Despre avort


Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre
păcat si spovedanie

– Ce este păcatul, Părinte Sofian?
Toată lumea este plină de
păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu
suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe
lume! Am fi ca îngerii – curati, străvezii, luminosi… Dar din nefericire
există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul
omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti
toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă
si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese
meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza
libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem
orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este
în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: „În zilele acelea, oamenii vor da
seama pentru orice cuvânt desert spus în viată”. Orice cuvânt, orice prostie,
orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi
însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă
desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul
este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza
libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne
urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat…

– Cum
putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for
lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui
Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur,
există si constiinte pervertite, opace – mai mult decât opace – care nu mai pot
distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde.
Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept
vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi
„normali” înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si
transformându-l în rău.

– Părinte Sofian, vorbiti-ne despre
posibilitatea iertării păcatului.
Da… Pentru căinta cu lacrimi,
Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când
are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul
este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune:
„M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc”. Adică se apleacă la
nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui.
Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu
împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută
mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si
lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine
întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin
din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu
mă părăsi”. Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest
Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl
alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare
rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent,
ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit
fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si
Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se
întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost
totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat
a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui
pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost
multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care
se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată,
si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând
din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm
din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte
pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata
lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor
ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest
gând… Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu
Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem
păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine,
pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem
nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu
toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste
lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar
dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne
întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi,
cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci
totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în
viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune
monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul”. Această
rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet,
această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem
foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă
această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte
plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste
credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru
oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea
lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste
pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te
simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui
Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi,
monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem
deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui
Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu
Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine
pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

– Părinte, vorbiti-ne
despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te
cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii
care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si
Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul
Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu
întrebăm la spovedanie: „Ce ai făcut?”, pentru că spovedania nu este anchetă, ci
fiecare trebuie să se pârască singur: „Iată, părinte, asta si asta am făcut!”
Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare
dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că
ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă
însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că
datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai
suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai
păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână
niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem
gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al
spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se
uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi
preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe
Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste
pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan
Evanghelistul: „Iisus stie tot ce este în om”. Noi toti ne spovedim
Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite
aceasta.

Mântuitorul spune asa: „Nimic necurat si păcătos nu intră în
Împărătia lui Dumnezeu”. Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm
cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în
păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste
scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o
simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru
ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are
valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este
foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului
de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun:
„Părinte, eu nu am păcate!” Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan
spune: „Nu este om fără greseală pe pământ”. Oricât ai fi de atent la viata ta,
tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De
pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea
o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire
adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te
duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi
aiurea, esti dat afară imediat.

– Ce sunt canoanele care se dau la
spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De
pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn
de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit
înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti,
pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele
foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a
stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru
plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a
ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a
durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si
dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta
Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Dacă luăm Sfânta
Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am
îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat.
În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe
ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi
seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de
rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o
sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: „Dragă, dacă vrei să rămâi
nespălat, nu face metaniile”. Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai
departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de
îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si
dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne
desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu
cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest
cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de
câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat,
ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne
împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate
amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se
spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te
împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci
tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te
descurajeze si să te ducă la disperare.

Când cazi, ai nevoie de post si
rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm
noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se
pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea
păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim
pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei,
pierdem totul.

Părintele Paisie de la Sihla,
despre canoane

Nu putem renunta la Sfintele Canoane si la practica milenară a Bisericii. Să
mergem pe drumul Părintilor si înaintasilor nostri, pe drumul canonic al Sfintei
Traditii.

*
Fiecare să facă cât poate si cum poate, după sfatul
duhovnicului. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăsirea
păcatelor. Cel mai mare canon este să părăsească pentru totdeauna păcatele,
adică să nu le mai facă.

*
Cei ce au săvârsit avorturi să-si
mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze si să îmbrace
copii în locul celor ucisi, să nască alti copii în loc sau să înfieze copii fără
părinti, să postească o zi pe săptămână până seara în toată viata, de obicei
vinerea, să facă metanii si milostenie după putere, si avem nădejde că va
dobândi mântuire si milă de la Dumnezeu.

*
Constiinta este îngerul
lui Dumnezeu care îi păzeste pe oameni. Când ea ne mustră, înseamnă că Dumnezeu
ne ceartă si trebuie să ne bucurăm că nu ne lasă uitării. Constiinta pomeneste
păcatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste.
Roagă-te stăruitor cu post
si metanii, măcar trei zile, si ascultă de glasul constiintei. Cum te îndeamnă
ea mai mult, aceea este si voia lui Dumnezeu.

*
Să nu uităm de
moarte, că fără de veste vine. Toti cei care au umblat după slavă omenească si
s-au amăgit de grijile acestei lumi la sfârsit s-au căit, dar poate prea
târziu… Prin aducerea aminte de ceasul mortii, scăpăm de părerea de sine si de
gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după
nastere, ce suntem astăzi si ce vom fi mâine, si să le atribuim pe toate lui
Dumnezeu. În viata mea am văzut sfârsitul multor părinti si credinciosi, dar nu
am văzut pe nimeni râzând în clipa mortii, că atunci e
atunci!

*
Canonul de spovedanie dat de Părintele Paisie nu era nici
prea greu, nici prea usor. Ci era bine chibzuit, după vârsta, sănătatea, puterea
si asezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta
Împărtăsanie pentru avort, desfrânare si ucidere. Pe cei care aveau păcate
foarte grele de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar
pe cei nehotărâti, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna
si-i îndemna să mai vină. Pentru cei mai multi obisnuia să dea canon mergerea
regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic,
metanii, post până seara, miercurea si vinerea, tinerea regulată a posturilor,
citirea cărtilor sfinte, milostenia etc.

 


Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc
despre
canonisirea femeilor care si-au lepădat pruncii

– Ce canon obisnuiti să dati femeilor care au făcut avorturi?
E
atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altă parte, să poti să
comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite păcate. Consider că acest
păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea –
motivat – că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om
botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în
pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fără discutie, liber să crească
fără alt stăpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu,
acest fapt se transformă într-un fel de fraudă conjugală, urmată de ucidere.
Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea să asigure cresterea fătului mai bine ca
în pântece de mamă?!

S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare
este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânăstire mare pe care o
conduceam – Slatina, în Bucovina -, să mă duc odată către stâna mânăstirii. Si
pe când mă apropiam, am auzit câinii lătrând puternic lângă un tufis din pădure.
Cum m-au văzut pe mine că vin, băteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti
că era acolo? O lupoaică îsi apăra doi pui cu o îndârjire nemaipomenită. Acest
lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor să fac legătura cu sentimentele
mamei pentru apărarea puiului. Cu cât mă apropiam, câinii îndrăzneau si mai
tare. În cele din urmă, lupoaica a luat unul din pui în gură si a fugit, iar pe
celălalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de
jertfitoare este o mamă pentru puii ei!

Se mai stie că lupoaicele
alăptează copii de oameni; o lupoaică îl alăptează, iar mama lui îl ucide! Vă
dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamă, de femeie, care
este atât de lăudată si de necomparat în fata lui Dumnezeu!

Deci,
avortul este o crimă foarte mare, pentru că acest prunc mai întâi moare
nebotezat. El are suflet din momentul zămislirii. Chiar în Dreptul Roman se
spune: „Copilul, odată zămislit, are drept de cetătean”. Cu conditia să se
nască, spun ei. Dar nouă nu ne arde de inventar acum; dacă nu e-n
inventar…
Deci, sufletul există din momentul zămislirii. O părere relativă
a unor Sfinti Părinti spune că pruncul avortat „nu ar fi la bine pentru nebotez,
nici la rău pentru nevinovătie”. Nu ne amestecăm; noi îi pomenim la proscomidie,
stiti, pe „pruncii înainte de vreme”. Chiar am avut o discutie cu un părinte
însemnat, un mare profesor, care nu recunostea că „pruncii înainte de vreme”
sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rămas convins.

Canonul Sfintilor Părinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta
Împărtăsanie chiar până aproape de sfârsitul vietii. Însă contează foarte mult
problema căintei în fata duhovnicului a mamei care a făcut un avort. Nu poti
să-i dai unei mame care are căintă un canon de cincisprezece ani sau douăzeci de
ani – cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vă
spun drept, nu l-am acceptat.

Nu mă interesează cine, dar, în tot cazul,
într-o vizită pe care am făcut-o la Sihăstria – si eu sunt sihăstrean, dar am
plecat de mic – i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în
mânăstire si doream să-i mai văd si doream să mai stiu cum canonisesc. Si mi-au
spus asa: „Dacă au un număr de avorturi, noi nu-i mai dezlegăm”.


Până la moarte nu-i mai dezleagă, dacă au foarte multe avorturi?
Au fost
putini cei care au dat canon până la moarte, dar au dat. Au socotit importanta
mare a Sfintei Împărtăsanii. Sau au dat-o asa, pentru că se dă, că e ucidere
grozavă. Nu, nu-i asa. „Si ce faceti cu ăstia dacă nu-i dezlegati, îi trimiteti
la Arsenie?” – l-am întrebat pe respectivul părinte, care-mi era fiu
duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru că, dragii mei, Domnul
Iisus Hristos S-a răstignit, S-a jertfit pentru toate păcatele posibile, tinând
cont de gravitatea lor, de numărul lor, tinând cont de acel „de saptezeci de ori
câte sapte”, care înseamnă permanentă. Cuvântul „sapte” în Scriptură înseamnă
„mai mult” si vrea să spună Mântuitorul „permanent”, dacă există căintă. Deci,
nu trebuie să mărginim, nu trebuie să punem limite jertfei de pe Golgota,
refuzând căinta. Dacă Sfânta Împărtăsanie este atât de mare încât n-o merităm,
tot atât de important si chiar mai important este să n-o neglijăm tocmai pentru
că este mare.

În ce priveste oprirea de la Sfânta Împărtăsanie a femeilor
care au făcut avorturi, eu n-am depăsit trei ani, dacă se căiesc din toată
inima. Si se căiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arăt cu orice chip marea
greseală pe care au făcut-o. Copiii acestia lepădati ne văd, si este încă timp
să plângem si să cădem cu fata la pământ.

Le dau canon – sfătuitor,
bineînteles – în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toată
viata, să facă ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocăinta
aceasta sinceră. Să fie constientă toată viata de ceea ce a făcut. Nu mă
interesează un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un
canon la care să participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui
canon pe care îl dau, numai să fie o stare de prezentă continuă a ceea ce a
făcut.

Oprire de la împărtăsit sub trei ani; n-am depăsit trei ani. Dar
nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmărind canoanele Pidalionului. Acum sunt
sapte editii; când predam, odată, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una,
destul de ascunsă, făcută de un preot îndrăznet. Sfântul Vasile cel Mare, care
are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovnicească drept
cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: „Dacă oricare
dintre cei ce au făcut păcatele mentionate mai înainte se va face sârguitor,
mărturisindu-se, în acest caz, dacă acela căruia prin iubirea de oameni a lui
Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, văzând covârsirea
mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul
epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne
face cunoscut că cei ce cu mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de
oameni a lui Dumnezeu”. De unde se întelege că intensitatea unei pocăinte, a
unei trăiri, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare.
De aceea am spus eu: Urmăriti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera,
ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui
să-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se mărturiseste. Să-l pună
într-o stare de îngrijorare, nu să-l înspăimânte la gândul că nu va mai fi
iertat. Să-l asiguri că este iertat, că-l dezlegi, cu conditia ca el să-L
îmblânzească pe Dumnezeu prin acte de pocăintă, de prosternare câteva secunde pe
zi, în fiecare zi cât va trăi pe pământ.

Deci, Sfântul Vasile cel Mare
spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la
Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, că pe vremea aceea se dădeau
canoane mari pentru că era si credintă multă. Noi trebuie să tinem cont si de
momentul istoric pe care îl trăim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant,
numaidecât, ci starea reală a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus
faptul că sunt o serie întreagă de împrejurări, de situatii între sot si sotie,
o serie întreagă de judecăti si prejudecăti de care trebuie să tii cont, ca
duhovnic, mai ales când este vorba să opresti ani de zile de la împărtăsit.

Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb dacă
au fost prea aspri sau prea blânzi. Dacă au fost cu pogorământ, e foarte bine,
dar bazându-se pe trăirea celui care se căieste. Nu trebuie să rămâi la un canon
rece – „faci atât pentru că ai făcut atât”. Când vin la mine la spovedit
diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la
împărtăsit, îmi dau seama ce au făcut după anii cât au fost opriti. Asta nu
înseamnă duhovnicie, ci înseamnă un fel de dura lex sed lex – „legea e aspră,
dar e lege” -, care în justitia laică se potriveste, dar la noi nu, pentru că
aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip.

În sfârsit, sunt
multe lucruri de spus în legătură cu pozitia aceasta duhovnicească si cu grija
mântuirii noastre.

Primul lucru – si singurul, de fapt – de care trebuie
să tină seamă duhovnicii când dau canoane femeilor care au făcut avorturi este
căinta cu orice chip. Să boteze copii, să facă milostenie… De altfel, aceasta
este obligat orice crestin s-o facă. Aspectul esential al sfatului si al
canonului este căinta propriu-zisă. De ea trebuie să tinem cont. Am întâlnit
femei, după 20-30 de ani, care făcuseră avorturi si nu spuseseră niciodată
lucrul acesta – din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea
pocăintei, nu de cantitatea timpului, pentru că nu timpul decide! Nu timpul
decide împărtăsirea, ci pocăinta ta interioară este cea care decide. Este gândul
la iad, dar nădejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip – trăind stiinta aceasta!
– că este peste măsură de iubitor si că iadul este marea durere a Lui! În toată
opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul să-l piardă pe om. Si a
dat duhovnicului – care este, ca fiintă, la acelasi nivel cu cel care se
spovedeste, că e om si el, – putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel
mai mare, adică pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitată:
„Tii locul Meu; ai băgat de seamă, fiule?” – îi zice Dumnezeu. Preotul tine
locul lui Dumnezeu; nu se discută lucrul acesta. Dar dacă stii cine esti si faci
uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti dacă esti
inconstient de puterea pe care o detii. Asa că eu sunt silit, în cazul
avorturilor, când stau de vorbă cu duhovnicii, dacă este cazul, să-i canonisesc
pentru că au fost nepăsători si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu
timpul decide, ci pocăinta ta interioară. S-ar putea, într-un timp foarte scurt,
să ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, contează enorm de mult
trăirea aceasta în Dumnezeu, smerenia… „prăpastie de smerenie”, cum se spune.
Aceasta va decide.

Dar oamenii vin si nepregătiti din punct de vedere al
gravitătii păcatelor – sau vin din obicei la Crăciun, la Pasti, asa, pentru că
trebuie să se spovedească. Ei, atunci trebuie să-l pui un pic în simtire, dacă
l-ai prins.

Dar eu mai spun si următorul lucru: mărturisirea în sine
este un canon! Nu este usor să vii si să dezgolesti păcate atât de ascunse. Pe
de altă parte, întreb si asta: „Ai spus si la altcineva că ai făcut?” – că se
împrăstie vorba: „A făcut, si cutare, cutare…”

Am întrebat adeseori
femei, fete, despre chiuretaj. Si ce am constatat: când întrebam de niste păcate
neînsemnate, spuneau foarte greu că le-au făcut; le era rusine – că au mintit,
că au furat etc. Dar când întrebam de avort, spuneau imediat: „Da, am făcut!”,
ca si cum avortul era un lucru neînsemnat. Aceasta pentru că în vremea de astăzi
este considerat un lucru oarecare. Mă interesa să-i pun în starea de trezvie, de
simtire că întreruperea de sarcină este un păcat foarte mare, grozav de mare.


– Ce sfaturi de mângâiere obisnuiti să dati acestor femei care vin,
femei care uneori deznădăjduiesc pentru păcatul pe care l-au
făcut?
Adevărul este că nu le las în situatia de a fi hărtuite de fel de
fel de sfaturi, ci le spun: „Da, este iertare. Eu te dezleg acum pentru
totdeauna, numai că urmează să-L îmblânzesti pe Dumnezeu cu acest simulacru de
canon pe care ti-l dau. Dar canon de simtire, nu de nevointă”. Deci, cu orice
chip o asigur că este iertată si nu mai este nevoie să-l tot mărturisească. Se
mai spune că trebuie să-l spui din nou, din când în când… Nu este adevărat!
Dacă-l mai spui, s-o faci numai cu gândul. Unii duhovnici spun că e bine să mai
spui din când în când păcatele mari, să faci mărturisire generală. Eu te
sfătuiesc să-ti amintesti ce ai făcut fără o nouă spovedanie, pentru că astfel
se diminuează puterea pe care o are dezlegarea respectivă – ca si cum m-as
boteza din nou, ca să fiu sigur că m-am scăpat de păcatul lui Adam. O singură
dată se mărturiseste păcatul; dar mă interesează ca mărturisirea să fie cu
simtire proprie, cu participarea lui. Deci, îl asigur că este iertat, să intre
într-o stare de continuă nădejde, dar cu o căintă permanentă. Tocmai acesta este
canonul pe care îl dau; să facă milostenie, să boteze un copil, vin după aceea.
Pentru că este posibil ca respectiva să nu aibă bani nici de pâine, dar de
botez!

– Mai este o situatie specială în ajunul Pastelui sau în ajunul
Crăciunului, când vine foarte multă lume la spovedit, mai ales în Săptămâna
Mare. Atunci preotii se confruntă cu multe cazuri speciale – de exemplu, fete
tinere, care sunt încă la scoală sau la liceu, necăsătorite, care trăiesc în
desfrânare sau au făcut avorturi, dar vin numai o dată pe an să se spovedească.
Ce faceti cu ele când vin asa? Ce le recomandati preotilor să facă, când stiu că
nu mai vin altă dată?
Si acum vedeti coadă mare la usa mea – asta e
zilnic. Dacă o prind la spovedanie – pe ea, mică sau mare – discut cu ea despre
gravitatea păcatului si, sigur, o invit să mai vină. „Când să mai vin, părinte?”
– „Când esti rănită. Dar s-a terminat cu păcatele acestea”. Le spun în asa fel,
ca să nu înteleagă că păcatul acesta se mai poate repeta.

Nu stii pe
cine omori; el nici nu se poate apăra de lucru acesta; nu stii, lasule?!
Era
un împărat care a cucerit pe alt împărat, si a vrut să omoare tot neamul
împăratului, după ce a intrat în palatele lui. Si într-o cameră a descoperit un
copil mic. Copilul, când l-a văzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând si
astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeti? Copilul, în pântece, nu poate să se
apere. S-a demonstrat că fătul simte pericolul, simte cutitul ucigas si se
roteste puternic, într-un strigăt mut, dar nu se poate nicicum apăra. Va să
zică, este fiintă! El nu se poate apăra, si tu îl ucizi cu atâta cruzime si cu
dezinvoltură… Poate să iasă un preot, poate să iasă un mare despicător de
idei… Nu stii pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum
statisticile însumează cifre îngrozitoare.

– După Revolutie mai ales,
sotiile s-au întors la credintă, unii bărbatii rămân încă necredinciosi; ei duc
în continuare o viată de familie. Ca să nu mai facă avorturi, ce le sfătuiti pe
femei să facă? Pentru că bărbatul nu este de acord cu înfrânarea sau cu
păstrarea pruncilor zămisliti.
Cu nici un chip să nu facă avort,
indiferent ce s-ar întâmpla. „Pe viată si pe moarte”, le spun eu. Cu nici un
chip n-au voie să ucidă. Despărtire, orice altceva, dar nu avort, nu ucidere.

– Pot fi recomandate mijloacele anticonceptionale, cu pretextul că
este un păcat, dar este un păcat mai mic?
Dragă, anticonceptionalele si
alte mijloace asemănătoare sunt fraudă conjugală si atentat împotriva planurilor
lui Dumnezeu. Nu e crimă; e numai atentat. Este un păcat mai mic. Dar noi nu
îngăduim nici cel mai mic păcat! Pentru că, din momentul în care m-asez pe
această pozitie de acceptare a unor păcate mai mici, încep să mă gândesc: dar
care-i mic si care-i mare? Sau „sarpe mic si sarpe mare”; dacă un sarpe mic te
muscă cu atâta otravă încât să mori, nu mai e nevoie să te muste altul mai mare!
Deci, e o mare greseală. Nu accept, însă nu-i pot opri de la împărtăsanie pentru
aceste fraude conjugale ca pe cei care au făcut avort. Îi împărtăsesc mai
repede. Nu putem să tinem lucrurile pe loc; nici nu putem condamna femeia să
reziste la tirania unui păgân de sot. Am zilnic cazuri din acestea! Nu putem
nici asta. Însă nu putem accepta cu nici un chip păcatul. Pot merge până acolo
încât să se despartă! Pentru că si aceste lifte de bărbati necredinciosi – sunt
destul de multe cazuri – trebuie înteleptiti si ei prin refuzul femeii… Ea nu
e jucăria lui, nu este păpusa căreia să-i strâmbe gâtul pentru că stie că e
flexibil. Nu! Femeia, cum obisnuiesc să le spun pe la cununii, „cu el totdeauna,
ca el totdeauna”. Adică, e liberă ca si el. Cum să facă crima aceasta?! Si
atunci zic: nu e obligată, săraca, să suporte tirania acestor lucruri; e liberă
si se poate despărti.

– Deci, le spuneti clar: să nu folosească
anticonceptionale.
Cine poate să le spună altfel?! Păi, cum să spunem
noi: „Foloseste anticonceptionale”?! Noi întâlnim persoane care ne spun că au
făcut lucrul acesta, si trebuie să luăm niste măsuri mai usoare decât dacă ar fi
făcut crimă; dar nu ca si cum n-ar fi făcut nimic.

Dar eu am întâlnit un
preot care, văzând cât de multe femei cu avorturi vin la el, ca totusi să nu mai
facă crima asta atât de mare, le-a zis: „În loc de păcatul ăsta mare, măcar
alegeti unul mai mic, dacă nu puteti să faceti altceva”…

Dragă, eu am
întâlnit si altceva: niste îngeri buni care s-au făcut draci. Putem să acceptăm
oare acest sistem de compromis si chiar să facem lege din sistemul si metodele
noastre? Nu se poate! Păcatul rămâne păcat. Un duhovnic n-are voie să dezlege
nici ca să se mănânce de dulce, măcar că în Canonul 69 Apostolic, în jurul
căruia se învârt toate rigorile postului, se spune până la urmă asa: „…afară
de caz de boală”. Dar eu nu dezleg dinainte. „Domnule, dumneata, dacă ai omorât
un om, vii la mine si te spovedesti si te dezleg. Dar nu-ti spun dinainte:
ŤOmoară-lť”. Nu spun dinainte: „Mănâncă de dulce”. Nu am voie, ca duhovnic, să
dezleg înainte ceea ce, de fapt, e legat de Biserică. Eu dezleg după ce ai făcut
fapta, dar nu anticipez.

Preotii trebuie să fie foarte blânzi, foarte
îngăduitori, dar pe pozitia lui Hristos. Hristos n-a putut să accepte nici cel
mai mic păcat! Pentru aceasta, El a suferit toate împunsăturile, loviturile si
scuipările. Nu poate să accepte! Că te iartă dacă te pocăiesti, asta e altceva.
Duhovnicul, care este însărcinat cu acest nemaipomenit har, nu poate să facă
compromisuri prealabile.

Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite,
care nu pot fi mai desăvârsite: a creat o femeie distinsă, care a născut un
Dumnezeu, si preotia, prin care Îl aduce pe Dumnezeu din cer si-L naste din nou
pe Sfânta Masă. Vă dati seama ce înseamnă preotia?! Vă dati seama în ce haină
S-a îmbrăcat un Om, ca oamenii, si cu ce har dumnezeiesc?! Are putere… Si
atunci, nu poti să faci un astfel de compromis. Tii locul lui Dumnezeu – nu este
o simplă vorbire si respectiv o comparatie care trece drept lăudabilă si figură
de stil; e un adevăr! Si noi avem puterea să dezlegăm cu orice chip, orice, dar
nu anticipăm păcatul. „Eu Mă răstignesc” – a zis Mântuitorul; dar nu „pentru
unele da, pentru unele nu”. Nu se poate accepta să faci compromisuri. Să fim
blânzi, să nu-l oprim prea mult, să-l iubim, să ne pară rău de păcat, si să
spunem: „Foarte bine că a venit!” Atunci omul spune tot, si tu poti să-i dai
dezlegare. Că a căzut si l-ai scos din adânc de ape, foarte bine, dar nu-l mai
certa de ce e ud… Asta e important, să-l salvezi; ăsta e scopul, nu? Să-l
aduci la linia de plutire, să-l readuci la respiratie si să intre pe drumul cel
bun. Nu acceptăm cu nici un chip compromisuri.

Femeia care este fortată
de bărbat să facă avort se poate si despărti. Sunt patru motive pentru care se
pot despărti, printre care aste si acesta: dacă te omoară duhovniceste
celălalt.

– Deci femeia trebuie să-si ducă crucea până la capăt, chiar
dacă are copii, chiar dacă nu?
Dragă, dar unde spune să n-o duci până la
capăt?! Ce, numai până la capul locului?! Nu există sfârsit; până la moarte! Noi
respirăm fără oprire; inima bate într-o nemiscată permanentă de zeci si zeci de
ani în tine. Ea nu se contrazice; asa să fii si tu în misiunile pe care le ai pe
fata pământului – ca bărbat, ca femeie, ca doctor, ca inginer, ca duhovnic, ca
preot.

 

 


Interviu cu părintele Macarie
de la Mânăstirea
Pasărea

– Părinte Macarie, ce canon dati femeilor care au făcut
avorturi?
Nu se poate da un canon prea scurt; e un păcat prea mare! Si
apoi, ei se împietresc, nu mai simt… „A – zice -, mi-a dat părintele, dar…”
– si de-aia nu le-am dat prea scurt canonul. Mi-a dat cel mai bun rezultat Tatăl
nostru. Le dau să spună de douăzeci si cinci de ori pe zi Tatăl nostru.

Acum, se întâmplă să fie diferite persoane, căzute în diferite forme. A
venit aici un mos – am auzit că a murit – de la Brănesti. A avut o viată – zicea
el asa – liberă. Făcea păcate. Si Dumnezeu l-a adus aici. M-am uitat la el… A
primit ceea ce i-am dat; i-am dat de o sută de ori pe zi Tatăl nostru. Dar a
primit cu atâta dragoste… Era cam surd – zicea cu voce tare, si-i supăra pe
cei din casă. „Nu mai zice asa” – i-am spus. „În taină să zici”. Trei ani de
zile a dus-o mosul meu asa de bine, si i-am dat Sfânta Împărtăsanie. A fost o
minune: s-a lăsat de toate relele, s-a căit – plângea mosul ca un copil.

Deci, Tatăl nostru repetat. Metaniile nu prea le fac, să stiti. Am dat si
metanii, dar nu prea au dat rezultate – „n-am făcut, că n-am putut” – spun. De
aceea m-am oprit la Tatăl nostru. Nici nu este asa de mare… I-a salvat pe
multi Tatăl nostru.
Si să stiti, totul este să le pară rău. Însă unii preoti
îi opresc mai mult. Eu nu i-am oprit mai mult. Dacă au trecut de zece ani de
zile, eu le-am cam dat, să stiti.

– Dar sunt si unii preoti care le
dau mai putin?!
Ei, se poate să fie; acum, depinde de cazurile luate în
parte. Nici prea mult; dacă a început să o ia pe o linie bună, eu cred că nu-i
bine să-i tinem prea mult departe de Sfânta Împărtăsanie. Dacă îl prinzi asa,
începe să mai facă si alte fapte bune. Dacă îl lasi, se socoteste părăsit, si
atunci nu mai vine.

– Dar când vine, de exemplu, o femeie care
mărturiseste că a făcut păcatul cu cincisprezece ani în urmă, cu douăzeci de ani
în urmă, îi socotiti anii care au trecut ca ani de căintă, sau…?
Nu
prea îi socotim ani de căintă. Îi dăm canon, dar n-o oprim de la Sfânta
Împărtăsanie; n-o oprim. O punem la o probă de măcar un an de zile, sau mai
putin, să vedem cum merge: se ia de rugăciune, se ia de biserică? Noi punem în
centru Biserica; nu-i Biserica, n-ai făcut nimic! Îndreptarea este în Biserică,
să stiti. Deci, să meargă la biserică să se roage si să nu lipsească de la
Sfânta Liturghie.
Si spovedania, măcar la sfintele posturi.


Foarte multe dintre aceste femei cad în deznădejde când îsi dau seama ce-au
făcut. Le dati un cuvânt de mângâiere?
Nu prea am avut cazuri din astea;
sau poate că n-au venit la mine… Nu. Sigur că au, asa, o remuscare cumplită,
însă…

– Există scăpare, deci; există izbăvire?
Da, da, da…
Sigur, le dăm curaj! Dar ce păcat nu e iertat, dacă e pocăit?! Nu există! Toate
se iartă la Mântuitorul, dar numai să facem ceva pentru ele si să arătăm că ne
pare rău că le-am făcut; si să ne îndreptăm.

– Unii duhovnici mai dau
drept canon să facă milostenie, să aibă grijă de copii…
Eu nu prea
le-am dat, că nu prea au posibilităti materiale. Sunt rare cazurile în care se
poate. Am lăsat să facă la voia lor; dacă au avut, da. Dar toată baza am pus-o
pe rugăciune. Pe rugăciune, post chiar, – să respecte posturile sfintei
Biserici. Unii le dădeau ajunare; eu nu le-am dat, fiindcă nu fac, si de ce să-i
băgăm la altele? Am avut unii care făceau ei singuri; si pe-ăstia i-am oprit
chiar, pentru că erau exagerati. Făceau ajunare de trei zile, de nu mâncau
deloc; si nu prea era bine, că mai si munceau. Si i-am oprit; le-am dat canon să
se oprească atunci când i-am văzut că o iau prea, prea departe. Să fie un lucru
moderat, am zis – în toate, desigur. Au venit la mine: „Taică părinte, iar ne
merge rău; nu am mai ajunat.” – „Bine, dar să tii socoteală de ce-am spus eu”
(…) – am văzut că nu-i mergea bine cu sănătatea, si tot tinea
ajunare.
Sigur, sunt păcate care, e-adevărat, se ispăsesc prin lucrul ăsta –
pentru că persoana respectivă avea si probleme grele în familie -, însă să nu
fii prea exagerat. I-am oprit; când am văzut că sănătatea e-n pericol, nu i-am
lăsat. „Da, ajunarea este foarte bună, dar este mult trei zile pe săptămână,
bre, mata’ esti bătrână”. Dar rezista si când se ducea la câmp, că era de la
tară. Mă miram.
Adică, trebuie să fie ceva moderat; asa le-am dat. L-a ajunat
nu prea m-am orientat…, că nu prea te-ascultă. Cel putin, asa văd eu. Nu le
recomand decât să postească postul nostru bisericesc.

– N-aveti multe
cazuri, totusi, de femei care vin la mânăstire si care au făcut acest păcat,
nu?
Nu, nu avem. Ele se duc mai repede pe la parohii, să stiti.
Eu,
să stiti că, dacă au trecut zece ani, le dau Sfânta Împărtăsanie. Dacă e să le
dau canon, le dau să se roage. Să se roage si să se căiască de ce-au făcut. Si
dacă primesc, le dau si metanii. Dar nu prea primesc. Eu m-am împiedicat de
lucrul ăsta, să stiti. Să le pară rău, să facă milostenie pe cât pot si, sigur,
să nu lase sfânta biserică. Si cred că nu gresesc. Trebuie să-i ajutăm,
săracii…

– Tocmai pentru că e un păcat foarte răspândit; cei mai
multi dintre tineri se amăgesc, spunându-si că dacă îl face toată lumea,
înseamnă că nu e asa de grav…
Nici nu le iau în socoteală. Am văzut una
de-asta, pe la Căldărusani, un inginer cu sotia: „I-am făcut marinari” – mi-a
zis ea, râzând. Deci, era necredincioasă. E lucru grav aici, să stiti. Cum s-o
conving pe ea de gravitatea gestului ei?! Dumnezeu o fi adus-o la credintă, stiu
eu… Ei, e un păcat, un păcat mare; dar dacă se căiesc, gata, sunt iertati. Cel
putin, eu am credintă. Unii dau mai mult, douăzeci de ani. Eu, nu prea; când
mi-a trecut de zece ani, le dau Sfânta Împărtăsanie.

– Dar pe cele
care au făcut multe avorturi?
Ei, bine că ati amintit lucrul ăsta; pe
acestea le tin mai mult. Unele femei au peste zece, douăsprezece cazuri de
avort. Si atunci, pe acestea le tin mai mult – Domnul să le ajute, sărăcutele! –
că-i mai greu aici, să stiti. Repetarea asta fără limită… Să nu-l mai facă.
Asta ar fi; să nu meargă mai departe. Dacă pun capăt, există sansă de
iertare.

 


Despre CANOANE

Canoanele – sau epitimiile – sunt hotărâte, luate de-a lungul istoriei
Bisericii, de obicei în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinti
Părinti cu mare autoritate, ale căror învătături si rânduieli au fost acceptate
de Biserică ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au făcut un
lucru rău – cum adeseori se întelege -, ci au un rol terapeutic, ele având drept
scop vindecarea sufletului omenesc afectat de păcate. Pentru a iesi dintr-o
stare sufletească negativă, rea, omul trebuie să urmeze o anumită cale, care
presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta Împărtăsanie însotită de
efectuarea unor gesturi care să concretizeze starea de părere de rău pentru
păcatele săvârsite.

Sfânta Împărtăsanie este actul comuniunii depline,
al întâlnirii cu Dumnezeu. Or, nu putem să mergem la întâlnire cu Dumnezeu
într-o stare în care L-am supărat foarte rău, săvârsind fapte neplăcute
Acestuia. Trebuie mai întâi să ne împăcăm cu El, cerându-I iertare si arătându-I
prin gesturi concrete că ne pare rău pentru ceea ce am făcut. Pentru aceasta,
avem nevoie de o anumită stare sufletească, la care ajungem si prin împlinirea
canoanelor pe care ni le dau duhovnicii.

Canoanele sunt ca medicamentele.
Ele nu se dau tuturor bolnavilor la fel, ci sunt prescrise de duhovnici fiecărui
credincios, în functie de multi factori, avându-se în vedere sănătatea lui
sufletească.

***

Canonul 91: (Avortul are canonul uciderii)
Pe cele care dau
doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) si pe cele care primesc
otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei
ucigasului.

Canonul 21: (Avortul – lepădarea de prunci)
Pe
femeile care sunt desfrânate si-si omoară fătul si se îndeletnicesc cu
pregătirea mijloacelor de avort hotărârea de mai înainte le-a oprit până la
iesirea din viată, si această hotărâre se tine îndeobste. Dar, găsind ceva spre
a le trata mai blând, am hotărât ca vreme de zece ani să împlinească în
penitentă, potrivit treptelor hotărâte.

Canonul 2: (Uciderea
mestesugită a fătului – avortul)
Cea care omoară fătul prin mestesugire
se supune pedepsei uciderii, si la noi nu este după subtilitatea expresiunii de
făt format sau neformat; căci aici se osândeste nu numai pentru cel ce se va
naste, ci pentru că si pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile
în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă si omorârea
fătului, altă ucidere după intentia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie
să se întindă pocăinta lor până la moarte, ci să se primească după un termen de
zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp ci după chipul
pocăintei.

Canonul 33: (Osânda celor ce pricinuiesc pierderea
mestesugită a fătului)
Vasile cel Mare, în canonul al doilea si al
optulea, spune că femeile care strică cu mestesugiri pe feti în pântece, precum
si cele ce dau si iau doctorii pentru ca să-i piardă si ca fetii înainte de
vreme să cadă afară, să se primească după un termen de zece ani. Noi însă
hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani, sau si trei
ani.

Canonul 34: (Pocăinta pentru pierderea fără de voie a
fătului)

Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeste epitimie
de un an.

Canonul 35: (Osândă pentru înăbusirea cu voie sau fără de
voie a pruncului)

Femeia care adoarme asupra pruncului si-l îneacă, după
trei ani se învredniceste de împărtăsanie, îndepărtându-se în zilele rânduite de
cărnuri si de brânză si celelalte săvârsindu-le cu osteneală. Iar dacă din
lenevire si din neînfrânarea născătorilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu
uciderea intentionată. Dacă însă din viclenia vrăjmasului, atunci fapta este
vrednică de iertare. Totusi, si aceasta are nevoie de epitimii potrivite; căci
din cauza altor greseli s-a întâmplat această părăsire.

Canonul 36:
(Osânda pentru pierderea cu voie a fătului)

Femeii care nu se îngrijeste
de fătul său, ci din cauza neglijentei dânsei avortează, i se dă pedeapsă pentru
ucidere premeditată.

De stiut:
Femeia care a lepădat pruncul cu voie trebuie să meargă
neîntârziat la duhovnic si să-si mărturisească păcatul.
Femeia care leapădă
fără de voie pruncul să meargă de asemenea la preot fără întârziere, pentru a i
se citi rugăciunea de dezlegare.

 

Extrase din cartea „CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS
PENTRU PRUNCII AVORTATI”

 

Acest articol a fost publicat în ATENTIE! și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s