Rusinea poate fi si o calitate

Ruşinea, o „podoabă de mare preţ”: Sentimentul
care ne face oameni

„Ruşinea de a fi făcut un lucru reprobabil şi de a fi meritat pedeapsa, iată singura disciplină care ţine de
virtute”, spune un proverb englezesc. Cu toate acestea, deşi poate părea ciudat, astăzi societatea duce o luptă cu ceea ce era deunăzi socotită virtute, ruşinea. Reuşita, laitmotivul obsesiv al
societăţii actuale, pare să-şi fi găsit o rezolvare simplă: impune-te,
perseverează! Nu lăsa loc timidităţii, cauza tuturor nereuşitelor! Idealul tânărului nobil, sobru şi tăcut, care marca vremurile trecute, a fost înlocuit cu modelul adolescentului „cool” şi descurcăreţ, îmbrăcat în jeans de firmă şi tăiaţi, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur.

Psihologia zilelor noastre oferă o mulţime de „tratamente” pentru a scăpa de timiditate, „boala” ce a ocupat centrul preocupărilor psihopedagogiei. Ruşinea sau timiditatea este astăzi o
caracteristică a celor cu o personalitate slabă, o emoţie negativă, un sentiment care nu poate să aducă nimic bun, doar însingurare şi închidere în sine. Însă atunci când este născută dintr-un gând curat de căinţă şi smerenie, ruşinea devine mai mult decât atât. „Mi-e ruşine de un profesor şi învăţ. Mi-e ruşine de
un prieten şi îl ajut. Mi-e ruşine de un cunoscut şi îmi ţin o promisiune. Mi-e ruşine de Dumnezeu şi nu mai caut lauda oamenilor.”Prima menţiune a ruşinii apare chiar în cartea Facerii, imediat după căderea în păcat a protopărinţilor noştri, când Adam şi Eva s-au ruşinat de propria lor goliciune. Înţelegem că ruşinea ar trebui să fie urmarea firească a păcatului. Ea este jena sau regretul care apare atunci înfăptuim ceva rău şi astfel ea devine un fel de piedică în a face ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Ceea ce psihologii moderni se străduiesc să facă este să ucidă ruşinea, fără să vindece căderea.

„Semaforul din obraji”

Ruşinea este motivul pentru care evităm
să ne facem de râs, este garanţia demnităţii noastre. „Omul este singura creatură care roşeşte sau ar trebui să roşească”, zicea Mark Twain. Această reacţie a omului, căruia i se înroşesc obrajii de ruşine, l-a pus în dificultate chiar şi pe Darwin, părintele teoriei evoluţioniste pline de lacune şi continuă să rămână un mare mister pentru oamenii de ştiinţă. Acest lucru a ieşit la iveală chiar în cadrul unui eveniment organizat cu ocazia aniversării a 200 de
ani de la naşterea lui Charles Darwin. „Suntem singurele primate care se aprind în obraji ca răspuns la situaţiile jenante prin care trec, când ne ruşinăm sau când suntem prinşi cu o minciună. Nu ştim de ce am avut nevoie de un semnal atât de ostentativ pentru transmiterea acestor trăiri sfioase”, a arătat cunoscutul biolog american Frans de Waal, intervievat de către newscientist.com.”Înroşirea obrajilor vine în contradicţie cu manipularea fără scrupule a celorlalţi”, a mai adăugat cercetătorul, întrebându-se dacă onestitatea a reprezentat pentru primii oameni un atu în lupta pentru supravieţuire, uitând întru totul că misiunea omului nu este să trăiască în defavoarea unuia mai slab care trebuie să moară, ci să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească, după poruncaCreatorului.”Bujorii din obraji”, semnul văzut al ruşinii, fac parte, aşadar, alături de dragoste, din puţinele şi preţioasele
trăsături pur omeneşti, prin care Dumnezeu ne-a arătat că suntem, într-adevăr, încununarea creaţiei Sale. În lipsa dragostei şi a ruşinii, drumul către animalitate este deschis, fără însă a ni se oferi nici măcar inocenţa instinctuală a animalului. Astăzi, mulţi se străduiesc să nu mai roşească, socotind că „semaforul” din obraji le trădează mult prea uşor adevăratele simţăminte. Totuşi „e bine că roşeşti? Sunt rari oamenii care mai roşesc în ziua de azi”, ne zicea deunăzi o doamnă trecută prin viaţă. Şi uneori e bine să n-ai nevoie de cuvinte ca să spui că bunul-simţ respectă semaforul?

Ruşinea, între podoabă şi
piedică

Ruşinea este şi un mod de a ne proteja Expuşi păcatului ori josniciei, ne refugiem în
demnitatea şi intimitatea fiecăruia dintre noi şi tocmai faptul că, prin ruşine, spunem şi arătăm doar atât cât vrem şi simţim nevoia, ne dă mai apoi puterea de a învinge păcatul. Forţând graniţele intimităţii personale şi lăsându-ne sufletul pradă faptelor de ruşine, dăm naştere penibilului şi totul în jur devine simplu, devalorizat, umilit şi, până la urmă, inuman. Ruşinea poate crea totodată şi cadrul unei întâlniri reale, de suflet, cu omul de lângă noi. Ea deschide o uşiţă spre crearea şi susţinerea unei relaţii de încredere pentru că vădeşte sinceritatea şi oferă calea de a împărtăşi celui de lângă noi câteva din cele mai preţioase şi mai sensibile părticele din sufletul nostru, menţinând în acelaşi timp o distanţă respectuoasă.Dar ruşinea ar putea lesne deveni din „podoabă de mare preţ” o piedică Trecând pe stradă văd inevitabil oameni ce muncesc la 40 de grade să pună trotuare sau să toarne străzi. În altă parte văd oameni care noaptea, după ce oraşul începe a intra în adormire, ies cu măturoaiele ca să cureţe străzile. Uneori mă întreb la ce oră se întorc la copiii lor care aşteaptă de la ei hrană şi cele folositoare traiului şi cât de obosiţi se aşază pe aşternut. Apoi, mă gândesc că deşi muncesc astfel pentru a-şi creşte copiii, ei adesea îi reneagă, fiindcă se ruşinează de meseria lor. „Nimic din ce-i omenesc nu-i ruşinos”, spune o vorbă din bătrâni. Alteori, mulţi dintre noi se ruşinează uneori că sunt români, ori că Dumnezeu i-a învrednicit de darul de a fi creştini.

Apoi, marii duhovnici ne atrag atenţia asupra ruşinii de la
spovedanie
Aici, alături de teama de a nu fi mustrat şi de
sentimentul de vinovăţie, cea mai prezentă dintre emoţii este ruşinea, în forma ei poate cea mai apăsătoare: durerea răscolirii trecutului murdar şi a amintirii tuturor faptelor de ruşine săvârşite până atunci. Când se referă la scaunul Spovedaniei, ruşinea devine un impediment solid în calea Tainei Mărturisirii.
„De ce să merg la preot?”, „De ce să-i zic lui păcatele mele?”, „Nu îndrăznesc să-i spun părintelui totul, îi spun doar păcatele mai uşoare!” sunt câteva dintre gândurile ce pot veni atunci când ruşinea se propteşte între tine şi scaunul de spovedanie, lăsându­ţi sufletul împovărat. Venind însă la duhovnic, trebuie să ne deschidem sufletele aşa cum am face-o în faţa unui prieten bun,
căci alături de preot stă Hristos, care primeşte păcatele noastre şi pocăinţa ce le însoţeşte, dându-ne înapoi pacea şi bucuria slavei Sale.

Floarea ruşinii

Deschizând „lada de zestre” a bunicii am găsit şi o pildă care ne oferă o povaţă plină de înţelepciune. Vorbesc oamenii de la sate despre o floare ce altădată umplea câmpurile româneşti şi era
numită de bătrâni „floarea ruşinii”. E o floare albă şi cu o inflorescenţă maronie în mijloc. În vremuri de demult floarea era mare, bogată, o vedeai de departe. Astăzi, aproape că a dispărut. Tot bunicii povestesc că altădată rândurile de flori albe formau doar un cerc subţire în jurul centrului maroniu. Astăzi, acea parte maronie care semnifică ruşinea lumii s-a micşorat, încât oamenii spun: „Nu mai e ruşine” ori „S-a dus ruşinea”.

www.ziarullumina.ro

Acest articol a fost publicat în CATEHISM și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s