Sfaturile bătrânului Dionisie

Fratilor, păziti dragostea,
că dragostea este de la
Dumnezeu.

Părintele Dionisie de la Colciu

 

Bătrânul Dionisie Ignat

Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate si co-nevoitor al
părintelui Dionisie, ceilalti monahi din chilie au murit si ei – părintele
Arsenie în 1967 si părintele Agatanghel în 1971. Au mai rămas numai bătrânii
Dionisie si Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părintii
Ioan Sova si Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfântul Ipatie
cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon, în 1979. Desi câtiva
monahi mai veneau din când în când si stăteau pentru putin timp, bătrânii
Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, până când, în 1989, bătrânul
Iosif a venit în Mănăstirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo.
Putin după aceasta, noi ucenici începură să vină la Vatoped si în schiturile
sale, printre care si la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 monahi care trăiesc
în Chilia Sfântul Gheorghe.

Nu mult după ce noii monahi au început să
apară, o nouă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie: si-a pierdut
vederea. Desi această încercare era grea pentru el, înainte fiind mereu activ si
din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea si mult har, iar el a
început să sporească în practica rugăciunii inimii. La putin timp după aceasta,
el a devenit un pretuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatoped si în
special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un lucrător al rugăciunii
căruia el însusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat.

Cu
toate acestea, vrăjmasul a continuat să îl tulbure pe părintele Dionisie. În
fiecare seară înaintea slujbelor, fratele care îi trezeste pe toti ceilalti bate
mai întâi la usa Bătrânului pentru binecuvântare. Într-o seară, fratele a venit
si a bătut, însă după aceea a plecat la biserică fără să fi primit
binecuvântarea. La putin timp după aceasta, bătrânul Dionisie a auzit o a doua
bătaie în usă. Crezând că este acelasi frate, a deschis usa si, în ciuda vederii
sale foarte slabe, a văzut limpede un om cu o cârpă pe fată. La început, nu a
realizat ce se petrece si a întrebat: „Cine esti?”. Omul i-a spus numele unui
cunoscut, însă Bătrânul a înteles imediat cine era la usă. Făcându-si cruce,
Bătrânul a întrebat: „De ce nu spui rugăciunea când bati?”. La asta, diavolul a
răspuns: „De ce as face-o? Voi, călugării, o spuneti”. Bătrânul Dionisie a
strigat: „Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!”. Vrăjmasul a spus: „Am să plec,
dar mă voi întoarce!”, si a părăsit chilia. După asta, bătrânul Dionisie i-a
adunat pe toti fratii în biserică si le-a povestit toate câte s-au petrecut,
încurajându-i să pretuiască si să respecte chiar si „micile” ascultări ale
vietii lor de zi cu zi.

Sfaturile bătrânului Dionisie

Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul dintre ultimii exponenti ai
„vechii scoli” de viată duhovnicească din Sfântul Munte. Multi au constatat
faptul că cea mai comună formulă de încurajare dată tovarăsilor săi nevoitori
este: „răbdare, răbdare si iar răbdare”. Iată un scurt fragment din sfaturile
sale duhovnicesti:

Părintii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin
împlinirea poruncilor Lui si prin dragostea fată de aproapele nostru. Cum poate
începe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile.
Dacă vrei să cultivi virtutile trebuie să te smeresti.

Cum se face
aceasta?

Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte
virtuti vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca si o casă fără
fundatie. Când cineva este smerit, îi vede pe toti ceilalti ca sfinti. Harul
vine si se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a
diavolilor împotriva noastră este să ne înalte cugetul. A-l face pe om mândru
este cea mai puternică armă a lor, si încearcă să facă asta cu noi încă din
tinerete, căci stiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel
necurat nu poate intra în Împărătia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel
Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin desert, un diavol l-a întâlnit
si i-a spus: „Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci,
fac si eu: tu postesti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată.
Într-un singur lucru mă întreci – în smerenie.”

Cum poate cineva să
dobândească răbdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători
pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne învete smerenia mai mult decât
orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinta în faptul că Dumnezeu
poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi
însine. Si trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta,
trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreti să spuneti prin: „Trebuie
să lăsăm harul să lucreze”?

Când întelegem că Dumnezeu este lângă
noi. Dar pentru asta trebuie să avem constiinta neputintelor
noastre.

Cum ar trebui să ne rugăm?

Cu perseverentă. E
foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate
creste.

Sfintii Părinti spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm
„în prezenta lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?

Rugându-ne din
tot sufletul si si cu multă atentie.

Ce se întâmplă dacă cineva este
înconjurat de multe griji care îngreunează aducerea-aminte de Dumnezeu?


Dacă ai smerenie si iubire, esti în rugăciune. Este posibil să te
rogi în situatii dificile. Au existat sfinti aflati în ascultări dificile si
s-au rugat, ca Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o
stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră
permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

 

 

 

 

Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat

Despre
mândrie:
Mândria e cea mai primejdioasă patimă. Toate patimile, toate
păcatele se iartă foarte lesne, si te îmbrătisează Dumnezeu si te duce în
Împărătia Cerului. Însă la Împărătia Cerului sub nici un motiv nu poti înainta
cu înăltarea mintii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte destept,
si stie lucrul asta. De aceea seamănă în omenire înăltarea mintii si tulburarea,
adică mândria, ca să nu poată înainta omul la Împărătia Cerurilor. Căci Sfintele
Scripturi asa spun, că, din bunătatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost
împărătia satanei cea atâta de înfricosată si mare, care a căzut din cauza
mândriei, acolo să completeze locurile acelea cu sufletele bunilor crestini si
ale călugărilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poti ajunge dacă ai
înăltarea mintii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poti ajunge acolo!
De aceea, ispititorul instalează în sufletul copilului, de mic, înăltarea
mintii, mândria, lucru care zicem că nu-i nimic, si de fapt acela-i cel mai
dăunător, cel mai primejdios pentru mântuirea sufletelor noastre.

Despre televizor: Televizorul e un izvor nesecat al răutătilor, al
tuturor răutătilor.

Despre mântuire: Lucru simplu: cum ne vom asterne, asa ne vom odihni!
Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe si suntem crestini ortodocsi, români
crestini ortodocsi, mult-putin, stim ce trebuie să facem ca să ne mântuim si de
ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem mintile. Stim. Mult-putin, stim. Să ne
osârduim să multumim pe Părintele ceresc si să nu-L amărâm mai mult.

Despre Sfintele Sinoade: Acum nu-s multumiti dusmanii Ortodoxiei, acum
bagă altele ca să distrugă Ortodoxia. De exemplu, cât Ortodoxia va fi la
înăltime, n-o să poată stăpâni antihrist cum vrea el. De aceea, apostolii lui
antihrist se osârduiesc ca să distrugă Ortodoxia. Găsesc fel de fel de pricini:
ca să facem unitate, să nu respectăm cele sapte Sfinte Soboare… Dacă le
respectăm cu sfintenie, sfinti ne facem. Dar noi începem să spunem: „Asa a fost
atunci” si altele… Fel de fel de acestea ne produc dusmanii Ortodoxiei ca să
ne dărâme.

Despre Sfânta Traditie:
Preotul este dator vesnic să
spună cele ce ne scrie Evanghelia, cele ce ne scriu Sfintii Părinti
îndumnezeiti. Pe acelea se bazează Biserica. Biserica Ortodoxă a avut de luptat
de la începutul începuturilor cu felurite feluri de eretici. De aceea s-a adunat
de pretutindeni toată Ortodoxia si a făcut sfat, sapte Soboare Ecumenice. Noi
acum la temelia Ortodoxiei avem învătătura celor sapte sfinte soboare ecumenice.
De aceea merge Biserica, de aceea a mers bine până acuma. Eh… mai merge
schiopătând, dar merge.

Despre veacul al VIII-lea: Noi suntem în
al VIII-lea veac. În al VIII-lea veac zice că or să fie mari greutăti si mari
schimbări în lume, spre răutatea si spre dărâmarea vietii sufletesti si
duhovnicesti. Eh!… Fiindcă Bunul Dumnezeu a orânduit ca să fim crestini
ortodocsi, multi-putini, să nu ne depărtăm de povetele Bisericii Ortodoxe, de
sfaturile Sfintilor Părinti cei îndumnezeiti si să sperăm că o să căpătăm
mântuirea.

Despre oamenii nemultumitori: Acum, daca omenirea si-ar pune toată
speranta în bunătatea lui Dumnezeu, nu-i cu putintă să nu te audă Dumnezeu, nu-i
cu putintă ca să nu te vadă Dumnezeu. Dumnezeu este în tot locul si vede si
gândul tău. Vedeti că noi cu ocazia asta ne depărtăm de Dumnezeu. Lumea dacă ar
trăi mai simplu, asa, să aibă doar cele trebuincioase… Dar nu!… că propaganda
asta a venit, a intrat in omenire, că: „De ce eu să am casa asta asa mică?… E
mică, am de toate si am trei-patru copii, da’ am de toate. Da’ de ce să n-am
mare, ca a celui de colo?”. De acum îl trimite pe bărbatu-său: „Du-te si adu
bani să facem si noi casa mai mare, să facem moda, moda, moda…” Asta-i o
propagandă mistică a satanei, ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se
multumească cu atâta. Da’ nu vezi cum spun bătrânii: „Întinde-ti picioarele cât
îi plapuma, că dacă le întinzi mai mult răcesti”? Asa, de exemplu: „Iată, acela
are mai multi bani, a făcut casa mare, e pentru el, treaba lui, bine că poate…
Dar eu sunt multumit că am una mică, chiar dacă mai prost mănânc, mai prost mă
îmbrac, dar sunt stăpân în casa mea”.

Despre răbdare: Răbdarea niciodată nu rusinează, răbdarea totdeauna
are harul ei, căci te bucură. Da’ oamenii sunt neputinciosi: „Cât o să mai
rabd?”. Până la sfârsit, căci spune: „cel ce va răbda până la sfârsit, acela se
va mântui”.

 

 

 

 

 

Ne vorbeste părintele Dionisie de la Colciu

Părinte Dionisie, în zilele noastre una dintre cele mai mari biruinte ale
diavolului este că a reusit să îi despartă pe oameni de întelegerea crestină a
familiei. Folosindu-se de mijloace diferite, de la sărăcie până la ispita
preacurviei, de la ispita mâniei până la boală, el încearcă să îi convingă pe
sotii credinciosi că viata crestină este o utopie, este un vis. Că este
imposibil oamenilor să mai meargă pe calea mântuirii. În acelasi timp, Dumnezeu,
prin păstorii Săi vrednici, îi povătuieste pe soti să poarte fără crâcnire
crucea familiei, o cruce aducătoare nu numai de bucurii pământesti, ci mai ales
de bucuria vesnică a mântuirii. Ce sfaturi dati crestinilor, cum se poate lucra
sfintenia în lume?

O dată ce omul e în familie, trebuie dreapta
socoteală. Să respecte cu sfintenie îndrumările duhovnicului. Că duhovnicul
totdeauna o să-l sfătuiască numai cele bune: de ce să se păzească, de ce să se
apropie. Dar cum e acum, lumea s-a stricat. Fiecare are familia lui si femeia
lui, luată din Biserică – că dacă te-ai căsătorit, te-ai încununat în Biserică –
dar cu ochii se uită după altele. Acum, ca om, cu ochii după altele, de! Dar să
nu ai patimă, că dacă ai patimă pentru persoana pe care ai văzut-o, cum e scris
si-n Evanghelie, ai si preacurvit în inima ta cu ea. S-o admiri că-i frumoasă,
dar să zici asa: „Uite ce frumoasă femeie, dar îngerii lui Dumnezeu, din cer, cu
cât mai frumosi or fi?”. Adică să admiri bunătatea lui Dumnezeu, dar nu s-o
iubesti pe femeia aceea ca să te apropii de ea; si-atunci ai plată de la
Dumnezeu.

Pentru ca oamenii să ducă o viată curată în lume si în
familie e obligatoriu să fie într-o strânsă legătură cu duhovnicul, cu
Biserica?

Dacă cineva se tine de Biserică, duhovnicul niciodată n-o
să-i zică: „Mănâncă de dulce în posturile mari!”. N-o să-i zică: „Du-te si te
împărtăseste fără să te spovedesti!”. Nu o să-i zică asa. El o să-l conducă pe
calea adevărului. Si dacă el respectă ceea ce-i spune duhovnicul, portile
raiului sunt deschise pentru el. Să aibă pace cu familia. Dar e răutate în
timpurile astea. Femeile sunt cu studii, destepte. Acum trebuie mai multă
iconomie. Că ele te înfruntă. Cu toate că esti bărbatul ei, femeia te înfruntă
si trebuie să ai răbdare atunci. Trebuie să ai răbdare s-o aduci acolo unde
femeia să cunoască că ea, dacă-i femeie, trebuie să fie mai smerită. Trebuie să
stai să judeci, să discutati problemele pe care le aveti.

Dar sunt
cazuri de cupluri în care sotia e mai învătată sau i se pare că e superioară
sotului. Sau unui băiat îi place o fată, dar ea este mai dominantă, asa-i firea
ei…

…mai mândră! De la mândrie se trage! Oricât de desteaptă ai
fi, oricât de multă întelepciune ai avea, dacă n-ai smerita cugetare, esti în
prăpastie.

O fată spunea: „Duhovnicul nu stie ce să mai facă cu mine,
că nu găsesc un băiat care să mă domine”. Asa are ea firea,
dominantă…

Nu firea! Tu să te smeresti! Si atunci ai parte si tu,
si acela.

Poate de aceea si suferă, că nu se căsătoreste, dar e vina
ei, de fapt. Patima ei, nu?

Sigur că da! O să treacă vremea, si n-o
s-o mai ia nimeni.

Un tânăr care avea o prietenă care îl domina
spunea: „Mie nici nu-mi vine să-mi bat capul ca să o domin numai asa, ca să-i
arăt că eu sunt superior!”.

Da, dar nici asa nu-i bine, pentru că
femeia întotdeauna e inferioară, si caută să se răzbune. O să găsesti, o să
vezi, că cele mai mari primejdii în ortodoxie le-a făcut femeia: si cu Sfântul
Ioan Gură de Aur, si cu Sfântul Ioan Botezătorul, si cu altii, si cu altii… De
aceea, e bună, dar trebuie să fie dominată de harul Sfântului Duh, că dacă ea-i
desteaptă, să poată merge după Adevăr. Că dacă nu e smerita cugetare, nu e
nimic. Cât de destept să fii, cât de apropiat de toate întelepciunile lumii
acesteia, e degeaba. Dacă te biruieste egoismul, n-ai făcut nimic, esti în
primejdie totală.

Si cel de care vă vorbeam, ce să facă? Că el zice că
nu poate să stea tot timpul să o smerească, ea îl domină. Ce să facă, să se
despartă?

Ei, nu, nu! Dacă au dragoste între dânsii, ea singură, de
la sine, să se smerească. Ea singură, de la sine. Si atunci si ea are plată de
la Dumnezeu, si el e mai multumit, că atunci când vezi că ea se smereste, ai
asa, o bucurie, că o stii că ea e înteleaptă si poate să facă lucrurile în alt
fel, si se smereste. Ai si tu o bucurie, că înăltarea mintii totdeauna e
urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar si cel mai bun prieten al tău, dacă cunoaste
că ai înăltarea mintii, vrând-nevrând te urăste. Înăltarea mintii e un „har”
satanicesc, e o patimă si domină toate patimile.

De ce ziceati că
femeia e răzbunătoare?

Fiindcă ea nu judecă mai mult. Uite, Irodiada
a cerut capul Sfântului Ioan, ea nu s-a socotit: noi aici avem praznic, avem
sărbătoare, când le-oi duce capul Botezătorului, se bucură ei? Nu, ea n-a
judecat lucrul ăsta, ca femeie. Că dacă era un bărbat, se gândea: eu vreau să-l
omor, ce bucurie aduc oamenilor acestora?

Femeia e mai sentimentală,
se supune mai degrabă inimii, poate. Se spune de multe ori că bărbatul are mai
multă minte, dar n-are sentiment. Să trecem acum la alt subiect. Părinte, vedeti
că o mare problemă în zilele noastre este sărăcia. Cum să înfrunte sărăcia o
familie crestină?

Să se multumească cu ceea ce are. În sărăcie
trebuie răbdare. Să-si spună: „Altii au de prisos, dar mie atâta mi-a hărăzit
Dumnezeu”, ca să sufere, să rabde. În loc să mănânc un lucru de două ori pe
săptămână, am să-l mănânc la două luni o dată, si-I multumesc lui Dumnezeu. Si
atunci am plată de la Dumnezeu.

Apare o problemă. Cineva s-a
căsătorit si vrea să aibă copii, dar intră în panică: „n-am bani, n-am nimic,
cum îi cresc?”. Si multi acuză sărăcia si fac avorturi sau folosesc
anticonceptionale.

Vezi că nu-i credintă adevărată?! Acela nu crede
desăvârsit în Dumnezeu. Păi Dumnezeu, Cel ce mi-a dat copilul, nu va avea grijă
tot El ca să nu moară de foame copilul meu?

Dar el poate ajunge la
disperare. Intervin problemele pe care le ridică familia. Dacă nu are bani, nu
are ce să bage în gură. Si ocupându-se să câstige mai multi bani, poate lasă
deoparte cele duhovnicesti. Cineva întreba: „ce să fac, să las rugăciunea si să
mă ocup de cele ale casei, sau cum să le îmbin pe amândouă?”

Dreapta
socoteală! Să judece câte ore să stea la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, si
câte ore să lucreze pentru trup, si să facă dreaptă socoteală. Să nu lase nici
una, nici alta, si atunci Dumnezeu binecuvântează si pe una si pe alta. Dar
într-o zi lucrez mult, si o săptămână nu mai fac nici o cruce, aceea nu-i
dreaptă socoteală. Zilnic, zilnic să ai un program.

Spre deosebire de
călugări, mirenii nu depun votul ascultării. În ce măsură trebuie să facă ei
ascultare de duhovnicii lor? Viata călugărească este marcată de cele trei
voturi: al ascultării, al fecioriei, al sărăciei. Viata de familie de ce anume
ar trebui să fie marcată? Votul ascultării se poate tine în familie? Votul
sărăciei sigur se poate tine. Votul fecioriei, numai ca si păstrare a curătiei
familiei. Dar votul ascultării, care e considerat cel mai mare de către Părinti,
si-l poate lua mireanul? Fată de cine?

Fată de legile lui Dumnezeu.
Ascultare pentru împodobirea familiei lui. Nu ca să-ti tai voia, cum se taie
voia în monahism, ca să nu progreseze patima mândriei. Mireanul să facă
ascultare de duhovnic, căci duhovnicul îi dă acele ascultări care sunt pentru
folosul familiei. Iar la călugărie e altceva. Îti taie voia ca să nu poată
progresa egoismul, că asta e cea mai mare armă a satanei, nu numai pentru
călugări, ci si pentru mireni: să instaleze în suflet egoismul. Omul prins de
egoism nu mai are nici o judecată adevărată. Dacă egoismul s-a instalat în
mintea ta, atunci numai ce zici tu, aceea-i bun. Si-acuma satana, duhul cel rău,
te învată, îti sopteste la ureche numai cele rele. Si tu spui că asa-i bine, ce
fac eu e bine. Asta înseamnă egoismul. Sau mândria. Si patima aceasta o vede
vrăjmasul. De aceea a căzut el din cer. De aceea se osârduieste cu toată tăria
lui să instaleze în sufletul fiecăruia din noi egoismul: „EU fac ce stiu, nu ce
mă învată altul!”. Asta e palma cea mai puternică a vrăjmasului. Asta si la
mănăstire, si în lume.

Cum trebuie să facă sotii ascultare de duhovnic
în problemele de familie? Bine, duhovnicul nu poate fi ca la mănăstire, tot
timpul lângă tine, să vadă cum te misti si să-ti spună: „Fă aia…”, tu să-i ceri:
„Părinte, binecuvântează să fac asta…”

…Nu, nu, nu! Acele
chestiuni de familie între dânsii se discută; adică să nu vorbească urât unul cu
altul, ca să se irite; să n-ajungă în tribunale, că de la tribunale, ce vine?
De-acum despărtire, bătaie… Nu!… De-aceea trebuie să fie blânzi unul cu
altul. Chiar dacă a gresit sotul sau sotia, celălalt e dator să-l sfătuiască, nu
să-l ocărască, că nu rabdă celălalt să fie ocărât, nu-i asa? Să aibă dreapta
socoteală, să-l sfătuiască, ca singur să cunoască greseala, si-atunci
se-ndreaptă lucrurile.

Dar se poate vorbi în familie de o ascultare a
sotului fată de sotie, sau a sotiei fată de sot?

Ascultarea e lege
între dânsii; dacă nu se ascultă unul pe altul, nu pot să trăiască. Nu se poate
altfel. Adică se sfătuiesc ce-i de făcut: „cutare, cutare”, se sfătuiesc.
Aceea-i ascultarea unuia fată de altul. Ca să fie pace, întâi se sfătuiesc, ca
să nu ajungă la neîntelegeri. De aceea, te sfătuiesti, întâi: „uite, să facem
lucrarea cutare”; si-acuma, hai la discutie, poate nu e bine, până când te
hotărăsti, ca să fie de acord amândoi, ca să fie harul Sfântului Duh în lucrare.
De-aceea dacă zici: „Eh, tu zici asta, esti o zăpăcită, eu am să fac o treabă!”
– păi n-ai făcut nimica. Cu femeia esti un trup, trebuie să-l respecti, cu toate
că sotia poate e incultă, sau cumva mai prejos decât tine, dar tu s-o respecti,
că sunteti una. Trebuie sfătuire la orice lucrare, în nici un caz: „ori fă asa,
ori îti dau cu ceva-n cap”.

Multi soti crestini consideră că trebuie
să impună propriul punct de vedere sotiilor lor, si ele să îl preia fără nici un
fel de cârteală. Sfintia voastră propuneti modelul sfătuirii.

Cum a
devenit acum omenirea, nu-si taie voia… De aceea, ca s-o convingi pe sotie să
faceti o lucrare, trebuie să te sfătuiesti; si sotia, cum spun Sfintele Cărti,
mai putină educatie are ca bărbatul, el e mai binecuvântat, să zicem asa… Ei,
stai la discutie… „Uite, facem lucrarea cutare”. Dacă nu vrea, te abtii. S-o
convingi din cuvintele cele cu blândete, s-o convingi că ai dreptul să faci
lucrarea cutare. De asta-i sfătuirea. Nu hotărăsti. Numai împăratii vechi
hotărau să taie capetele la toti, că de ce cred în Hristos, si mergea. Dar asa
nu-i după Dumnezeu. Că acolo unde e sfătuire e calea Sfântului
Duh.

Da, cu pace si cu rugăciune. Si dacă sotia are altă părere, cum
este? Dacă amândoi se sfătuiesc si totusi unul spune: „Eu văd asa”, celălalt
zice: „Nu, eu văd invers”.

Ei, de-acuma, sfătuindu-se si ajungând la
o întelegere între dânsii, va zice femeia: „eu cred asa, dar lasă, fac cum zice
bărbatul, că asa-i bine”. Sau el zice: „măi, văd că ea zice că-i asa, da, să fac
si asa…”; fiindcă au dragoste între dânsii. Atunci e rău, când intră hotărârea
si unul zice: „Cine esti tu, să te-ascult eu pe tine? Nu-i asa!”.

Deci
să cedeze, fiecare să fie gata să cedeze pentru celălalt, chiar dacă iese
rău.

Sigur că da, chiar dacă iese rău, dacă te sfătuiesti si s-a
întâmplat si-a iesit rea socoteala, rabdă amândoi, că s-au asociat, adică s-au
înteles să facă asa.

Dar există si ispita de a spune: „Uite, eu te-am
lăsat pe tine să faci cum ai vrut tu, asa, din dragoste, dar vezi că a iesit
prost, de-acum încolo să asculti de mine…”

Nu, tot asa: „de-acuma
să ne sfătuim, ca să ne hotărâm amândoi. Ca să nu dăm, să nu deschidem nici o
portită satanei…”, ca să fie invidie între dânsii.

De obicei, atunci,
când se sfătuiesc si iese bine, sau iese rău, atunci acolo satana poate să
intervină si, fie spune unul: „uite că eu sunt mai destept”, fie spune celălalt:
„Din cauza ta a fost rău…”

Când e sfătuire, cu sfătuirea celor doi
s-a terminat o lucrare. Dar dacă nu iese o lucrare bună, ba se mai aleg si cu
niste pagube colosale, dacă s-au sfătuit amândoi, acum nu poate să zică nici
unul: „Din cauza ta!” sau: „Din cauza mea!”. „Ne-am sfătuit, si-am dat gres
amândoi”. De-aceea e bună sfătuirea. Că dacă se-ntâmplă că n-au reusit,
se-amestecă duhurile cele viclene ca să nu fie pace. Asa, dacă te sfătuiesti,
zici: „Uite, vezi, ne-am sfătuit, dar am gresit, amândoi am gresit”. Ne-am
sfătuit, ca să nu se facă fără voia celuilalt lucrarea. Si-atunci, dacă a iesit
bună lucrarea, ne bucurăm cu totii: „Slavă Domnului, uite, a iesit bine”. Iar
dacă nu: „Ce să facem, uite, am dat gres”. Asa nu poate intra ispititorul ca
să-i dezbine.

Dar duhovnicul ar putea interveni în astfel de probleme?
Cei doi să spună: „Uite, nu facem nici cum zici tu, nici cum zic eu, ci mergem
la duhovnic si să hotărască el”.

Ei, atunci când amândoi cer
sfătuirea duhovnicului, e bine.

Apare si aici o ascultare care se
aseamănă cu cea din viata mănăstirească.

Sigur. Si vezi că duhovnicul
care are Sfântul Duh are să vorbească fără nici un interes, decât numai ca să
fie binele lor. În momentul acela, harul Sfântului Duh îl luminează pe duhovnic:
„uite, problema, uite-asa să o lucrati, ca să fie bine”. Si-atunci merge bine.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Femeilor, supuneti-vă bărbatilor
vostri”. E mai bine ca în anumite disensiuni femeia să fie mai dispusă să
cedeze? Sau trebuie să cedeze bărbatul?

Da, femeia, pentru că prin
femeie a căzut Adam. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că bărbatul are alt
har dumnezeiesc, mai… ca stăpân. Vedeti că întâi Adam este zidit, si pe urmă
femeia, de aceea femeia trebuie să fie supusă bărbatului totdeauna. Dar acum, ca
să convingi omenirea de acest lucru, e greu; femeia, uite, are drepturi
acuma!…

Da, femeia se revoltă: „Cum să ascult eu de
tine?”

Da, de aceea-i bună sfătuirea, de aceea bărbatul trebuie să
aibă mai multă răbdare cu femeia…

Să o facă să înteleagă în ce fel
îi este cap. Nu să îsi impună superioritatea prin porunci, ci să o convingă dacă
are dreptate.

Sigur, trebuie să o convingă, trebuie să îndrepte
greselile.

Si dacă cel care are dreptate cedează, si gresesc amândoi
în urma cedării lui, ar fi normal să se smerească cel care a gresit. Că zicea
cineva asa: „Tu, femeie, dacă el o tine pe-a lui, lasă-l, faceti cum zice el, că
dacă greseste, dacă sfatul lui nu va iesi bine, atunci va fi motiv ca să se
smerească si să te asculte altă dată mai cu luare-aminte!”.

Trebuie
blândete. Blândetea să ne conducă în toate, nu egoismul. Din cauza egoismului se
întâmplă toate relele.

Părinte, cum să facă ascultare cel care nu este
căsătorit, nu este nici călugăr, dar are duhovnic.

De duhovnic să
asculte ca de Dumnezeu. Că duhovnicul oricât de simplu ar fi, oricât de
nepăsător ar fi, nu poate sub nici un motiv să te sfătuiască ceva contra, ceva
spre nefolosul sufletului frătiei tale, oricum ar fi el, cât îl luminează harul
Sfântului Duh, orice ti-ar spune, îti va spune pentru binele sufletului si al
duhului frătiei tale. El trebuie ascultat cu mare atentie.

Chiar dacă
are patimi, are o patimă si tu te gândesti că, prin patima asta, ar putea să-ti
facă un rău. Stii că are o patimă si zici: „nu gândeste prin Duhul
Sfânt!”

Să zicem că este un duhovnic care bea câte un pahar mai mult.
Tu ascultă ce spune el. El nu-ti va zice niciodată să bei. Chiar dacă el bea, că
asta e patima lui, dar el, tocmai fiindcă e duhovnic, nu poate să zică: „Bea si
tu!”.

Da, dar există si situatia în care cineva crede că duhovnicul nu
e impartial cu el, că are un interes cu el, adică nu-ti voieste binele. Poate
exista acest pericol. Sau, de multe ori, ucenicul poate fi cuprins de gândul:
„Părintele nu tine la mine, de fapt”, sau cine mai stie. Poate să fie ispită,
dar poate să fie si o realitate că duhovnicul e dezinteresat de mântuirea
ucenicului, că se leneveste, sau cine stie.

Totusi, oricum ar fi,
duhovnicul n-o să spună ceva nefolositor. Chiar dacă, să zicem asa, vrea să te
preseze, tot n-o să fie nefolositor pentru tine, o să fie tot pentru binele
tău.

Dumnezeu va lucra chiar si asa?

Sigur că
da.

Si dacă-ti dă o ascultare care pare împotriva a ceea ce spun
Sfintii Părinti?

Ei, trebuie să fii sigur de asta, nu să te iei după
o părere.

Trebuie să discuti cu el, să-i spui: „Uite, Părinte, eu am
citit la Sfintii Părinti asa, ce zice sfintia voastră?”

E bine tot
asa, ca în familie, să discuti cu blândete cu el si cu sfătuire.

Dar
cu duhovnicul, în privinta ascultării… În mănăstire ai tot timpul, spui:
„Părinte, blagosloveste să mă duc în sus, sau blagosloveste să mă duc în jos, să
fac rugăciunea, să mănânc, să asa…” Dar cine nu este în mănăstire, chiar dacă
are duhovnic, nu prea poate să fie tot timpul în ascultare. Esti, să zicem, în
oras, sau la sat, sau unde esti. Cum faci? De multe ori, trebuie să faci după
capul tău.

Da, după capul tău, dar, chiar dacă capul tău nu-i
totdeauna în mănăstire, dar e după ascultare, atunci stii ce trebuie rezolvat,
stii singur.

Deci încerci singur, cu rugăciune si cu
restul.

Da, cu rugăciune.

Cum se poate duce o viată de
sfintenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? Într-un fel, în lume e mult
mai multă ispită, să zicem a ochilor, a auzului. Stim că în mănăstire ispitele
sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt
în lume. Cum putem să le depăsim?

Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre
duhovnicească în sufletul tău. Eu stiu că un lucru e păcat. De ce să mă uit la
fata aceea că-i asa frumoasă, si pe urmă să mă rănesc cu inima? Vezi că Sfânta
Scriptură spune: „când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai
preacurvit în inima ta cu ea”. De aceea trebuie să ne osârduim să fim cu
bărbătie duhovnicească în noi. Să zicem asa: „e frumoasă fata aceea, dar e
zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e asa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu, cum or
fi?”. S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că ea-i zidirea lui Dumnezeu.
Dacă aici, pe lumea asta, omul, asa vai de capul lui cum este, si are asa
frumusete, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ti îndrepti ideea si mintea la îngerii
lui Dumnezeu si la frumusetea pe care o are Dumnezeu în ceruri. Si atunci nu
pătimesti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbătie duhovnicească. Si Dumnezeu ajută.
Spui „Doamne, ajută!”, si El te aude si te ajută, că nu-i departe Dumnezeu,
Dumnezeu e pretutindeni.

Si cum să se apere tinerii de ispita pe care
le-o aduc femeile care umblă din ce în ce mai sumar
îmbrăcate?

Trebuie să arăti bărbătie: „Eu sunt bărbat si respect
curătenia si sfintenia, ca să pot primi harul Sfântului Duh”. Cum spunea odată
unul, că fuma mult, mult, mult si pe urmă, deodată, a tăiat fumatul. N-a mai
fumat. Si-l întrebau: „Dar cum te-ai lăsat, tu, care fumai două pachete din cele
mari pe zi? Cum?”. Si a răspuns: „Mi-a fost foarte greu, vreo două luni de zile
credeam că am să pătimesc ceva, dar am zis cuvântul acela: „Sunt bărbat, si nu
vreau să-mi calc cuvântul!”. Si m-a ajutat Dumnezeu si-am scăpat”. Si la orice
lucru poate fi vorba asta: „Sunt bărbat! Stiu că dacă mă apropii de fata asta,
mă vatăm, mă vatăm sufleteste, mă vatăm si trebuie apoi lacrimi multe, ca să pot
să ocolesc boala asta”. Să-ti spui: „Da, ea-i femeie, e fată frumoasă, dar eu
sunt bărbat si am hotărât să fiu curat”. Si atunci te ajută harul Sfântului Duh.
Căsătoria nu-i obligatorie. Dacă poti să te păzesti, să-ti păstrezi fecioria
curată, aceea e chiar mai sus. Dar Dumnezeu a lăsat la voia omului.

În ziua de astăzi au crescut neîntelegerile între tineri si
vârstnici. Libertatea e înteleasă ca o revoltă fată de tot ce înseamnă educatie.
Tânărul spune: „Eu sunt liber, ce vii să-mi spui mie tu, tată, mamă sau
bunicule, că trebuie să fac asa?”. Tot ce înseamnă educatie, tot ce încearcă
profesorul sau părintii sau familia să-l învete, copilului i se pare că e o
restrângere a libertătii. Cum pot fi evitate tensiunile dintre părinti si
copii?

Copilul este dator vesnic, până se face mare, să asculte de
părinti. Nu numai atât, dar Sfânta Scriptură spune: „Cinsteste pe tatăl tău si
pe mama ta ca să trăiesti multi ani pe pământ si fericiti”. Încă din Legea Veche
scrie asta. De exemplu, părintii au atâta har dat de Dumnezeu, că dacă te-ar
blagoslovi, dacă te-ar binecuvânta părintii, să stii că binecuvântat esti toată
viata. Dacă, Doamne păzeste!, i-ai amărât si nu i-ai ascultat si i-ai enervat si
te-au blestemat, …

Ce să facă părintele dacă apoi îi pare rău că a
blestemat?

Bine, dacă-i pare rău, te dezleagă.

Dar Dumnezeu
ascultă astfel de blesteme? Uneori sunt spuse la mânie si din
prostie.

Ei, nu. Dar chiar dacă părintele a zis un cuvânt către
copil, dacă se pocăieste si unul si celălalt, iartă Dumnezeu. Dar trebuie
respectati părintii. Oricât de, să zicem asa, înapoiati ar fi părintii. Acum,
vezi, tot tineretul învată studii înalte, înalte, dar vezi cum zice Sfânta
Scriptură? „Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu”. Orice întelepciune,
dacă o înveti, să fie întâi frica Domnului în inima ta, ca să fie întelepciunea
ta bună. Că toată întelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui
Dumnezeu. A dat Dumnezeu întelepciune omenirii, si-a făcut atât de multe
înlesniri omenirii. Dar nici unul nu zice că l-a ajutat Dumnezeu. Nu zice! Zice
doar: „Eu! Eu!” Egoismul, adică. Îl dă pe Dumnezeu la o parte. Ei, ce astepti
acum de-acolo? Acum, sunt unele lucruri bune, dar sunt si unele pe care le
întrebuintăm rău. Televizorul, de pildă; dusmanii adevărului pun multe feluri de
vederi la care e rusine si numai să te gândesti. Acuma, tineretul, de mic, se
pleacă la ce vede, si acest lucru devine periculos. Si nu numai Ortodoxiei, ci
chiar omenirii. Devii neom de mic copil. Dacă nu esti la locul tău de mic copil,
copil cum te-a lăsat Dumnezeu, dacă vezi atâtea scene care te vatămă si tu te
pleci la acelea, vezi, acelea distrug omenirea întreagă.

Intră
patimile prin astfel de imagini. Dar, oricum, oamenii, oricât de ocupati ar fi,
mirenii mai ales, îsi găsesc timp să privească televizorul. Sunt si preoti care
fac asta.

Ai văzut? Ai văzut cât de mestesugăret e
vrăjmasul?

Mai ales când esti obosit. Vii seara de la serviciu si ai
vrea să te-ntinzi, să ai un pic de liniste, si deschizi televizorul, că e foarte
usor să te uiti la el, si uneori sunt si emisiuni interesante sau care par de
folos. Numai că, spre exemplu, te uiti la o emisiune interesantă sau de folos,
si după aia uiti să-l mai închizi. Zici: „ia să mă mai uit la încă una, că
poate-i la fel de interesantă…”, si asa mai departe. Adică te fură foarte lejer,
foarte usor.

Te fură, te fură. Ei, ia să ne osârduim, că Împărătia
lui Dumnezeu se ia cu sila, si silitorii o dobândesc.

Sunt unii care
lucrează 10-12 ore pe zi, si seara când vin acasă sunt istoviti, nu mai stiu de
ei, nici nu se gândesc să se roage, si sunt ca niste morti vii…

Da,
da, si-n loc să facă o rugăciune, deschid televizorul! Vezi? A cui e lucrarea
asta? Nu e a satanei? De aceea trebuie să ne osârduim să fim duhovnicesti. Chiar
si obosit fiind, omul tot ar avea timp de rugăciune, si asta o dovedeste tocmai
faptul că-si găseste fel de fel de ocupatii, ca televizorul si altele. În loc să
urmăresc televizorul, de la care n-am nici un ajutor sufletesc, să fac o
rugăciune, să citesc un paraclis, să am un tipic al meu de rugăciune de seară.
Ispititorul, când dă de bărbătie, caută să sufle în mintea oamenilor, singuri să
se păcălească: „Să iei televizor, că dacă n-ai televizor, nu esti om”. Si de la
televizor cele mai mari fărădelegi se fac. Multe am auzit la spovedanii. Erau
oameni curati, si văzând rele acolo, la televizor – că la televizor dă si
lucruri bune – s-au aplecat spre rele.

Totusi, uneori pare că sunt si
lucruri bune la televizor, mai vezi lumea încotro se îndreaptă, mai sunt si
emisiuni religioase…

Vezi cât e de diplomat satana? Arată întâi un
folos, arată întâi o icoană, două-trei lucruri bune, ca să poată pe urmă să
dărâme tot cu celelalte, care-s rele. Că firea omului se pleacă automat spre
cele ce-i arată lucrurile folositoare trupului – dar de fapt nici măcar trupului
nu-i sunt folositoare, ci îi atrag doar poftele, patima…

Si atunci,
ar fi mai bine ca lumea să nu se uite deloc la televizor?

Aceea-i
mult mai bine!

Dar considerati că e un impediment să te împărtăsesti
dacă te uiti la televizor? Că un duhovnic spunea credinciosilor din parohia sa:
„Cine se uită la televizor, nu-l mai împărtăsesc!”. Sau doar în post să nu ne
uităm, sau cum e mai bine să facem?

Sfântul Apostol Pavel spune: „de
tot lucrul rău să mă feresc”. Tot ce-i bun să tineti, si de tot lucrul rău să vă
feriti. Dacă vezi că te vatămi, de ce să mai dai drumul la televizor? De-acuma
s-a schimbat mintea ta, si nu mai poti să zici „Doamne Iisuse Hristoase…” Ce
să zici, că de-acuma tu te gândesti la ce-ai văzut, fărădelegile pe care le
practică în fata ta si tu te îndulcesti, si dacă te-ai îndulcit, de-acuma te
duci si te culci, si-n loc să zici „Doamne Iisuse Hristoase…”, tu te gândesti
la fărădelegea pe care ai văzut-o.

Este nevoie de multă atentie, si de
nevointă…

În timpul istoriei Ortodoxiei au fost multi sfinti care
n-au fost nici călugări, n-au avut nici familie, au rămas curati, cum s-au
născut. Dacă poti, si aceea este o cale, dar ne cere o hotărâre. Ori de mic te
călugăresti, ori de mic te căsătoresti.

Ce înseamnă „de
mic”?

Adică de tânăr. Vechile rânduieli spun asa, ca fata de la 15
ani să se căsătorească, iar băiatul de la 18 ani. De ce asa devreme? Asa, pentru
că până atunci pot să reziste să fie curati, ca atunci când se duc în biserică
să fie amândoi feciorelnici, ca să-i binecuvânteze harul Sfântului Duh, si
copiii pe care-i nasc să fie si mai frumosi si mai isteti si mai apropiati de
Dumnezeu. De-aceea a pus hotar Biserica, a avut grijă de asa ceva. Dacă rămâi
necăsătorit la o vârstă mai înaintată, e bine, dar numai să fii curat. „Fiti
sfinti”, zice Sfânta Scriptură. „Fiti sfinti, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru,
sfânt sunt”.

Părinte, dar nu ar fi devreme la 15-16 ani? Nici legile
statului nu permit acum să se căsătorească tinerii sub 18 ani.

Eu
spun ce ne învată vechile pravile ale Bisericii.

Dar atunci si unii
păgâni se căsătoreau la vârste fragede, nu era ceva ce să tină strict de
credinta crestină. Dar dacă tinerii tot amână căsătoria, găsind tot felul de
justificări, în cele din urmă cad în păcat. Sunt mai interesati să cunoască ce
înseamnă viata de cuplu fără să primească harul căsătoriei. Din ce în ce mai
putini tineri tin cont de învătătura Bisericii.

Biserica e făcută de
harul Sfântului Duh. Toate învătăturile Bisericii nu sunt de la oameni, ci vin
din harul Sfântului Duh. De aceea, pentru binele sufletesc si trupesc al
fiecăruia din noi, dacă respectăm cu sfintenie ceea ce ne sfătuieste Biserica,
suntem câstigati si trupeste si sufleteste. Dacă stai însă să asculti că un
doctor spune una, alt doctor spune alta, cutare întelept a găsit altceva de
cuviintă, asta e cu totul altceva. Noi vorbim de ceea ce potriveste Însusi
Dumnezeu Mântuitorul, Dumnezeu care S-a coborât din ceruri. Acela ne sfătuieste
asa. Si dacă putem să ascultăm ceea ce ne învată, suntem câstigati. Iar dacă nu,
pentru drumurile lumii acesteia ne trebuie altceva.

Totusi, în zilele
noastre, la vârste din acestea mici, copiii trebuie să studieze, merg la liceu,
si dacă esti la liceu si te căsătoresti, nu mai ai voie să termini decât la
seral. Apoi multi vor să facă facultate în acelasi timp, ca să îsi găsească un
loc mai bun de muncă. E greu să-ti întemeiezi o familie si să vină copiii si să
faci lucrurile acestea. Si atunci toti studiază si amână căsătoria, si
bineînteles că pe măsură ce trece timpul ispita căderii este din ce în ce mai
mare. Apar tot mai multe prilejuri de a păcătui, de la petreceri până la
excursii…

Trebuie să fii curat, si atunci esti adevărat ortodox,
adică dacă este ascultare de dogmele Bisericii. Dar Biserica de aceea a hotărât
căsătoria la vârste tinere, pentru că până atunci tinerii se pot păstra
curati.

Dacă tot amână căsătoria, ajung la păcat, apoi se despart, si
se alege praful de ceea ce ar fi putut fi o familie frumoasă. Ispita este foarte
mare, si plăcerea trupească este preferată curătiei.

„Fiti sfinti, că
Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt.” Dar dacă nu poti să te păstrezi curat,
si esti dărâmat la o vârstă ca aceea, atunci ce astepti? Harul Sfântului Duh?
Cât putem respecta cu sfintenie ceea ce ne hotărăste Biserica, suntem cu
speranta că va merge totul bine si că putem să căpătăm fericirea cea adevărată:
vesnicia. Că omul oricât ar trăi, tot trebuie să închidă ochii; Dumnezeu nu ne-a
făcut pentru lumea asta. Lumea asta înselătoare si plină de necazuri e dată ca
să ne pregătim pentru vesnicie. De aceea ne-a pus legi si ne ajută în tot
momentul, ca să putem căpăta vesnicia.

Părinte, care ar trebui să fie
diferenta de vârstă între cei doi soti? E bine să fie sotia mai tânără? Sau nu
are importantă lucrul acesta? Dacă ar fi amândoi foarte tineri, ei nici nu ar
sti bine să se aleagă unul pe altul.

Înainte, părintii hotărau asta,
încă de pe când copiii erau mici: „tu ai să iei pe fata cutare, tu pe
cutare”.

Asa era obiceiul înainte, si nu numai la
crestini.

Dar acum nu mai e asa, fiindcă lumea s-a
modernizat.

Dar poti să iubesti asa? Nu trebuie să fie dragoste la
mijloc? Nu trebuie să se îndrăgostească unul de altul, în loc să hotărască
altcineva pentru ei? Că au fost si cazuri când unul iubea pe altcineva, si
atunci căsătoria aceea n-a mai fost din dragoste, a fost mai mult
formalism.

Asa era atunci. Nu ca acum. Sunt sute si mii si milioane
de fete, si zici: „aceea e a mea” si o alegi pentru tine. Dacă nu te-mpaci, o
dai la o parte si iei alta, si alta, si tot asa. De aceea înainte hotărau
părintii: „iei pe fata asta”, si aceea era, ea rămânea. Părintii îi logodeau, si
asta era. Dar acum tinerii mai mult îsi aleg ei, că sunt liberi. Acum o iei pe
care vrei.

Poate că aceasta e o încercare pentru care cei care o trec
cu bine vor avea plată. Responsabilitatea este mult mai mare când alegi tu, nu
mai poti da vina pe părinti că lucrurile nu merg bine. Dar este foarte trist
faptul că sunt foarte putini tineri care se pregătesc asa cum trebuie pentru a
întemeia o familie. Ar trebui să existe o pregătire serioasă. Dar tinerii intră
cu capul înainte în familie, si când apar problemele se despart. De multe ori
nici nasii nu se pricep să îi ajute, pentru că nici ei însisi nu duc o viată
crestină. La preot se rusinează să alerge, si încet-încet relatia se destramă.
De altfel, tinerii nici nu se mai gândesc la cununia religioasă, se gândesc
numai la cum să aibă parte de plăceri si desfătări trupesti. De purtarea crucii
familiei fug toti.

Dar si acum, pe fata pe care o vrei n-o poti lua
decât prin Biserică.

Ar trebui să se pună problema asa, dar nu se pune
de către toti…

Si după ce ai luat-o prin Biserică, sub nici un
motiv n-o poti lepăda. Oricât de rea ar fi ea, n-o poti lepăda. Atunci când o
iei, zici: „asta-i cea mai frumoasă fată, cea mai cuminte, cea mai, cea mai, pe
asta am s-o iau”. Si te căsătoresti în Biserică. Dar după aceea nu mai este asa
cum ai gândit tu. Trăind împreună, o să fie nervoasă, n-o să te asculte, o să se
întâmple fel de fel, se amestecă patimile cele blestemate pe care le aruncă
satana în sufletul si în cugetul tineretului; si-ti zici: „ei, nu-i asa cum am
gândit eu, cred c-o s-o lepăd”. Sub nici un motiv n-ai dreptul s-o lepezi. Sub
nici un motiv! Aceea e crucea ta. Nu s-a potrivit, de-acuma să faci răbdare. Sau
invers: poate bărbatul e rău. Fata n-are dreptul să-l lepede, sub nici un motiv.
Să facă răbdare, că aceea-i crucea sa. Chiar dacă atunci când s-au luat n-avea
patima aceea, iar acuma o are; trebuie să facă răbdare. Si unul si altul trebuie
să facă răbdare. Te-ai căsătorit, esti legat, că n-ai luat-o de la om, ai luat-o
de la Dumnezeu, din Biserică ai luat-o. Si numai dacă – Doamne păzeste! – unul
dintre ei a alunecat si a căzut cu altă persoană, atunci îti dă voie Biserica
s-o lepezi. Dar altfel nu îngăduie Biserica.

Ce părere aveti despre
cei care se recăsătoresc.

Cu mare iconomie, doar a doua nuntă. Nu a
treia si a patra. Nu, sub nici un motiv!

La a doua cununie,
rugăciunile sunt asa, mai de pocăintă. Zice: „Pentru neputinta
voastră…”

Trebuie băgare de seamă.

E foarte răspândită
acum această mentalitate: „dacă nu ne potrivim, lasă că ne despărtim, dar de
comun acord”.

Asta e desăvârsită păgânătate. Păgânătate! Nu Biserică,
nici Ortodoxie, nici Adevăr.

Unii tineri se întreabă: „De ce să se
chinuiască amândoi, dacă nu se împacă? Mai bine să se despartă în pace si să se
ducă fiecare cu cine simte că se împlineste mai mult”.

Adică să ia pe
alta? Vezi, astea sunt legi omenesti, diavolesti, ca să-ti faci poftele.

Ei nu zic că-si fac poftele. Ei zic că nu merge relatia, că nu s-au
potrivit.

Nu s-au potrivit?! Nu s-au potrivit pentru că au o patimă.
Taie patima aceea, gândul că nu te potrivesti, că aceea e patimă satanicească.
„Din tineretile mele, multe patimi se luptă cu mine”, dar patimile acelea nu-s
de la om. Patimile acelea le-a aruncat însusi vrăjmasul, satana, în sufletul
meu, că el e duh si el se apropie de fiecare dintre noi fără să observăm. El e
duh si n-are osteneală, si aruncă în cugetele si-n ideile noastre sământa
faptelor celor rele. Si dacă tu l-ai absorbit si l-ai băgat în sufletul tău,
încet-încet începe să încoltească. Si dacă încolteste în inima ta, încet-încet
face rădăcini. Atunci satana fuge departe de la tine si te lasă, că el e convins
că de-acum ai să-l asculti prin patima pe care a pus-o în sufletul tău. Deci,
dacă vrei să-ti faci toate poftele tale, bagă de seamă că poftele acelea nu-s
ale tale, ci ele sunt sământa faptelor celor rele, a omului vechi, sământa
răutătilor.

Părinte, până unde să meargă relatia tinerilor înainte de
căsătorie? Vedeti, multi se sărută, dansează, merg la petreceri unii, merg si la
biserică! Dar există această mentalitate. De pildă, când li se spune tinerilor
că poate n-ar fi bine să se sărute, ca să nu li se stârnească patima desfrâului,
se uită foarte ciudat: „cum, ce-i asta?!”.

Prin sărut te-a prins, si
dacă te-a prins, trebuie de-acuma să săvârsesti fărădelegea. O dată, nu. De două
ori, nu. Poate ti-e rusine, poate te gândesti că-i păcat, dar dacă începi să
săruti, te-ai aprins, si cum te-ai apropiat de foc, te-ai ars. De aceea înainte,
cum se logodeau, nu treceau patru-cinci zile, o săptămână cel mult, ca să se
pregătească de nuntă, dar nu să stea săptămâni, cum am observat acum. Acuma,
dacă s-au logodit, deja tinerii dorm într-un pat amândoi: „Păi, sunt logodit, e
logodnica mea!” Si se duc împreună, merg la toate distractiile. Aceea e o
fărădelege. Poate să mai fie curătie în tinerii aceia? Nu este ceea ce face
bunătate. Cum a început omenirea, spre dărâmare merge.

Părinte, în
urma întâlnirilor pe care le-ati avut cu mirenii, care ati observat că sunt
problemele cu care se confruntă familia crestină în ziua de azi? Si care ar fi
mijloacele de a face fată acestor probleme?

Mai întâi să respecte
dragostea dintre dânsii. Si dacă nu merge, să se sfătuiască cu
Biserica.

Vedeti că există multă sărăcie în zilele noastre. Între
principalele probleme din zilele noastre se numără divorturile si
avorturile.

Atunci n-ai temelie că esti crestin. Dacă te gândesti la
divort, înseamnă că nu esti crestin. Sau să faci avorturi! Oare dă Biserica vreo
învoire cât de mică să faci avorturi? Sunt situatii când – Doamne păzeste! – a
murit copilul în pântece, atunci să-l scoată doctorul, nu să faci avort. Sub
nici un motiv! Avortul e ucidere. Câti ani trebuie să nu te împărtăsesti, când
ai ucis? Dacă e sărăcie, sau altceva – atunci, dacă e sărăcie si nu poti creste
copilul, să trăiesti în feciorie cu sotia, ca fratii. Si atunci esti si
împodobit de harul Sfântului Duh, si nici probleme nu ai. Biserica, Ortodoxia,
sub nici un motiv nu-ti dau voie să faci avort.

Multi soti vor să aibă
parte de unire trupească, si totusi să nu aibă copii, si atunci folosesc fel de
fel de anticonceptionale sau ajung la avorturi.

Ai văzut? E o
fărădelege pe care Biserica si Ortodoxia nu o aprobă sub nici un motiv. Dacă ai
sotie si a ajuns să zămislească, atunci sub nici un motiv nu poti să nu-l lasi
să se nască. Copilul, dacă s-a zămislit, de-acuma are suflet într-însul. Si dacă
l-ai scos, l-ai omorât, va să zică esti ucigas de oameni. Pe el nu l-ai lăsat să
se bucure nici de viata asta, nici de cea viitoare, adică l-ai distrus: de-acuma
tu esti ucigas.

Cum să se raporteze sotii crestini la unirea
trupească, la viata sexuală?

Bărbatul si femeia să fie asa: câti
copii le-a dat Dumnezeu, atâtia să aibă. Sub nici un motiv să nu-i avorteze.
Dacă vor să nu aibă copii, atunci să trăiască în feciorie.

Dar poate
fi periculoasă înfrânarea, dacă nu sunt amândoi sotii pregătiti? E o perioadă
când la femeia care a născut mai multi copii poate să apară o oboseală
trupească, sau o stare de astenie. Unii duhovnici recomandă înfrânarea în
această perioadă, pentru ca femeia să se mai refacă. Dar apare si problema
ispitei: dacă se abtin, unul dintre ei, mai ales sotul, poate să cadă cu
altcineva…

Dacă respectăm ceea ce ne învată Biserica, suntem
desăvârsiti, apropiati de Dumnezeu, ca să putem căpăta fericirea. Cum căutăm
după ideile noastre, cădem în bratele vrăjmasului.

Sfintia voastră
recomandati înfrânarea. Dar nu poate fi periculoasă? Tocmai pentru a evita
pericolul unii părinti zic că în perioada aceea sotii trebuie să se roage mai
mult, ca nu cumva unul dintre ei să cadă. Si totusi e greu.

Sigur
că-i greu! Dar trebuie hotărâre bărbătească, duhovnicească. Iar dacă-i greu,
du-te, fă copii, ca să nu fii sub călcarea legii. Fă copii si mergi înainte. Dar
dacă vrei să n-ai copii, retrage-te. Păi, cum? Vrei să-ti faci poftele trupesti,
si copilul nu? Păi de-aceea este lăsat de Dumnezeu bărbat si femeie, nu pentru
altceva, decât ca să se înmultească; asa cum a zis Dumnezeu încă de prima dată:
„Cresteti si vă înmultiti si mosteniti pământul”. De aceea a lăsat Dumnezeu să
se căsătorească.

Se spune că dacă ai copii multi si trebuie să ai
grijă de ei te cam risipesti…

Noi am fost opt. Si dacă tata nu
murea, cum a murit, de tânăr, poate că mai făceau. Si ce? Eram agricultori. O
mămăligă, acolo, si ce mai dădea Dumnezeu, si au crescut oameni toti, si-a fost
bine… Sigur, nu erau desfătările care sunt astăzi, si cum e omenirea astăzi,
dar noi, fiindcă nu stiam de altele, o mămăligă si oleacă de brânză si ce mai
dădea Dumnezeu, ce mai era acolo, ca oamenii de la tară, care au un ou, un porc,
ceva…

Da, asta la sat, dar la oras e mai greu. Multi n-au nici casă
la oras, îi dă afară din casă, că n-au bani să-si plătească întretinerea,
curentul, toate astea…

Oricât de rău ar fi, dacă avem grijă să
căpătăm sfânta mântuire, să nu ne îndepărtăm de învătăturile Bisericii si ale
Sfintilor Părinti, care ne îndrumă la adevăr. Si atunci avem sperantă, ori de-am
avut parte de bune, ori de rele în lumea asta, dar vom căpăta odihna sufletului
în viata viitoare.

Telul căsătoriei e mântuirea celor doi parteneri,
îndumnezeirea lor, apropierea lor de Dumnezeu, iar copii sunt fructul acestei
uniri.

Sigur că da! Cât timp nu alunecăm dincolo de adevărul
Bisericii, dincolo de Ortodoxie, e bine si avem sperante să căpătăm mântuirea.
Că oricât am trăi, tot trebuie să plecăm din lumea aceasta. Da, plecăm din lumea
aceasta, dar începem altă viată: vesnică. De aceea trebuie să ne pregătim, să
respectăm ceea ce ne-a hotărât Biserica, Sfintii Părinti si Însusi Mântuitorul
Hristos, care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, ca să putem căpăta
vesnicia. Că omul nu-i făcut pentru lumea asta.

Există mentalitatea că
familia este ceva îngăduit de Dumnezeu pentru a ne bucura de cele de aici. Se
observă o ispită de a considera familia ca un fel de îngăduintă pentru fel de
fel de patimi, până la urmă, si păcate. Pe de altă parte, unii spun că viata de
familie este lipsită de trăire duhovnicească. Adică ea e un fel de desfrâu
binecuvântat. Unii nu văd o altă valoare dincolo de problema sexualitătii în
familie. Iar cei care vor să Îl slujească pe Dumnezeu trebuie să se
călugărească. Sunteti de acord cu acest punct de vedere?

Nu, nu
sunt. Dumnezeu a lăsat două drumuri pentru mântuirea sufletului nostru: ori te
căsătoresti si aduci copii pe lume, si-i cresti în frica lui Dumnezeu, si când
vei ajunge la scaunul Dumnezeirii, vei zice: „Iată, Doamne: eu si pruncii pe
care mi i-ai dat!”. Sau, dacă nu vrei aceea, si te lipsesti de bucuria
căsniciei, că si căsnicia are bucuriile ei, atunci te faci călugăr. Dar nu alta.
Va să zică: ori călugăr, ori căsătorit. Dar să respecti ceea ce spune Sfânta
Scriptură.

Despre asa-numita căsătorie albă, în care cei doi soti
trăiesc ca frate si soră, ce părere aveti? Poate fi
periculoasă?

Căsătoria e lăsată de Dumnezeu pentru înmultirea
omenirii. Dumnezeu ar fi putut să lase să se înmultească oamenii altfel, în alt
mod. Dar asa, pentru păcatele omului, văzând că-i plecat către cele rele, a
lăsat să se înmultească omenirea din bărbat si femeie. De aceea i-a
binecuvântat. Dar, bineînteles, poti să trăiesti în feciorie cu o fată pe care o
iubesti, si atunci o mare plată ai de la Dumnezeu. Au fost si sfinti care au
trăit astfel. Spuneau că sunt sterpi, si ei trăiau ca fratii. Si nu-i stia
nimeni, decât duhovnicul. Dacă, cu timpul, unul din ei sau amândoi nu mai
rezistă, si ajung să-si dorească copii, atunci – cum nici unul nu-i stăpân, să
nu zică: „eu nu vreau!” – trebuie sfătuire. De aceea se face căsătoria. Nu mai
esti stăpân pe tine. Ci esti bărbat si femeie, uniti de Dumnezeu, si acum ei
amândoi devin un trup. Numai dacă amândoi sunt plecati spre gândul cel
dumnezeiesc să trăiască în curătie, atunci ei sunt binecuvântati si de
Dumnezeu.

Să revenim putin la tema conflictelor dintre părinti si
copii. Copiii parcă vor altfel, trag spre altele, nu spre biserică, părintii
i-ar vrea în biserică. Cum să-si conducă copiii spre Dumnezeu fără să fie
conflicte? Că părintii se mântuiesc prin copii buni.

Da, si copiii se
mântuiesc prin părintii buni… Să nu ne îndepărtăm de învătăturile Bisericii
sub nici un motiv.

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel
zice: „Voi, părintilor, să nu-i întărâtati pe copiii vostri”. Că unii ajung la
certuri cu copiii lor…

Trebuie să-i sfătuiesti cu blândete, că atunci
nu se întărâtă; dar dacă tu esti sever, si încerci să-l fortezi, se întărâtă, se
tulbură, se îndărătniceste. Să-l înveti cu blândete, că dacă-l înveti cu
blândete copilul te ascultă; dar dacă vrei să-i ordoni, nu te mai ascultă. Dar
dacă-l înveti cu blândete, de-acum se pleacă inima lui, că acolo e harul
Sfântului Duh. Blândetea e dar dumnezeiesc. Tu uneori vezi că ar trebui să-l
ocărăsti, după adevăr, dar tu îti calci patima aceea si îl îndrumi cu
blândete… Blândetea e un har dumnezeiesc. Si atunci îl câstigi.


îl lasi pe copil să ajungă el singur la concluzia pe care vrei să o tragă, adică
să îl lasi putin liber, să nu-i impui… Altă problemă este cu părintii care
sunt departe de Biserică, exact invers, pentru că au trăit pe vremea
comunistilor. Dar copiii încep să se apropie de Biserică. Si au conflicte cu
părintii lor. Sunt oameni care se supără că le pleacă copiii la mănăstire. Altii
se supără că nu sunt lumesti copiii. Copiii cum ar putea să îi tragă pe părinti
spre Biserică?

Să le vorbească, să le spună că a fost o lege contra
lui Dumnezeu comunismul, si să-i convingă pe părinti că acesti comunisti au fost
oastea lui antihrist. Trebuie să-i sfătuiască. Deci sunt copii care-s mai
crestini ca părintii?

Cum să nu! La noi în tară si-n alte tări unde a
fost comunismul, au ajuns copiii să-si ducă părintii la
biserică.

Vezi, bunătatea lui Dumnezeu… nu-i lasă, cu toate că au
fost nevrednici, iar copiii aceia – că e sângele părintilor, nu? – vezi, că-i
luminează acum Dumnezeu pe copii, ca să vadă adevărul.

Dar copiii
aceia cum să procedeze? Pentru că e mult mai delicat, că se zice: „copiii să
asculte de părinti”. Si unii se supără când copiii lor duc o viată evlavioasă,
sau când se fac preoti, sau când se duc la mănăstire, si zic că nici nu mai vor
să-i vadă în ochi.

Aceia se duc înainte, în prăpastie, si n-ai ce le
face.

Dar cum să îi atragă? Să stea pe lângă ei mai mult cu zăhărelul,
cum se zice: „vorba dulce mult aduce”?

Da, asa
da.

Profesorii de religie ar putea să-i convingă pe părinti să vină la
biserică? Se discută lucruri frumoase la ora de religie, câte-n lună si în
stele…

Noi trebuie să fim cei mai buni din neam, că ne-am născut
deodată crestini ortodocsi, noi trebuie să reflectăm cu sfintenie natiunea si
credinta. Dacă ne despărtim de credintă, ne-am prăpădit si sufleteste, si
trupeste.

Dar pentru tineri ideea aceasta nu are rezonantă, adică asta
nu îi convinge pe ei să meargă la biserică, pentru că ei zic asa: „Ne plictisim
la slujbă, nu întelegem, e mai frumos la discotecă”.

De acelea se
bucură satana, de patimile care sunt în tineri. Ei, aici trebuie tot cu povete,
cu blândete, ca să intre în mintea lor că acesta-i adevărul. Uite, hai să ne
socotim, că omul nu trăieste vesnic în lumea asta, o să murim, si apoi pentru
tot ce facem, o să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu stă si
scrie tot ce-i bun, ca să ne ajute. Dar satana, în apropiere, scrie tot ce-am
făcut rău. Si când ajungem la vămile văzduhului, … Trebuie să le vorbim despre
Judecata de apoi, dar si despre rugăciune.

Unii profesori de religie
vorbesc mai mult despre bucuria rugăciunii, ca să nu-i înfricoseze pe
copii.

Bine, bucuria rugăciunii e bună, dar să le spună care e plata
de la rugăciune si care-i ne-plata când nu facem rugăciune.

Ar fi
bine să le vorbească elevilor câte ceva si despre rugăciunea lui
Iisus?

Ei, rugăciunea lui Iisus… Eu n-o am… Fiecare poate s-o
dobândească, dar numai în linistea adevărată poti s-o agonisesti. În lume, cu
greutate. Si prima dată trebuie să fii sfânt. „Fiti sfinti, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sfânt sunt”. Apoi tu esti sfânt, când tu ai urâciune pe
celălalt? Dacă celălalt îti spune ceva si tu nu-l poti ierta, acum vrei să ai
rugăciunea mintii? Sub nici un motiv! Trebuie să ne curătim cu desăvârsire
sufletul de răutate, si atunci harul Sfântului Duh se pogoară în sufletul si-n
inima noastră si putem să mentinem harul ăsta asa de mare. Dar dacă tu zici că
unul ti-a zis ceva, altul altceva, altul s-a uitat nu-stiu-cum la tine, atunci e
greu! Dar să ne osârduim să zicem si noi o oră, cât putem: „Doamne Iisuse
Hristoase…”

Si cei din lume, prinsi în vârtejul
ispitelor?

Sigur că da!

Dar e bine ca mirenii să practice
o anumită metodă? Unii duhovnici iscusiti le recomandă mirenilor să nu
folosească metodele explicate în Filocalie, pentru că apare riscul de a face
greseli. Spun ca mirenii să se roage cu gura cât mai mult, si rugăciunea va
deveni de la sine rugăciune a mintii si apoi a inimii. Ce părere aveti, cum
trebuie rostită rugăciunea lui Iisus de către mireni?

Cum poti. Dacă
esti în lume si vesnic esti cu lumea, dacă poti să ai mintea atât de curată si
să practici asa ceva… Dar Sfintii Părinti scriu că înainte erau oameni din
Senat care aveau rugăciunea mintii.

Un cuvânt pentru mamele crestine,
că femeile nu pot intra în Sfântul Munte să vă întrebe. Ce le zicet?


Nici nu trebuie să intre în Sfântul Munte!

Da, dar chiar
dacă ele nu pot să vă vadă, să ia cuvânt de la sfintia voastră, li se pot
transmite cuvintele sfintiei voastre.

…Dacă ne osârduim să
ne-apropiem de Dumnezeu, ne ajută Dumnezeu. Dacă mama e crestină, stie ce
trebuie să facă. Ca si crestin, stii prea bine ce te vatămă, asa cum stii prea
bine ce te foloseste. Să ne osârduim să facem faptele acelea care ne folosesc si
sufleteste si trupeste.

Ar fi bine să mai spuneti ceva despre
divorturi. În tară a crescut foarte mult numărul divorturilor, si nu putine sunt
mamele care sunt speriate de faptul că bărbatii lor, care nu duc o viată curată,
i-ar putea părăsi. Dar de fapt nu mai este vremea în care numai bărbatii erau
mai vinovati decât femeile. Multe divorturi sunt cerute chiar de către femeile
care s-au plictisit de sotii lor.

Da, pentru că nu este har
dumnezeiesc când se căsătoresc. Adică nu socotesc că asta e hotărârea lui
Dumnezeu.

Ar trebui ca tânărul care vrea să se căsătorească să se
gândească si la Dumnezeu înainte de a se decide…

Nu socoteste că pe
fata aceea a luat-o din biserică si că trebuie să o păzească până când o muri.
Dacă a dat-o afară, de-acuma să ia alta… De ce nu poti să stai cu ea? Că are
patimă, că are… Nu! Nu-ti dă voie sub nici un motiv Biserica să o lasi.
Trebuie să faci răbdare, că aceea e crucea ta. Nu s-o dai afară.

Dar
dacă ea vrea să divorteze de bărbat?

De ce?

Că asa vrea ea,
cine stie?! Poate că dracul i-a luat mintile, s-a îndrăgostit de altul, sau cine
stie ce motive are. De multe ori numai unul vrea să divorteze. Si poate de multe
ori cel care merge la biserică nu vrea să divorteze, dar vrea celălalt, care nu
merge la biserică. Biserica nu îngăduie divortul, dar cum se poate
rezolva?

Pieirea!!! S-a terminat! Numai atunci permite Biserica un
divort, când unul dintre soti si-a găsit pe altcineva, si si-a lepădat sotul,
când apare adulterul.

Înainte adulterul era o raritate. Dar astăzi
este la ordinea zilei. S-a ajuns chiar ca amândoi sotii să se însele unul pe
celălalt. Trăiesc o viată în care compromisul este la ordinea zilei. Nici nu se
mai pune problema curătiei patului, sau a sfinteniei familiei. Totul este păcat.
Sau ajung să se despartă pentru motive neîntemeiate. De exemplu, ce să facă cei
care nu au copii? Că unii plâng că nu au. Asta devine uneori chiar motiv de
divort.

Dacă n-au, dar dacă n-au de la Dumnezeu, să facă răbdare,
si-au să aibă plată de la Dumnezeu. Dar dacă n-au, că prima dată s-au păzit, si
si-a otrăvit pântecele cu otrăvuri ca să nu facă copii, acum ei sunt cei care
vor da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru stricarea organismului.

Dar
dacă cineva nu a făcut nimic de acest gen si totusi nu are copii? Spunea cineva
că sotia lui aproape toată ziua plânge că, îsi doreste un copil.

O
să-i dea Dumnezeu. Dumnezeu îi va da. Să facă rugăciune. Sfintii Ioachim si Ana
toată viata lor n-au avut copii, si Dumnezeu le-a dat lor pe Maica Domnului.
Vezi?

Deci să aibă nădejde. Si dacă totusi nu vine copilul, ce să
facă?

Să Îi multumească lui Dumnezeu.

E greu să Îi
multumesti când nu întelegi că si prin ceea ce tie ti se pare nepotrivit El îti
poartă de grijă. Nu sunt totusi de înteles cei care ajung la
disperare?

Nu, că asa-i de la Dumnezeu si Dumnezeu niciodată nu face
greseală. Dumnezeu îti dă ce ti-e spre folosul tău. De multe ori îti dă copil si
tu te-nchini la copilul tău mai mult ca la Dumnezeu, si-atunci pierzi
mântuirea…

Dar despre adoptii ce părere aveti? Sunt femei care nu
fac avort, dar îsi aruncă copilul în stradă, îl lasă undeva. Si ajung copiii
vagabonzi, umblă prin canale, săracii, n-au scoală, n-au nimic, fac hotii, se
droghează. Mai încearcă cei de la Casa de copii să îi ia, dar ei fug înapoi în
stradă. Însă unii se gândesc să adopte un asemenea copil, să îl
înfieze.

Cel care face asta are plată de la Dumnezeu. Dacă-l înfiază
si-l conduce pe calea mântuirii, are plată de la Dumnezeu.

Dar trebuie
ca mai întâi să stea o vreme ca să se convingă că nu poate avea copii? Cât timp
să stea? Sau să se grăbească să înfieze?

Asta e la latitudinea lor. E
mai bine să astepte, si pe urmă, dacă vede că nu are, si e stearpă femeia, că
acum doctorii spun dacă poate zămisli ori nu…

Unii dintre acesti copii
adoptati fac probleme părintilor adoptivi. Ar trebui înfiati copii mici de tot,
ca să nu fi avut timp să se deprindă cu relele. Desi se zice că ei mostenesc de
la părintii lor trupesti o anumită sensibilitate crescută fată de
patimi…

Nu, nu, nu! Depinde cum îl cresti. Să-l cresti în frica lui
Dumnezeu, si cum îl educi tu, asa creste.

Spuneti-ne ceva despre
situatia actuală a Sfântului Munte. Se fac multe drumuri aici. Unii spun că vor
să se facă turism în Athos.

Dar acum nu-i turism?

Este. Dar
nu sunt si pelerini, părinte? Ce părere aveti? E rău că vin pelerini la
sfintiile voastre pentru a lua cuvânt de folos si pentru a se
ruga?

Ce, dacă esti turist, înseamnă să nu te-nchini lui Dumnezeu?
Până acum nu venea orisicine în Sfântul Munte, dar acum orisicine de pe fata
pământului vine în Sfântul Munte. Sfântul Munte, de la începutul începutului, a
fost centrul mântuirii. Si este până la sfârsit centrul mântuirii. Vin oameni,
ori turisti, ori pelerini… M-am întâlnit odată cu un român si era în etate,
cam bătrânel. L-am întrebat: „Domnu’ Gheorghe, cu ce ocazie ati venit în Sfântul
Munte?”. „Sunt turist si am venit să mă plimb.” Va să zică, dacă e turist, are
drept să vină în Sfântul Munte. Nu credea el mai nimic, el era turist si venise
să vadă mănăstirile din Sfântul Munte.

Mănăstirile se simt deranjate
de pelerini? Credeti că s-a pierdut linistea din cauză că vin pelerini prea
multi?

Sigur că da, că acum nu vin unu, doi, trei, cum era înainte,
acuma vin sute. În Vatoped vin sute. De aceea a pus hotar si a pus vamă, acolo,
sus, la creierul muntilor, si numai cei care au dat mai întâi telefon, numai
aceia se pot bucura în Vatoped. Care nu, îi întoarce înapoi.

Spre ce
se îndreaptă monahismul acum, dacă până si Sfântul Munte devine un loc turistic?
Si asta nu se va putea opri, pentru că si Comunitatea Europeană si altii vor
asta, si au putere foarte mare, si vremurile sunt asa, că oamenii foarte repede
umblă încolo si-ncoace. Nu sunt semne că se va putea cândva opri acest turism la
Sfântul Munte, în locurile sfinte. Si monahii tot mai greu vor găsi locuri
singuratice, pentru că si populatia creste. Oriunde te duci, totdeauna dai de
oameni. E foarte greu cu pustnicia, parcă nu ar mai fi vreme pentru pustnicie
acum…

Eu, când am venit aici, am cutreierat tot Sfântul Munte. Pe
urmă am venit la Capsala, unde era un părinte si i-am zis: „Părinte, ce frumos
e-n Sfântul Munte…”. Si el a zis: „Da, măi băiete, dar uite ce scrie, că odată
un bogătas a trecut Sfântul Munte, la Cavala; dar acolo, la lavră, se fac uneori
în mare curenti îngrozitori, că trebuie să înconjori pe departe ca să poti trece
capul Sfântului Munte. Bogătasul acela era cu suita lui si aceia se necăjeau, se
tot îndepărtau de mal, si bogătasul întreabă: „Ce tot faceti?”. „Păi, uite, aici
e Athosul”. „Si ce va să zică Athosul?”. „Cum, nu stii ce e Athosul? Păi aici
sunt numai mănăstiri”. „Dar ce fel de mănăstiri?”. „Mănăstiri crestin-ortodoxe
„. „Si ce fac aici?”. „Păi, sunt crestini ortodocsi, si au mănăstiri”, si
cutare, si cutare… Ei, bogătasul acela le arăta celorlalti spre Sfântul Munte,
zicând: „Ei, vedeti? Atâta sumedenie de aur am în America, cât e muntele ăsta de
mare. Ei, pe tot am să-l cheltuiesc, si-am să distrug Athosul”. Asa se spune că
a zis acela.”

Ei, părintii se gândesc si acum că toate schimbările care
au venit si vin, si atâtea nepotriveli, sunt de la aurul celui care a promis că
o să distrugă Sfântul Munte. El o fi pierit de mult, dar au rămas rudele lui,
care fac tot ce pot ca să distrugă monahismul din Sfântul Munte… Ei, cum o fi
de la Dumnezeu…

Sfintia voastră sperati că va mai fi o vreme când
va fi aici iar singurătate si pustietate? Asa nădăjduiti?

Nu
nădăjduiesc, nu văd nimic, decât spun numai ce a zis Sfântul Nil: că dacă pleacă
Icoana Maicii Domnului Ivirita, atunci chiar de-ar vrea cineva din monahi să mai
stea în Sfântul Munte, n-o să poată. Asa si spune: „Atunci călugării să-si ia
rasa si să iasă din Sfântul Munte”. Chiar dacă au să vrea să stea, nu vor
putea.

De ce?

Nu se stie. Altii spun că, cine stie, o fi
cum era înainte, când veneau barbarii si-i omorau. Altii spun că în Sfântul

Munte sunt multi serpi, multi balauri, si dacă i-o slobozi Maica Domnului, sigur
că n-o să se mai poată sta, dacă s-or ivi aceia… Dar nimic sigur nu se stie.
Despre asta, fiecare vorbeste si-si dă cu părerea…

Dar dacă sunt
altfel de serpi? De pildă, cum e turismul, că vor să facă fel de fel, să aducă
oameni. Vor să ajungă si femeile să intre în Sfântul Munte.

A, păi de
când se luptă! Chiar grecoaicele! A fost un prim-ministru, o grecoaică, si
spunea că femeia are drepturi ca si bărbatul, că ea poate fi si presedinte de
tară, si de ce n-ar avea dreptul să intre si în Sfântul Munte? Bărbat si femeie
a făcut Dumnezeu, de ce s-o dea la o parte? Si atunci au scris mult părintii din
Sfântul Munte. Athonitii totdeauna au să fie contra intrării femeilor în Sfântul
Munte, pentru că se strică tot rostul monahismului.

Dar Maica Domnului
nu va face ceva? Că doar ea însăsi a cerut să nu intre femeile aici. Nu le va
pedepsi? Că au mai încercat unele femei să intre, si s-au îmbolnăvit rău, că e
blestem mare.

Ei, cum o fi dezlegare de sus… Dar turismul care e în
Sfântul Munte a adus destulă neliniste monahismului. S-a pus si hotar, dar ei
tot vin, si vine lume multă, că asa e omenirea. Uniunea Europeană, care dă asa
de mari sume Sfântului Munte, are dreptul să facă ce vrea… Las’ că grecii sunt
ambitiosi si tin ortodoxia la înăltime, si n-o să cedeze.

Credeti că
grecii tin Ortodoxia la înăltime?

Da…

Dar rusii? Că si
rusii tin, si românii tin, si sârbii tin…

Sârbii, da, da! Si dacă
s-a pus toată Europa si-a bombardat o tărisoară asa de mică, vezi cât a
progresat răutatea?

Dar românii ce-ar trebui să facă pentru ca să tină
si ei Ortodoxia sus?

Toti aceeasi credintă avem, Ortodoxia, asa cum
este ea pe tot pământul, asa o are si românul, si dacă au curaj, să tină
Ortodoxia la înăltime.

Cum? Ce să facă?

Ce-au făcut si până
acuma.

Spuneti-ne câte un cuvânt si despre monahism, despre
nevointă…

La mănăstire e nevointă… Aici se fac slujbe de
noapte…

Considerati că e o mare greseală să nu se facă slujba la
miezul noptii?

„Iată, Mirele vine la miezul noptii… si fericită e
sluga pe care o va afla priveghind.”

Da, dar în tară sunt multe
mănăstiri în care nu se fac slujbe de noapte.

În care nu-i scoală pe
călugări la slujba de noapte?

În care fac slujba de la 6 dimineata. Si
fac utrenia de cu seară, să zicem. Până pe la 8-9 seara e terminată utrenia.


Si doar lucrul acesta s-ar putea îndrepta foarte lesne: dacă ar fi
ordin de la Patriarhie, mănăstirile să aibă tipicul de a se scula noaptea la 1,
la 2, să se facă rânduiala. Vezi, când începi slujba, zici: „Miezonoptica”,
adică atunci s-o citesti.

Un motiv ar fi că unele mănăstiri românesti
sunt sărace, monahii sau monahiile nu au din ce trăi, si-atunci lucrează toată
ziua si sunt seara obositi, si atunci dorm.

Dacă nu pot să facă
slujbă, să nu se ducă la călugărie. E sfintenie călugăria. Călugăria cere
osteneală, cere hotărâre, astea nu-s din partea noastră, sunt din partea
Bisericii, din partea Sinoadelor Ortodoxe. Dar ce să mai zici, că Sfântul Vasile
spune că nu numai pentru călugări e ca să te scoli la miezul noptii, să te rogi,
dar si pentru tot crestinul. Bine, Sfântul Vasile era om sfânt, de-aceea
sfătuieste să se facă rugăciunile după tipicul lor. Dar uite-asa, cu
„delicatetea” de acum se dezrădăcinează obiceiurile cele bune.

Dar
sunt mănăstiri care pentru misiune fac asta. De exemplu, la o mănăstire părintii
spuneau: „Staretul ne-a dat ascultare să facem slujbele de dimineată, la 6-7, să
se termine pe la 11-12 ziua, că vin multe autocare si e bine să prindă lumea
slujba”. Că sunt oameni care au evlavie, si vin la mănăstire să prindă slujba,
Sfânta Liturghie, că dacă se termină la 6-7 dimineata liturghia, când sosesc
mirenii nu prind nici un fel de slujbă.

Ei… s-a modificat. Cu atâta
„delicatete” intră răutatea, fără s-o observi.

Parcă ar intra pentru
motive bune, nu?

Da, asa zic ei, dar nu-i adevărat.

Deci
nu sunteti de părere că este un lucru bun ca mănăstirea să fie centrată pe
misionarism, pe pastoratie?

Nu, mănăstirea e pentru mântuirea
monahilor, ca să se nevoiască. Nevointă!

Si totusi sunt oameni care
s-au folosit mergând în vizită la mănăstiri, fiind primiti cu dragoste de către
părintii de acolo. Stând, rugându-se cu ei, le-a plăcut viata de mănăstire si au
rămas în mănăstire sau au revenit mai târziu, pentru
totdeauna…

Bine, călugărul – adică persoana care-i superioară si
duhovnicească, totdeauna trebuie să-si calce pe inimă si să meargă totdeauna în
dragoste, că Dumnezeu dragoste este. Si asa pentru cine vine trebuie să aibă
dragoste, că îndeplinesti porunca lui Dumnezeu. Dacă ai dragoste, si omenirea se
foloseste.

Dar să nu schimbi rânduiala pentru asta. Faci ce ai de
făcut în cadrul rânduielii. O problemă de acelasi gen: în unele mănăstiri s-a
ajuns să se mănânce carne. Si asta pentru că zic că au mult de
muncă.

Asta-i pricină? O dă vrăjmasul. Călugărul are altă viată, alt
drum.

E adevărat. Si duhovnicii mai cunoscuti sunt de părere că nu e
bine să se muncească prea mult si să se lase rugăciunea deoparte. Dar acum, după
’89, se construiesc mănăstiri; sau, dacă o mănăstire s-a dărăpănat, încearcă s-o
refacă, sau să consolideze biserica. Nu au bani din ce să trăiască, zic ei, si
atunci trebuie să muncească la câmp, la fân, la vaci, la toate. Până se istovesc
de muncă. Pentru că nu stiu cum altfel să facă rost de bani. Cum se poate
rezolva problema asta? Că nici ei nu ar vrea să muncească asa de mult pe câmp.
Cineva a spus că „unele mănăstiri au ajuns C.A.P.-uri duhovnicesti”. Ce să facă
monahii? E mai bine să nu mai construiască nimic, si să nu aibă unde să stea? Să
lase mănăstirea sau biserica să se dărâme?

Nu s-o lase să se dărâme,
dar ei le fac moderne pe toate, cu cheltuieli titanice, si n-au bani, si-aleargă
prin tară cu catrafusele si cu toate, asta nu-i o viată sfântă, nu-i după
Dumnezeu. Asa-i moda. Si-n tară la noi se construiesc – vezi că si aici în
Grecia au dat niste sume titanice ca să refacă mănăstirile toate; toate le
refac, le modernizează.

De ce e rea modernizarea la mănăstire? Pentru
că te lipeste cu mintea de lucruri?

Mănăstirile astea vechi au o mie
de ani. Si au stat în picioare. Si s-au construit cu mari greutăti. Era lumea
evlavioasă. Si-au făcut mănăstire care a tinut până astăzi si are o mie de ani.
Dar acuma le strică, si le refac din nou. Dar ele încă n-au căzut. Ele „merg
înainte”, se mentin asa.

Dar sunt dărăpănate. Undeva lângă Careia
aproape că s-a dărâmat o mănăstire. Si acum vor să vină acolo niste părinti, să
încerce să o refacă, să construiască niste chilii. Dar s-a dărăpănat rău. Acum
câtiva ani nu era asa. Aproape că pică jos. Unele părti din mănăstire au căzut
la pământ.

Sunt la pământ. Sunt. Dar vezi că le-au dat foc. Dusmanii
le-au dat foc. Sunt vreo treizeci de ani de atunci. Si spuneau că a luat foc de
la… nu mai stiu, dar erau minciuni. La toti spuneau minciuni, că au văzut
pălălaie de foc în afară… Dar cum să ia foc, când peretele e lat, e gros de un
metru si jumătate, cum s-a dus focul acolo? Asa se vorbeste, că expres i-au dat
foc niste dusmani băgati înăuntru. După aceea au luat foc chiliile. Si-n
momentul când au dat foc, au furat odoarele din mănăstire.

Ispite
diavolesti, răutate, nedreptătire… Părinte, cum trebuie suportată
nedreptatea?

Orice s-ar întâmpla, tu te socoteste inferior. Orice
s-ar întâmpla. Cu toate că altul vrea să te certe, să te ocărască, tu, dacă ai
smerita cugetare, să accepti greutătile pe care ti le-aruncă… Doar cine va
răbda până în sfârsit, scrie Sfânta Scriptură, se va mântui.

Părinte,
un alt subiect: doi-trei tineri care au terminat Facultatea de Teologie s-au
gândit că poate e mai bine să încerce să facă un fel de chilie undeva în tară.
Dar le lipseste un bătrân povătuitor. Credeti că e bună ideea lor de a încerca
asa o vietuire?

Dacă n-au bătrân, îi înseală ispitele. Vor să meargă
la o viată pustnicească? Foarte bine, dar trebuie să aibă un duhovnic
experimentat, apropiat de Dumnezeu, si să nu iasă din cuvântul lui sub nici un
motiv. Dar trebuie atentie, că te înseală vrăjmasul. Prima dată, vezi cum te
învată Sfintii Părinti? Pentru o asemenea viată, trebuie să te dezbraci de omul
cel vechi si să te îmbraci în omul cel nou. Toate răutătile pe care le avem în
sufletul nostru trebuie să le scoatem, să ne îmbrăcăm în haina mântuirii. Satana
se osârduieste ca toate patimile pe care le-am avut sau le avem să le bage în
sufletul nostru. Si dacă trăim cu nevrednicie, cu greutate se dezrădăcinează.
Dacă vrei, să mergi la o mănăstire de obste, trebuie să faci ascultare, să-ti
tai voia, ca să poti căpăta smerita cugetare, si atunci e sperantă ca să putem
căpăta sfânta vietuire.

Dar dacă nu au un bătrân care să stea cu ei,
dar au duhovnic si merg să-l cerceteze în fiecare săptămână. E bine asa sau tot
nu e bine?

Trebuie să poată rezista. Dacă n-ai trăit în monahism,
atunci cu anevoie îti tai voile tale, după cum te sfătuieste duhovnicul. E mai
bine să mergi într-o mănăstire, să faci ascultare, oriunde te-ar pune. Dacă esti
hotărât să faci ascultare si tăierea voii, oriunde te-ar pune, nu cârti. Să
socotesti asa: că Însusi Dumnezeu i-a înteleptit pe iconom si pe staret ca să
îti dea acea ascultare.

Si dacă un monah primeste ascultare să
lipsească de la Liturghie ca să se ducă la câmp, sau să facă cine stie ce
lucruri de acest fel? În unele mănăstiri s-a ajuns de multe ori să se înteleagă
prin ascultare faptul că trebuie să lipsesti de la slujbe. Într-o mănăstire au
vrut să termine cu munca asta si au angajat niste oameni care să muncească,
pentru ca părintii să vină la slujbe. Dar părintii s-au învătat atât de mult cu
munca, în atâtia ani, încât tot la muncă se duc si lipsesc de la slujbe. Au
devenit într-un fel dependenti de muncă fizică. Cât despre ascultarea de staret,
apare o problemă: unii stareti au început să gândească lumeste. Vor să facă
mănăstiri mari, cu marmură, cu geamuri speciale si câte si mai câte. Si cel care
trăieste acolo, în loc să se ocupe de cele duhovnicesti, trebuie să tragă acolo
ca un fel de muncitor, nu de călugăr. Si atunci cum să facă ascultare? Că se
gândeste că poate nu-i bineplăcută lui Dumnezeu ascultarea
asta.

Trebuie în toate dreaptă socoteală. Si staretul si iconomul
trebuie să aibă grijă să nu facă greutăti mari în Postul Mare, ca să lucreze
părintii si, din cauza muncii grele, să înceapă a dezlega
mâncărurile.

Dar numai în Postul Mare trebuie să aibă grijă de
părinti?

Totdeauna trebuie. Dar primăvara e mult de lucru, si omul e
slab în Postul Mare. Si dacă e mult de lucru, omul e nevoit să mănânce cu
untdelemn.

Dar ce să faci dacă intri într-o mănăstire si te tine asa,
zicând: „lasă, că faci Liturghia pe câmp”, cum avea o vorbă un părinte. Adică
zici: „Doamne, Iisuse…” si faci ascultare. Ei prin ascultare înteleg să te
duci la muncă. Si zic: „fă ascultare, că nu te mântuiesti dacă nu te duci acolo,
la muncă”, în loc să stai la slujbă.

Dacă e dreaptă socoteală si el
dacă poate face răbdare, ascultare, se mântuieste: „Ei, a zis părintele asa, asa
fac. La Sfânta Liturghie nu mă duc, dar zic: Doamne, Iisuse…”, să se împace
sufletul si inima. Dacă nu esti în pace, nu poti face nici o rugăciune, că te
gândesti că e cu nedreptate.

Greutăti în familie, greutăti în
mănăstire. La Dumnezeu e mai mare lucru fecioria, traiul în
mănăstire?

Sigur. Pentru că Dumnezeu n-a pus legi pe care omenirea să
nu le poată tine, ci a pus legi asa, cu iconomie. Acela ce-i călugăr e obligat
să fie curat. Si cu toate acestea, se întâmplă de cade. De aceea a lăsat
Dumnezeu omului să aleagă. Înainte si monahismul, ce era? Trei ani de zile te
tinea în mănăstire ca frate. După trei ani de zile îti ziceau: „Frate, ne-am
hotărât să te facem călugăr, că esti ascultător”, si celelalte. „Nu, vreau să
mai stau ca frate!”. „Nu! Sub nici un motiv, nu poti sta nici o zi mai mult! Ori
te faci călugăr, ori te duci si te căsătoresti!”. Timp de trei ani de zile îl
necăjeau si-n dreapta si-n stânga, ca să vadă dacă e plecată mintea lui spre
monahism, spre curătie, spre ascultare. Asta era încercarea, trei ani de zile,
după trei ani se hotărau. Si nu-l tineau nici o zi mai mult, pentru că socoteau
că a avut timp în cei trei ani să ia o hotărâre, să-si dea seama dacă va rezista
sau nu ispitelor care vin la monahism, în mănăstire. Si dacă acela nu se putea
hotărî în trei ani, mănăstirea nu-l mai primea.

Dar cum îsi poate da
seama cineva dacă va rezista sau nu?

Să gândesti asa: esti de trei
ani de zile, dar patimile trupesti nu te lasă. Si nu numai cele trupesti. Mai
vine si ideea să faci ceva, ideea unei „realizări” în viată; ideile, gândurile
astea sunt patimi. Dacă în trei ani de zile n-ai constatat ce poti răbda, n-ai
putut lua o hotărâre, atunci pentru mănăstire nu mai esti. Dacă te hotărăsti, te
faci călugăr, ti se dă ascultarea ta, smerenia ta, si celelalte, si rămâi acolo.
Dar dacă tu încă nu vrei, dacă vrei să mai încerci, mănăstirea este hotărâtă ca
tot acum să-ti spună ce să faci. Adică du-te să te căsătoresti. Dacă tu nu esti
hotărât după trei ani de zile, mănăstirea nu te mai primeste.

Unii
spun că dacă cineva a intrat ca frate si apoi nu a vrut să rămână în mănăstire,
satana l-a luat, că e rău, si-l duc pe om aproape la disperare. E bine să se
pună problema asa? Totusi sunt niste ani de încercare, nu trebuie să-l osândesti
pe frate că n-a rămas în mănăstire.

Nu, nici vorbă, n-ai nici un
drept să-l osândesti.

Unii îl opresc chiar de la împărtăsanie, zicând
că dacă a fost frate în mănăstire si apoi pleacă si se căsătoreste, atunci
doi-trei ani să nu se împărtăsească. Vi se pare corect?

Nu, nu e
corect. Cei doi-trei ani cât ai stat în mănăstire ai încercat. Si după doi-trei
ani de mănăstire ai hotărât că nu poti rezista ascultărilor si vietii de
mănăstire. Atunci, ce canon să ai tu? Tu te-ai dus, ai încercat, dar n-ai putut.

Dar dacă te tunde rasofor atunci nu mai ai voie să pleci?


Ei, de-acuma rasofor e altceva.

Sunt unii călugări care
vorbesc cu dispret despre căsătorie. O consideră ceva fără valoare si spun că
numai călugăria este adevărata cale, sfintenia deplină.

Sigur,
monahismul e superior, pentru că respectă curătenia sufletească si trupească. Nu
spune: „Cel ce iubeste pe tată, pe mamă, pe frate, pe soră mai mult decât pe
Mine, nu este vrednic de Împărătia lui Dumnezeu”? Dar monahismul dă de înteles
că a lepădat toate: si tată, si mamă, si frate, si soră, si cunoscuti si toate,
pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci esti vrednic de Împărătia lui
Dumnezeu.

O altă problemă: sunt oameni care au făcut Facultatea de
Teologie, dar înainte de a ajunge la Dumnezeu, poate în adolescentă, au avut
unele căderi trupesti, si si-au pierdut fecioria… Ce să facă? Să se gândească
sau nu la preotie? Unii dintre ei au încercat să se pocăiască, să ducă viată
evlavioasă. Ce părere aveti: e bine sau e rău? Sfintii Părinti au zis că cine nu
e fecior nu e bun să fie preot. Dar unii duhovnici îi trimit pe tinerii care
după cădere s-au pocăit să îsi asume crucea preotiei, numai pentru a fi de folos
celorlalti. Duhovnicul spune: „Ar fi bine să te îndrepti spre preotie…”. Dar
Sfintii Părinti spun altceva.

Asa scriu Sfintii Părinti, sigur, asa
este hotărârea. Dar duhovnicii mari si episcopii după voia lui Dumnezeu judecă
lucrurile. Dacă întâmplător dau în niste nevoi mari, îi dau binecuvântare câte
unei persoane în felul ăsta. Dar el singur nu poate să ceară lucrul ăsta. Si nu
poti să zici: „nu-i nimic că a căzut”.

Dar dacă episcopul si
duhovnicul judecă totul, si dau binecuvântarea, iar cel în cauză are frământări,
nu e sigur că e bine să fie hirotonit, si are gânduri de
îndoială?

Dacă episcopul si duhovnicul dau binecuvântarea, atunci
acela să aibă pace: se cunoaste că a gresit, dar Dumnezeu l-a iertat, fiindcă a
făcut ascultare. Episcopul si duhovnicul văd niste greutăti mari, de aceea i-au
dat binecuvântarea; este nevoie de preot. Pe cine să trimită? E atâta lume care
cere Liturghie, cere botezuri, cere fel de fel de slujbe.

Dar e vreun
pericol ca cel care a primit astfel hirotonia să nu se
mântuiască?

Nu, nu e pericol. Sunt multi asa cum spui. Totusi, la
bătrânete, taie Liturghia. Adică văd că a venit bătrânetea, fac iar o
spovedanie, se smeresc si nu mai slujesc, în semn de pocăintă. Dar, odată ce
i-au dat binecuvântare duhovnicul si episcopul, el este preot.

Acum o
întrebare care a generat controverse între unii episcopi si preoti: ce părere
aveti despre ecumenism?

Eu nici nu stiu ce vor să facă ei cu
ecumenismul. Adică cum, toate credintele să fie la un loc, că toate-s bune,
nu?

Nu e rău totusi să existe o deschidere pentru a-i apropia si pe
cei de alte credinte sau confesiuni de adevărul Ortodoxiei, numai să nu se
întâmple invers, să nu se treacă la credinta acestora…

Aia face
diavolul. Nu vezi că porunceste Scriptura: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta si din tot sufletul tău si pe aproapele tău ca pe tine
însuti”? Cine e aproapele tău? Tot omul, nu numai ortodoxul. Tot omul este
aproapele tău. Fată de orice om, de oriunde de pe pământ, să ai dragoste. Dar nu
să ai dragoste ca să iei eresurile lumii. Ca om, să ai pace, dragoste. Că
Dumnezeu dragoste este. Tu tii cutare, sau cutare, treaba ta! Dar noi, în primul
rând, să avem dragoste… Câtă dezbinare s-a făcut si în Biserică: „Nu, asa
trebuie, cum zic eu!”, „Ba nu, cum zic eu!”. Stai, să ne descurcăm, să discutăm,
o zi, două, trei! Credeti că soboarele care s-au făcut, cele sapte Sinoade
Ecumenice, s-au făcut într-o zi, două? Nu, au stat la discutii, au discutat,
până când s-a hotărât care e adevărul.

Si au încercat să-i primească
pe cei răi si să-i îndrume cu blândete.

Dacă stai cu blândete să
discuti chestiunea, că poate si celălalt are dreptate cumva, poate are dreptul,
dar întelege gresit această dreptate, si acum, dacă el are răbdare, tu din
partea astalaltă, care vezi adevărul, îl sfătuiesti cu îndelungă răbdare până
când se convinge care-i adevărul.

Uneori, atunci când unii ortodocsi
se întâlnesc cu neortodocsii, cu ereticii, îi iau cu duritate, fără dragoste:
„Măi, că voi faceti asa, că nu stiu cum, că nu stiu ce…”, si nu-i câstigi, îi
îndepărtezi de adevăr. Ba chiar între părintii ortodocsi, dacă e vreunul care
are o idee gresită, sunt unii care sunt gata să spună: „Uite, ăla e eretic, e
asa, asa!”, dar fără a încerca o discutie în duhul blândetii. Sunt gata să
arunce cu piatra, si atunci pe celălalt îl pierzi, nu-l mai
câstigi.

Îl pierzi, si de-acuma se face o ruptură mai mare. Uite cum
s-a amestecat vrăjmasul, că cei pe calendar vechi si cei pe nou nu au nici o
dragoste unii fată de altii, ba au urâciune. Ei fiind de acelasi neam, fiind de
aceeasi credintă, si uite, au urâciune unii pe altii. Asta e lucrarea
vrăjmasului, că Dumnezeu dragoste este. Dar dacă nu ai dragoste, si ai urâciune,
de-acuma te-ai dat de partea satanei. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, că noi
suntem asa cum suntem… Mila lui Dumnezeu…

Privitor la problema
misionarismului…. La noi în tară nu prea există un duh misionar, adică nu
putem spune că din România au plecat misionari la musulmani sau în cine stie ce
tară necrestină…

Numai catolicii si grecii fac lucrul
ăsta.

Si protestantii. Ai nostri vor să facă misiune în tară mai mult,
că e nevoie. Se ocupă mai mult de pastoratia turmei din staulul
Bisericii.

Dar nici în tară nu prea fac misiune. De aceea e cel mai
rău.

Totusi se mai face câte ceva. Dar se axează mai mult pe
pastoratie, nu pe misiune.

Să faci misiune în tară înseamnă să facă o
propagandă titanică. Aici, grecii au patru-cinci posturi de radio, unde de
dimineată până noaptea, si toată noaptea, se vorbeste despre natiune si
ortodoxie. Vorbesc asa niste învătături pe care nu le-am mai auzit în atâtia ani
de zile.

Si la noi în tară s-au făcut posturi de radio ortodoxe,
stiati? Sunt la Cluj, la Alba Iulia, la Iasi… Se spune că si Patriarhia ar
vrea să facă unul, la Bucuresti.

Acolo trebuia primul, la Bucuresti.
Am auzit asa, că s-ar fi spus că sunt atâtea posturi de radio, dar pentru
ortodoxie si nationalitate nu-i nici unul, nu putem face. Că nu sunt oameni cu
care să poată face un asemenea post de radio. Dar aici la greci au! Fel de fel
de oameni, profesori universitari, arhierei, sau altii, se duc si
vorbesc…

Am putea să luăm si noi modelul lor? La noi sunt trei
posturi nationale de radio, si au emisiuni religioase. Sunt tineri care lucrează
acolo. E bine?

E cel mai bun lucru!

Dar dacă unii dintre ei
nu vor să rămână în lume, să-si mai bată capul cu această ocupatie?


Ori rămâi în lume, ori nu rămâi, dar te duci si vorbesti, si te
ascultă oamenii.

Cineva s-a dus la mănăstire si vrea să-si facă un
post de radio ortodox acolo, la mănăstire, cu călugării. La noi în tară. Ce
credeti despre acest lucru?

E bine! Si aici la greci este asa ceva,
la o mănăstire. Am vizitat si eu o mănăstire ca aceea cu vreo 15 ani în urmă. Nu
era mănăstire, dar era ca o mănăstire. Era o staretă acolo si împrejurul ei erau
vreo 15-20 de femei. Si avea o grădină colosal de mare, multe hectare, cu toate
bunătătile în grădina aceea. Si pe deal, pe munte, zidise o mănăstire mare, dar
nu era terminată atunci când am fost eu. Si am întrebat-o pe una din ele: „Ce-i
cu voi, de ce sunteti mirence?”. Si nu era bărbat să le-ajute la nimic. Aveau
masină, cu care cărau fel de fel de fructe, le duceau departe si le vindeau
acolo. Si a venit masina aceea cu care cărau fructele, si era o femeie, sau o
fată, care conducea masina aceea. Si masina s-a defectat. Ei, si femeia aceea
n-a chemat pe nimeni, ea singură s-a băgat sub masină, cu fata în sus, si a
reparat-o. Si am întrebat eu: „Ce-i cu voi?”. Si au zis: „Noi suntem toate
mirence, dar venim si ne cercăm, să vedem, ne putem face călugărite, ori nu? De
aceea n-avem aici nici un bărbat care să lucreze la nimic, toate lucrările –
agricultură, vie, livadă – le facem noi. Si cercăm să vedem de ne putem face
călugărite”.

Dar un post de televiziune ortodox ar fi rău sau nu?
Chiar dacă e periculoasă dependenta de televizor.

Televiziunea e un
lucru bun, dar să dai ceea ce e de folos.

Poate ar fi bine să fie un
post de televiziune ortodox, dar asta cere foarte multi bani.

Eu am
auzit că s-ar fi spus că nu se poate face, că nu sunt nici bani, nici oameni
pentru asta.

Asta e adevărat, costă foarte mult. E foarte greu să
asiguri emisia, să organizezi timpul si toate, e muncă foarte multă. Trebuie
bani multi, trebuie oameni multi. Si din ce-i plătesti? Că posturile particulare
de televiziune, care transmit toate porcăriile, scot bani, pentru că lumea se
uită la porcăriile alea. Si ei bagă reclame, si reclamele se plătesc foarte
bine. Dar când faci un post ortodox nu-ti dă nimeni nici un leu. Si atunci e
foarte greu.

Guvernul ar trebui să dea.

Guvernului nu-i
pasă de asa ceva.

Atunci Patriarhia.

Patriarhia se descurcă
cu banii cum poate. Guvernul a făcut acum al treilea post national de
televiziune: „Cultural”. Si acolo sunt mai multe emisiuni religioase. Asta a
putut să facă guvernul. Tot e un lucru bun. Dar făcând emisiunile astea, tot te
risipesti. Ai răsplată de la Dumnezeu pentru că le faci?

Sigur că
da.

Părinte, dar să zicem că faci unele lucruri bune, după Dumnezeu.
Totusi, te risipesti cu ele. Si atunci simti că parcă n-ai fi cu Dumnezeu, parcă
n-ai fi în Dumnezeu, pentru că a venit risipirea. Si atunci zici: „mai bine nu
mai fac lucrul ăsta, chiar dacă e bun si e după Dumnezeu, ci fac ceva care să nu
mă mai risipească”.

Dar de ce să te risipesti, dacă sunt lucruri după
Dumnezeu?

Te risipesti, că trebuie să umbli în toate părtile, să-l
cauti pe unul ca să-i iei un interviu, si asa mai departe, si începi să te
risipesti. Nu stai tot timpul într-un loc, la liniste si
rugăciune.

Asta trebuie să o judeci singur. Adică să ai dreapta
socoteală, ca să nu te vatămi. Dacă într-o parte te folosesti, si-n cealaltă
parte te vatămi, atunci muncesti zadarnic. Te-ai folosit într-o parte, dar când
ai lucrat în cealaltă parte, ai risipit, si atunci ai pierdut si ceea ce ai
lucrat duhovniceste. Trebuie dreapta socoteală.

Multi se angajează în
lucruri bune, bineplăcute lui Dumnezeu, dar care îi risipesc, si pierd lucrarea
lăuntrică, sau pierd din puterea ei.

Nu e bine. Trebuie dreapta
socoteală, adică să te socotesti: ce mă risipeste si ce mă foloseste. Dar te
înseală de multe ori si ispititorul, si patimile tale.

Dar trebuie să
fii întărit duhovniceste, să nu cazi.

Sigur, asta e prima
conditie.

Altfel, cazi rău.

Ferească Dumnezeu! Dar tu
încerci să-i îndrepti pe altii, să-i scoti din întuneric la
lumină…

Cum trebuie să cugete cel care vrea să le vorbească
celorlalti despre Hristos?

Spui asa: sunt dator să vorbesc oamenilor
care nu stiu cum trebuie să meargă pe calea adevărului, cum trebuie să se
osârduiască, să se nevoiască să meargă după Adevăr. Adevărul nu e altul decât
Iisus Hristos, Adevărul este Biserica. Adevărul nu e altul. Zice: „Veniti la
Mine toti cei osteniti, că nicăieri nu veti afla odihnă, decât numai la Mine”.
Să ne osârduim să ne despătimim. Si dacă avem duhovnici care ne sfătuiesc si
respectăm cuvintele lor – că harul Sfântului Duh prin gura lor a vorbit – cu
asta agonisesti smerita cugetare. Oricât de întelept ai fi, dacă n-ai smerita
cugetare, cazi. Că nu este altă primejdie mai mare pentru mântuirea omului decât
înăltarea mintii…

(Extras din : Ne vorbesc parinti athoniti – de Danion Vasile si
Marian Maricaru)

 

Acest articol a fost publicat în SFINTII PARINTI și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s