VESNICIA IADULUI

TEOFAN ZAVORITUL

Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să vă întăresc credinţa în veşnicia

raiului şi să vă liniştesc sufletul. Problema care vă macină este următoarea: Cum este cu putinţă ca iadul şi chinurile sale să fie veşnice? Aşa ceva nu se poate. Este contrar bunătăţii lui Dumnezeu.

Înainte de orice, vedeţi dacă ştiţi faptul că acest adevăr a fost revelat de Dumnezeu. Dacă nu ştiţi, citiţi aceste cuvinte, care sunt categorice şi nu lasă loc de interpretare: “Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veșnică” (Matei 25, 46). Aşadar, este foarte clar: iadul este veşnic.

Lucrul acesta a fost spus de Domnul, Care pentru noi, oamenii, a luat trup omenesc, a suferit patimi înfricoşătoare, a murit, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a șezut de-a dreapta Tatălui, de unde Se interesează de mântuirea fiecărui om în parte.

De vreme ce aceste cuvinte au fost rostite de Cel Care a suferit atât pentru mintuirea noastră şi pe Care nu-L interesează nimic altceva mai mult decât să dobândim viaţa veşnică, ele trebuie să fie adevărate. Mi se pare că această concluzie la care am ajuns nu poate fi pusă la îndoială. Dar noi, cu mintea noastră slabă, ce am făcut? Ne-am lăsat ispitiţi şi am început să dezbatem adevărul Sfintei Scripturi şi veridicitatea interpretării ei, spunând: “Sau nu scrie așa, sau nu este interpretat corect”. Gândul acesta ne-a satisfăcut atât de mult incât suntem gata să întoarcem totul cu susu-n jos ca să îl susţinem.

Avem textele vechi ale Evangheliilor, care spun: Şi vor merge aceştia la osândă veşnică; avem şi traducerile Noului Testament, în toate stă scris: Păcătoşii vor merge la osânda veşnică. Aşadar, nu este nici o îndoială că acestea au fost cuvintele Domnului.

După primul eşec, necredincioşii convinşi au încercat să interpreteze cuvântul “veşnic” într-un alt fel. Ei au spus că el ar desemna o noţiune relativă, adică o perioadă îndelungată de timp, dar nu fară sfârşit. Poate atât de îndelungată, încât ar părea veşnică, dar va avea cu siguranţă un final. Greşeala aestei interpretări se vede imediat din exprimarea la viaţă veşnică. Prin viaţă veșnică, chiar şi cel mai neştiutor interpret înţelege viaţa fară sfârşit. Exact aşa este şi iadul, adică fară sfârşit.

Atât osândă veşnică, cât şi viaţă veşnică fac parte din aceeaşi frază, drept care trebuie interpretate la fel. Concluzia la care ajungem pentru una este valabilă şi pentru cealaltă. Dacă viaţa este veşnică, atunci şi osânda este veşnică.

Vedeţi deci că însuşi Dumnezeu a revelat faptul că iadul este veşnic. Dar cum să nu vedeţi un lucru ca acesta? Aşa cum vedeţi, tot la fel să şi credeţi, din toată inima dumneavoastră. Nu vă lăsaţi robită de necredinţă şi alungaţi degrabă orice îndoială în legătură cu acest subiect.

Dar să revenim la îndoiala dumneavoastră şi să auzim care vă sună argumentele:

Cum se împacă veşnicia chinurilor cu bunătatea lui Dumnezeu şi cu necuprinsa Lui milă? Chinurile pe care le pomeneşte Evanghelia sunt înfricoşătoare: focul veşnic, viermele neadormit, întunericul, scrâşnirea dinţilor. Cum va putea preabunul Dumnezeu să vadă toate aceste chinuri. Domnul ne-a spus să iertăm. Oare El însuşi nu va ierta? Când era pe Cruce, Se ruga pentru cei care Îl răstigneau, adică pentru cei mai mari ucigaşi. În viaţa viitoare, nu-i va putea ierta pe cei care au păcătuit mai puţin?

Ce aş putea spune la toate acestea? Că ar avea un suport raţional dacă nu am fi cunoscut bunătatea şi mila lui Dumnezeu sau dacă veşnicia iadului ar fi fost făcută de oamenii răi şi neînduplecaţi, însă atunci când suntem siguri că această veşnicie a fost lăsată de preabunul Dumnezeu, putem oare noi, făpturile Sale, să spunem că aici a greşit şi a făcut ceva contrar bunătăţii Sale? Sau poate a încetat vreodată să fie bun? Cu siguranţă, nu! De vreme ce nu a încetat niciodată să fie bun, atunci nici când a lăsat ca iadul să fie veşnic nu a fost în contradicţie cu bunătatea Sa, pentru că Dumnezeu nu face şi nu spune niciodată nimic care să fie contrar vreuneia dintre trăsăturile Sale. Pentru credinţa simplă a copiilor, această explicaţie este suficientă, iar pe mine mă odihneşte cel mai mult, drept care v-o recomand şi dumneavoastră.

Când era pe Cruce, Domnul S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau, iar rugăciunea Sa a adus roade imediat: tâlharul s-a pocăit, a crezut în Dumnezeu şi a intrat primul în rai, iar sutaşul a mărturisit că Domnul este Fiul lui Dumnezeu şi a fost socotit împreună cu mucenicii. Astfel, toţi cei care au păcătuit dinaintea lui Dumnezeu şi care s-au pocăit din adâncul inimii lor au primit iertarea şi nu au găsit porţile raiului închise. Dacă se pocăiau toți păcătoşii, nimeni nu ar fi fost izgonit la iad, unde ar mai fi rămas numai duhurile viclene, care nu se mai pot pocăi în veci.

Dumneavoastră vă bazaţi pe mila şi pe puterea de iertare a lui Dumnezeu însă iertarea nu se dă decât în anumite condiţii. Cum să fiţi iertată dacă nu vă pocăiţi?

Multmilostivul Dumnezeu este gata să-i ierte pe toţi oamenii. E de-ajuns; ca ei să se pocăiască şi să alerge la El. Dacă demonii s-ar fi pocăit, s-ar fi bucurat şi ei de mila lui Dumnezeu. Dar s-au împietrit şi se împotrivesc Creatorului lor cu multă furie. De aceea, pentru ei nu există milă. Lucrul acesta este valabil şi pentru păcătoşii care nu se pocăiesc. Nu este cu putinţă să fie iertaţi cei care sunt împotriva lui Dumnezeu. Cred că ştiţi faptul că există mulți asemenea oameni. Şi mai ştiţi că destui dintre ei pleacă în cealaltă viaţă ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Presupun că lucrul acesta nu puteţi să-l negaţi.

Ce îi aşteaptă acolo? Este evident! Aşa cum ei nu au vrut să ştie ce Dumnezeu, nici Dumnezeu nu îi va recunoaşte ca pe fiii Săi. Îi va alunga departe de El prin cuvintele: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor”. Iar atunci când o asemenea hotărâre este rostită de Dumnezeu, cine ar putea să o schimbe? Aceasta este pecetea iadului veşnic.

Se ridică acum încă o întrebare: putem să sperăm în pocăinţă şi după moarte?

Vai, dac-ar fi cu putinţă… Ce uşor ar fi pentru noi, păcătoşii!… Domnul este atât de milos, încât ne-ar ierta şi după moarte, dacă ne-am pocăi. Dar nenorocirea noastră este că, după moarte, nu avem nici o nădejde să ne pocăim. Legea vieţii duhovniceşti spune că se vor mântui doar cei care vor semăna aici sămânţa pocăinţei, fie şi o dată cu ultima lor suflare. Aceste seminţe vor răsări si vor aduce roadele mântuirii veşnice. Cine nu se grăbeşte să pună în pământul acesta seminţele pocăinţei şi este dus dincolo cu sufletul nepocăit şi plin de păcate, cu acelaşi suflet va secera roadele ce i se cuvin, adică îndepărtarea veşnică de Dumnezeu.

În pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr, la un moment dat, Avraam îi răspunde celui bogat: “Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Aşadar, împărţirea aceasta este definitivă, în cealaltă viaţă, cine se află de-a dreapta nu poate să ajungă la stânga iar cine se află la stânga, nu poate ajunge la dreapta.

În aceeaşi parabolă se mai revelează un adevăr: oricât s-ar pocăi omul dincolo de moarte, nu-i mai foloseşte la nimic, pentru că se aplică legea dreptăţii, care spune: “Te-ai bucurat de cele plăcute în timpul vieţii, acum îndură-le pe cele neplăcute”. Vai de noi, păcătoşii! Să ne pocăim în viaţa aceasta, ca să primim iertarea păcatelor. Dacă facem astfel, lucrul acesta ne va fi de folos atât pe pământ, cât şi în cer.

Poate nutriţi speranţa că preabunul Dumnezeu ar putea să-i ierte pe păcătoşi şi să-i ducă în împărăţia Sa? Vă rog să vă gândiţi dacă aşa ceva este corect şi dacă e drept ca asemenea oameni să stea în rai.

Păcatul nu este un lucru exterior, ci ţine de viaţa noastră interioară. Atunci când omul păcătuieşte, el se murdăreşte şi se urâţeşte pe dinăuntru. Dacă iertăm pe cineva care a păcătuit, fară ca el însuşi să se pocăiască şi să-şi zdrobească inima, pe dinafară, poate că pare iertat, dar pe dinăuntru, continuă să fie murdar urât. La fel se va întâmpla şi cu cei pe care Dumnezeu i-ar ierta, fară ca ei să se cureţe pe dinăuntru şi să se pocăiască. Imaginaţi-vă pentru un moment că un asemenea om murdar şi întunecat ar intra în rai! Un om negru între cei albi. Ar fi un lucru potrivit?

În diferitele organizaţii intră oameni cu aceleaşi convingeri. Cei care au convingeri diferite evită să se amestece în organizaţiile respective. Şi chiar dacă ar dori să intre, tot n-ar fi primiţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu raiul. Acolo vor intra numai cei curaţi şi pocăiţi. Ceilalţi vor fi respinşi, căci prezenţa lor în rai ar fi cu totul nepotrivită.

Închipuiţi-vă un păcătos în paradis! Ce nonsens! Ce să facă acolo? Pentru el, raiul este iad, fiindcă nu are simţurile necesare ca să se bucure de dulceaţa lui. Tot ce va vedea acolo îl va supăra şi îl va deranja. Nu va găsi nicăieri pace sufletească, pentru că toate vor fi contrare dispoziţiei sale interioare.

Chemaţi-l pe un analfabet în cercul unor oameni cultivaţi, între astfel de persoane el se va simţi foarte rău. Acelaşi lucru se va petrece şi cu un păcătos care a intrat în paradis cu toată necurăţia lui.

În clipa aceasta, poate că veţi spune: să-l cureţe cineva; oare un asemenea lucru nu este cu putinţă la Dumnezeu?

Vă voi răspunde: dacă era cu putinţă, atunci aici, pe pământ, nu ar fi existat nici un păcătos. Dumnezeu ar spune să se facă sfinţi cu toţii, iar porunca Lui ar fi împlinită de îndată. Dar problema este următoarea: curăţirea nu se poate face fară să vrem şi noi. Iar dacă aici, pe pământ, nu vrem, cu atât mai puţin vom vrea în cealaltă viaţă; începutul curăţirii este pocăinţa. Dar pocăința nu există în viaţa de dincolo. Şi chiar dacă ar exista, nu ar da roade, adică nu ar putea să fie pecetluită cu taina iertării păcatelor, care se săvârşeşte numai aici în viaţa aceasta. Curăţirea se face până la moarte. Ea este însoţită de nevoinţe pentru omorârea patimilor, de binefaceri, posturi, milostenii şi rugăciuni. Dintre toate acestea, nimic nu se poate săvârşi în cealaltă viaţă. Prin urmare, în zadar aşteptăm să ne curăţim dincolo.

Aşa stând lucrurile, fie că vreţi, fie că nu vreţi, va trebui să acceptaţi faptul că o parte dintre oameni vor rămâne pe din afara porţilor raiului.

Presupunând că, citind cuvintele: “pe din afara porţilor raiului”, firea dumneavoastră miloasă se va gândi: “Rămânerea în afara porţilor raiului nu înseamnă neapărat supunerea la chinuri înfricoşătoare, arderea în focul nestins viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor şi întunericul cel mai din afară”.

Şi totuşi… în afara porţilor raiului se află iadul. Iar iadul, oricât ar încerca unul şi altul să îndulcească sensul cuvântului, înseamnă suferinţă. Desigur fecioarele fară minte au rămas pe-afară atunci când a venit mirele, şi se pare că afară nu au fost pedepsite în nici un fel. Dar nu trebuie să judecăm lucrurile după aparenţe, ci să ne gândim cât au suferit şi câtă amărăciune le-a cuprins atunci când au auzit vocea mirelui alungându-le. Cu siguranţă, unele pedepse vor fi mai uşoare, iar altele mai grele, aşa cum nici fericirea nu va fi aceeași pentru toţi.

În iad, cei păcătoşi vor îndura chinuri până la limita rezistenţei, dincolo care existenţa lor ar înceta. Şi totuşi nu vor înceta să existe, ci se vor china veşnic. Exprimările “vierme neadormit”, “foc nestins”, “întunericul cel mai de afară” arată faptul că suferinţele vor fi duse până la extrem. La fel, cum despre fericirea celor drepţi, Apostolul Pavel spune că s-au pregătit bunătăţi pe care “ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, iar la inima omului nu s-au suit” vreodată. Aşadar, nici pedepsele trupeşti şi sufleteşti care îi aşteaptă pe păcătoşi nu ne sunt cunoscute cu exactitate.

Desigur, ne înfricoşăm atunci când auzim de pedepsele iadului. Dar Domnul a vrut să ni se spună despre ele chiar din acest motiv, adică pentru ca cei păcătoşi să se îndrepteze. Fiindcă doreşte pocăinţa şi mântuirea fiecărui om, Dumnezeu ne-a dezvăluit ce-i aşteaptă pe păcătoşi.

Am cunoscut pe cineva care obişnuia să spună:

Ce lucru înţelept a gândit Dumnezeu când a lăsat moartea şi iadul… Dacă n-ar fi acestea, ne-am târî prin păcat. Oricât aş încerca să nu mă gândesc la moarte şi la iad, tot nu aş reuşi, iar faptul că-mi aduc în permanenţă aminte de ele îmi influenţează fără încetare viața.

Dumneavoastră sunteţi miloasă. Dar oare Domnul nu este? Credeţi că aşa ușor va rosti osânda irevocabilă: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor?” Nu! O va rosti numai după ce va fi încercat prin toate mijloacele să ne biruiască îcăpăţânarea de a nu ne pocăi. Cu câtă râvnă Se luptă Domnul ca să mântuiască fiecare suflet în parte!… Dar după ce încearcă absolut totul şi vede că nu se mai poate face nimic, atunci spune: “Fă cum crezi”.

Iată, de exemplu, ce s-a întâmplat cu israelitenii. Cât S-a mai luptat pentru în cele din urmă, i-a părăsit, dar numai după ce a făcut tot ce se putea ca să-i mântuiască. Acelaşi lucru se petrece şi cu păcătosul nepocăit. Dumnezeu hotărăşte să-l părăsească numai atunci când nu mai poate face nimic pentru el, văzându-l statornicit în păcat.

Omul care se aseamănă cu diavolul, unde altundeva poate să-şi petreacă veșnicia decât alături de acela?

Dumneavoastră vă tot gândiţi la bunătatea lui Dumnezeu, dar uitaţi că El este drept. Atunci când bunătatea nu mai poate face nimic, e timpul să lucreze dreptatea.

Acest articol a fost publicat în VICLENIA DEMONILOR și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s