nord-dunărene “din toată lumea romană” (Eutropius), aveau să-şi susţină cu mândrie calitatea juridică de ROMANUS.

4.    Geneza

Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, în care s-au topit popoarele vechi ale continentului şi poporul român este, aşadar, rezultatul unui proces de etnogeneză, implicând ofensiva economică, militară, interferenţele culturale, convieţuirea şi sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei sinteze le-au constituit în cazul său autohtonii traci, convenţional numiţi de istorici “geto-daci” sau “traco-geto-daci” şi purtătorii civilizaţiei romane veniţi nu numai din Italia, ci şi “ex toto orbe Romano” (Eutropius), generic numiţi, cu u tremen de natură juridică, “romani” (Constituţia Antoniniană).
Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jireček-Phillipide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiul “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fusesră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextul impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşti-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.
Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista, în anii 55 î.e.n.-44 î.e.n. sau Duras – Decebal, în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Someşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.
La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n.-106 e.n.), întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economică şi culturală. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti-barbară – condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în Romania Orientală au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiilor imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, MĂSURĂ FĂRĂ CONSECINŢE MAJORE PENTRU PROCESUL ETNOGENETIC ROMÂNESC, DEOARECE S-A PRODUS ÎN INTERIORUL SPAŢIULUI DE ETNOGENEZĂ, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar, ci însăşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogeneti cromânesc, între Adriatica  şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până  la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano şi romano-bizantine până la începutul veacului VII.
În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontierele imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion), adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi care lucrează pământul” (Paulinus din Nola), numit de Miracula Sancti Demetri, la 623, “poporul nou”. Un neam sau un “neam” sau un “popor” creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său, a făcut apostolat printre barbari, centrele sale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).
“Neamul acesta – scria Sozomenos – are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Pontul numit Euxin, şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci”, ceea ce însemna acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari-agricolae”, care, din descrierea lui Mamertinus, ar putea fi “oastea cea mare” , braţul armat al obştilor ţărăneşti, în care se trezea conştiinţa strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia, “vlahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium,  “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărăteasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va numele cartierului în care se stabilesc – “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi”, iar urmaşii băştinaşilor şi ai colonilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământul strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum segerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravia (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (“Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la nenirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX se afla un “trib creştin”, foarte “numeros”, dar “slab” şi “sărac”, având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni  “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, “N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r(z)” (abruzii sau abodriţii din Nord=“Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi este el însuşi “iesit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire, cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec. XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor – n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX – n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga), dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.
Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq, adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos”, “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.
Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540), dar şi un lung şir de martiri, de la dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase “fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică” (Auxentiu din Durostor), trezind, astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor  “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Ephipanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.
Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul – salvator, cel de-al doilea – restaurator al unităţii statale, acest nou conturat “neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (Romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea “băştinaşului” Vitalian “Tracul”, din anii 513-520.

5.    Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni

Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V, “daco-romană”, într-un aşa -zis “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invaziile locale şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi, totuşi, informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statale daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al  “indigenilor”, pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus, poate, din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) – “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (Romanul) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, “stăpânii lor” vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.
Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.
Puţin numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii – “Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentru strategia clasică a războiului popular de apărare – economia forţelor, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea – şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis, ei i-au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate forţele de urmărire ale acestora au căzut în ambuscade şi au fost, rând pe rând, nimicite.
După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenit aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte  pe “indigenii” Zizais – ales rege şi Rumon – vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.
Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantiu II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.
Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei au încercat, din nou, “prefăcându-se că cer pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi” asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiunecontra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exteriaore, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi, cu mari pierderi “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.
Chiar dacă prin exagerări determinate de ranchiună, despre cruzimea lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează că era vorba.

sursa www.ne-cenzurat.ro

 

Acest articol a fost publicat în ROMANIA MEA și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s