Despre smerenie (convorbire între staret si ucenic)

Despre smerenie (convorbire între staret si
ucenic)

Ucenicul: Ce e smerenia ?
Staretul: Este virtutea evanghelica ce uneste puterile omului prin pacea lui
Hristos, ce covârseste întelegerea omeneasca.
Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de întelegere, cum stim ca ea
este ? Mai mult, cum putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ?
Staretul: Ca este stim prin credinta, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine
o cunoastem din cercare, dupa masurra dobândirii ei ? Ucenicul: De ce asa ?
Staretul: Fiindca smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învatatura a
lui Hristos, e însusire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului:
învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima (Mt. XI, 29^ Sfântul Ioan
Scararul le tâlcuieste în felul urmator: „învatati-va nu de la înger, nu de la om,
nu din carti, ci de la Mine, adica din salasluirea, din luminarea si din lucrarea Mea
în voi, ca sunt blând si smerit cu inima, si cu gândul, si cu cugetul”12. Cum sa pricepem
însusirea si lucrarea lui Hristos ? Ele, precum si simtirea lor, sunt
nepatrunse, cum a zis si Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârseste toata mintea, va
pazi inimile voastre si cugetele voastre întru Hristos Iisus (rilip. IV, 7). Pacea lui
Dumnezeu este si începutul, si urmarea nemijlocita a smereniei; ea e lucrarea
smereniei si începutul acestei lucrari. Ea lucreaza asupra mintii si a inimii prin
atotputernica putere a lui Dumnezeu. Atât puterea cât si lucrarea ei sunt în chip
firesc nepatrunse.
Ucenicul: în ce fel se poate atinge smerenia ?
Staretul: Prin plinirea poruncilor evanghelice si mai ales prin rugaciune.
Lucrarea harica a smereniei se potriveste foarte bine cu lucrarea harica a rugaciunii,
sau mai bine zis, este una si aceeasi lucrare.
Ucenicul: Nu te da în laturi sa îmi arati amanuntit amândoua mijloacele
de dobândire a smereniei.
Staretul: Amândoua mijloacele sunt înfatisate în învatatura Sfintilor
Parinti. Sfântul Ioan Scararul spune ca unii, mânati de Duhul lui Dumnezeu, pot
judeca în chip îndestulator despre smerenie13; iar Sfântul Isaac Sirul spune ca
Sfântul Duh îl învata smerenia în chip tainic pe omul pregatit pentru aceasta14. Noi,
adunând farâmiturile ce cad de la trapeza duhovniceasca a domnilor nostri – Sfintii
Parinti15 – am primit despre smerenie cea mai saraca întelegere; pe aceasta ne si
straduim s-o pastram si s-o dam mai departe celor ce ne întreaba despre ea, ca pe o
predanie de mult pret a Parintilor. Cu toata dreptatea pot fi numite „farâmituri”
conceptiile primite de noi despre smerenie; comoara în sine, în toata plinatatea
ei, o are cel ce a dobândit în sine pe Hristos.
Preacuviosul Avva Dorotei spune ca „smerenia se plasmuieste în chip
firesc în suflet în urma lucrarii poruncilor evanghelice… Aici se întâmpla acelasi
lucru ca atunci când învata cineva stiintele ori mestesugul tamaduirii. Atunci
când le învata si le deprinde bine cineva, îi intra în obicei, fara ca el sa poata
spune si tâl-cui cum s-a întâmplat aceasta – fiindca sufletul s-a obisnuit cu lucrul
îndeletnicindu-se cu el în chip statornic. La fel si cu dobândirea smereniei: din
faptuirea poruncilor se naste obiceiul smerit, ce nu poate fi tâl-cuit în cuvinte”16.
Din aceasta învatatura a Preacuviosu-lui Avva Dorotei reiese limpede ca cel ce
doreste a dobândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evanghelia si cu
aceeasi osârdie a împlini toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos.
Lucratorul poruncilor evanghelice poate ajunge la cunoasterea pacatoseniei sale
si a pacatoseniei întregii omeniri si, în fine, la constiinta si încredintarea ca el
este cel mai pacatos si mai rau dintre toti oamenii.
Ucenicul: Mi se pare ca este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineste cu
toata râvna poruncile evanghelice sa ajunga la constiinta ca este cel mai mare
pacatos ? Urmarea ar trebui sa fie cu totul dimpotriva. Gel ce savârseste
necontenit faptele bune, si le savârseste cu deosebita râvna, nu poate sa nu
se vada pe sine îmbunatatit.
Staretul: Ceea ce spui tu îi priveste pe cei ce fac binele cel parut „din sine”17,
din firea lor cea cazuta. Cel ce face acest bine, dupa întelegerea sa, dupa aplecarea
si ghesul inimii sale, nu poate sa nu vada acest bine, nu poate sa nu fie multumit si
sa nu se încânte de el; singur se slaveste în desert cu el si se desfata de laudele
omenesti – le cauta, le cere, se mânie pe cei ce nu vor sa îl laude si-i vrajmaseste.
îsi socoteste faptele bune; dupa multimea lor îsi face si parerea despre sine si,
potrivit parerii despre sine, îsi alcatuieste si parerea despre aproapele, ca
fariseul pomenit în Evanghelie. Acest fel de lucrare îl aduce pe om la parerea ca
este drept, da nastere unor „drepti” care sunt lepadati de Domnul si se leapada
de El sau îl marturisesc numai la aratare si în chip rece, cu o marturisire moarta
(Mt. IX, 13). Plinirea poruncilor evanghelice naste urmari cu totul
potrivnice. îndata ce începe sa le plineasca, nevoitorul vede ca le plineste în chip
foarte neîndestulator, necurat, ca în fiecare clipa e abatut de patimile sale, adica de
vointa vatamata, spre lucrarea neîngaduita de porunci. Dupa aceea, el va vedea cu
limpezime ca firea cazuta este vrajmasa Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai
multa putere dupa Evanghelie, i se descopera din ce în ce mai deslusit cât de
neîndestulatoare sunt faptele lui bune, i se descopera multimea aplecarilor si
încredintarilor sale, nefericita stare a firii cazute, înstrainate de Dumnezeu, care a
dobândit fata de Dumnezeu o asezare vrajmasa. Cercetând viata sa trecuta,
vede ca ea a fost un lant necontenit de pacate, de caderi, de fapte ce L-au mâniat
pe Dumnezeu, si cu inima nefatarnica se recunoaste pe sine drept cel mai mare
pacatos, vrednic de muncile vremelnice si de cele vesnice, care are neaparata si
deplina nevoie de Rascumparatorul, ce are în El singura nadejde de mântuire.
Lucrarea poruncilor naste în el pe nesimtite o astfel de parere despre sine. Se poate
spune fara gres ca cel ce se calauzeste în vietuirea sa dupa Evanghelie nu se va da
în laturi sa dea încredintare deplina ca nu cunoaste în sine nici macar o singura
fapta buna18. El socoate felul în care plineste poruncile o schimonosire si spurcare a
lor, precum graieste sfântul Petru Damaschinul19. „învata-masafac voia Ta” (Ps.
CXLII, 11), striga el plângând catre Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai poruncit
s-o fac, pe care ma straduiesc s-o fac, însa nu pot, fiindca firea mea cazuta nu o
pricepe si nu i se supune. Zadarnice au fost si vor fi sfortarile mele, daca Tu numi
vei tinde mâna de ajutor. Duhul Tau Cel Bun, si numai El, ma va calauzi la
pamântul cel drept” (Ps. CXLII, 12). „Binele nu poate fi crezut si nici lucrat altminteri
fara numai în Hristos Iisus si în Duhul Sfânt”20, a spus Preacuviosul Marcu Ascetul.
Ucenicul: O asemenea parere despre sine nu duce, oare, la trândavire sau
deznadejde ?
Staretul: Ea duce la crestinism. Tocmai pentru acest fel de pacatosi S-a pogorât
Domnul pe pamânt, precum însusi a aratat: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei
pacatosi la pocainta (Mt. IX, 13). Tocmai acest fel de pacatosi pot din tot
sufletul sa II primeasca si sa-L marturiseasca pe Rascumparatorul.
Ucenicul: Sa presupunem ca prin lucrarea dupa îndreptarul poruncilor
evanghelice ajung la cunoasterea si recunoasterea pacatoseniei mele; dar cum sa
ajung a ma socoti mai pacatos decât toti oamenii, printre care se afla nelegiuiti,
raufacatori cumpliti ?
Staretul: Aceasta este, din nou, o urmare fireasca a nevointei. Daca în fata
ochilor nostri se afla doua Iucruri
si pe unul dintre ele îl cercetam cu toata luarea aminte si fara contenire, iar
pe celalalt nu îl bagam deloc în seama, asupra celui dintâi ne facem o parere limpede
si amanuntita, iar în privinta celuilalt ramânem cu cunostintele cele mai
superficiale. Cel ce lucreaza poruncile evanghelice are ochii mintii pururea atintiti
asupra pacatoseniei sale; marturisindu-o lui Dumnezeu si plângând pentru ea,
se îngrijeste sa descopere în sine noi rani si pete. Descoperindu-le cu ajutorul lui
Dumnezeu, sârguieste iarasi spre noi descoperiri de acest fel, tras de dorinta
curatiei bineplacute lui Dumnezeu. La greselile aproapelui nu se uita. Daca ajunge,
din întâmplare, sa vada vreo greseala a aproapelui, nu se uita la ea decât
superficial si în treacat, asa cum obisnuiesc oamenii care sunt prinsi cu lucruri
însemnate. Din însusi felul sau de a vietui, reiese în chip firesc si logic parerea
despre sine ca este pacatosul pacatosilor. Aceasta asezare sufleteasca o cer de la
noi Parintii21. Fara asemenea parere despre sine, însasi nevointa rugaciunii e
socotita de Sfintii Parinti ca ratacita. Un oarecare frate i-a zis Preacuviosului Sisoe
cel Mare: „Vad ca în mine ramâne aducerea aminte necurmata de Dumnezeu”.
Preacuviosul a raspuns: „Nu e lucru mare acesta, ca gândul tau este la
Dumnezeu: mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toata zidirea”22. Temelia
rugaciunii este cea mai adânca smerenie. Când smerenia este neîndestulatoare,
nevointa lesne se pleaca spre amagire de sine si înselare demonica.
Ucenicul: Prin întrebarea privitoare la chipul în care este cu putinta ca, sporind
în fapta buna, sa sporim în smerenie, te-am abatut de la firul spuselor tale.
Staretul: Ma întorc, dar, la el. în sus-pomenitul cuvânt de învatatura al
Avvei Dorotei e amintita spusa unui oarecare sfânt staret potrivit careia „calea
smereniei sunt ostenelile trupesti întru întelegere”. Aceasta povata e foarte
însemnata pentru fratii care se îndeletnicesc cu felurite ascultari manastiresti,
dintre care unele sunt anevoioase trupului, iar altele cer nevointa
sufleteasca. Ce înseamna a te osteni întru întelegere ? înseamna a purta
manastireasca osteneala ca pe o pedeapsa pentru pacatosenia ta, întru nadejdea
de a primi iertare de la Dumnezeu. Ce înseamna a te osteni fara întelegere ? A te
osteni cu aprindere trupeasca, cu slava desarta/ cu îngâmfare, cu defaimarea altor
frati ce nu se pot osteni la fel din neputinta trupeasca, sau nepricepere, sau chiar
din lene. Acest fel de osteneala, oricât de mare ar fi, de îndelungata, de folositoare
materialiceste pentru manastire, nu numai ca nu este folositoare pentru suflet, ci
este chiar vatamatoare, fiindca îl umple cu parere de sine, si atunci nu se mai afla
loc în suflet pentru nici o fapta buna. O pilda de osteneala întru întelegere, care îl
urca pe lucratorul poruncilor la înaltimea desavârsirii crestine, o vedem în
nevointa fericitu-luilsjdor Alexandrinul. Acesta era unul din dregatorii Alexandriei.
Chemat de milostivirea lui Dumnezeu la viata monahala, Isidor sa închinoviat
undeva în apropiere de Alexandria si s-a încredintat întru desavârsita ascultare
egumenului manastirii, barbat plin de Duhul Sfânt. Vazând egumenul ca
înaltimea rangului sau îl facuse pe Isidor trufas si împietrit, s-a hotarât sa lucreze
împotriva bolii sufletesti printr-o ascultare grea nu atât pentru trup, cât pentru
inima bolnava. Intrând în manastire, Isidor îi spusese egumenului ca se încredinteaza
lui ca fierul în mâinile faurarului. Egumenul i-a poruncit sa se scoale si sa
stea necontenit la portile manastirii, având îndatorirea de a cadea la picioarelui oricui
avea sa intre în manastire si sa spuna: „Roaga-te pentru mine: sunt stapânit
de demon”. Isidor s-a supus egumenului ca un înger lui Dumnezeu. Dupa ce a petrecut
sapte ani în aceasta ascultare si mai înainte si-a cunoscut sfârsitul din
dumnezeiasca descoperire, Isidor s-a mutat cu bucurie din aceasta viata. Cu privire
la starea sa sufleteasca din vremea acelei nevointe, i-a marturisit Sfântului Ioan
Scararul urmatoarele: „La început gândeam ca m-am vândut spre rascumpararea
pacatelor mele, si drept aceea cu cea mai mare amaraciune, cu silirea de sine,
parca varsând sânge, faceam metaniile. Dupa ce a trecut un an, inima mea a
încetat sa mai simta întristare, asteptând rasplata pentru rabdare de la Dumnezeu
însusi. Dupa ce a mai trecut un an, în simtirea inimii ma socoteam nevrednic de
petrecerea în manastire, si de vederea parintilor, si de împreuna vorbirea cu ei, si
de împartasirea cu dumnezeies-tile Taine: ci cautând cu ochii în jos, dar si mai jos
cu cugetul, ceream celor ce intrau si ieseau sa se roage pentru mine”23. Iata
osteneala trupeasca si ascultare petrecute întru întelegere! Iata roada lor! Un gând
smerit îl aducea pe fericitul lucrator la altul si mai adânc, facându-1 sa creasca
duhovniceste, pâna ce acesta a intrat în cel mai îmbelsugat si tainic simtamânt al
smereniei. Prin acest sfânt simtamânt i s-a deschis cerul sfântului Isidor, ca unei
biserici însufletite a lui Dumnezeu. „Smerenia îl face pe om salas al lui Dumnezeu”,
a grait Marele Varsanufie24.
Preacuviosul Avva Dorotei pune la începutul învataturii sale despre
smerenie, ca pe o piatra unghiulara, spusa unuia dintre sfintii stareti: „Mai înainte
de toate ne trebuie smerita cugetare si trebuie sa fim gata ca la orice cuvânt pe care
îl auzim sa raspundem iarta-ma, fiindca prin smerita cugetare se sfarâma toate
sagetile vrajmasului si potrivnicului”25. în lepadarea dezvinovatirilor, în învinuirea
de sine si în a cere iertare în toate împrejurarile în care oamenii se grabesc de obicei
sa se dezvinovateasca: în acestea, zic, se cuprinde marea agonisire de taina a
sfintei smerenii. De aceasta s-au tinut si pe aceasta au poruncit-o toti Sfintii
Parinti. Aceasta lucrare pare ciudata la o privire lipsita de adâncime; însa
cercarea nu va întârzia sa arate ca ea este plina de folos pentru suflet si vine de
la însusi-Adevarul – Hristos. Domnul nostru a lepadat dezvinovatirile, nu le-a
folosit înaintea oamenilor, cu toate ca putea sa arate înaintea lor, în toata maretia,
dreptatea Sa cea Dumnezeiasca – ci a grait catre farisei: Voi sunteti cei ce va faceti pe
voi drepti înaintea oamenilor, dar Dumnezeu
stie inimile voastre – ca ce este întru oameni înaltat, urâciune este înaintea lui
Dumnezeu (Le. XVI, 15). lata pruncul Meu, vesteste despre Domnul proorocul Legamântului
celui vechi, pe Care L-am ales; pune-voi Duhul Meu peste Dânsul si judecata
neamurilor va vesti. Nu se va prici, nici va striga, nici va auzi cineva în ulita glasul Lui (Mt.
XII, 18-19; îs. XLII, 1-2). Hristos a patimit pentru noi, da marturie Apostolul
Legamântului celui Nou despre împlinirea întocmai a proorociei, noua lasându-ne
pilda, ca sa urmam urmelor Lui, Care ocarât fiind, nu raspundea cu ocara, si suferind nu
ameninta, ci Se lasa în seama Celui Ce judeca cu dreptate (2 Pt. II, 21-23). Asadar,
daca noi, care suntem vinovati de pacate nenumarate, am venit în manastire spre
a suferi rastignire pentru pacatele noastre de-a dreapta Mântuitorului nostru, asta
presupune recunoasterea dinainte ca orice necaz ce ne-ar întâmpina este o dreapta
rasplatire pentru pacatele noastre si o îndreptatita pedeapsa pentru ele. Având o
asemenea asezare sufleteasca, a cere iertare în orice împrejurare apare ca o urmare
corecta si logica. „îndreptatirea de sine prin cuvânt nu are cum sa se împace cu vietuirea
crestina”, a grait Sfântul Isaac Sirul26. Preacuviosul Pimen cel Mare spunea:
„Cadem în multe ispite, fiindca nu pazim rânduiala cuvenita numelui nostru. Nu
vedem, oare, ca femeia cananeeanca a primit numirea data ei, si Mântuitorul a
mângâiat-o ? (Mt. XV, 27 si urm.). Asemenea si Avigail a zis lui David: întru mine
este nedreptatea mea (1 împ. XXV, 24), si David, auzind aceasta, a îndragit-o ? Avigail
este chipul sufletului, iar David – al lui Dumnezeu: daca sufletul se va învinui pe sine
uiaintea Domnului, Domnul îl va iubi”. L-au întrebat pe cel Mare: „Ce înseamna
înaltat ?” (Le. XVI, 15) El a raspuns: „îndreptatirea de sine. Nu cauta sa te dezvinovatesti,
si vei afla odihna”27. Cel care nu se dezvinovateste este calauzit de
smerita cugetare, iar cel care se dezvinovateste – de cugetarea semeata. Teofil,
patriarhul Alexandriei, a cercetat odata muntele Nitriei. în acest munte petrecea o
numeroasa obste de monahi, care duce viata isihasta. Avva muntelui era un
barbat de mare sfintenie. Arhiepiscopul 1-a întrebat: „Parinte, care este, dupa
parerea ta, cel mai însemnat lucru în calea calugariei ?” Avva a raspuns:
„Neîncetata învinuire si osândire de sine” – la care arhiepiscopul a zis: „Asa-i!
Afara de aceasta, alta cale nu este”28.
Voi încheia sarmana mea învatatura despre smerenie prin învatatura
Preacuviosului Ioan Proorocul despre aceasta virtute. „Smerenia înseamna ca
niciodata sa nu socotim ca e ceva de capul nostru, în toate sa ne taiem voia, sa ne
supunem tuturor, fara de tulburare sa purtam tot ce ne loveste din afara. Aceasta
este smerenia cea adevarata, în care nu îsi afla loc slava desarta. Smerit
cugetatorul nu trebuie sa îsi arate smerenia prin smerita vorbire, ci de ajuns îi este sa
spuna „iarta-ma” sau „roaga-te pentru mine”. Nu trebuie nici sa caute de voia sa a
împlini munci umile: acest lucru, ca si cel dintâi (adica smerita vorbire), duce la
slava desarta, împiedica sporirea si aduce mai multa vatamare decât folos; dar
atunci când i se porunceste, nu se cuvine lui a grai împotriva, ci a plini cu smerenie –
aceasta duce la sporire”29.
Ucenicul: Oare întrebuintarea unor cuvinte smerite, ce se numeste smerita
vorbire, este vatamatoare de suflet ? Mi se pare ca ea se potriveste foarte bine
monahului si îi zideste foarte pe mireni, care se umilesc auzind smerita vorbire
a monahului.
Staretul: Domnul a zis: Ce folos este omului de ar dobândi lumea toata, iar sufletul sau
îsi va pierde ? (Mt. XVI, 26). Raul nu poate fi nicidecum pricina a binelui. Fatarnicia
si dorinta de a placea oamenilor nu pot fi pricina de zidire: ele pot placea lumii,
fiindca dintotdeauna i-au placut; ele pot atrage lauda lumii, fiindca dintotdeauna au
atras-o; pot atrage dragostea si încrederea lumii, fiindca dintotdeauna le-a atras.
Lumea iubeste ceea ce e al sau; ea lauda pe cei în care aude duhul sau (In. XV, 18-
20). încuviintarea de catre lume a smeritei vorbiri este deja o pricina de osânda
pentru ea. Domnul ne-a poruncit a savârsi în taina toate faptele bune (Mt. VI),
ia^r smerita vorbire este smerenie de ochii oamenilor. Ea este
prefacatorie, amagire în primul rând de sine, iar apoi a celorlalti; fiindca
tainuirea de catre om a faptelor sale bune este una din însusirile smereniei, iar prin
smerita vorbire si încercarea de a parea smerit tainuirea aceasta se pierde.
„Aflându-te în obstea ta”, graieste Sfântul Ioan Scararul, „ia seama la tine ca
nicidecum sa nu te arati mai drept decât fratii în vreun lucru oarecare – altminteri vei
face un îndoit rau: pe frati îi vei rani cu fatarnicia si prefacatoria ta, iar în tine
însuti vei da nastere, fara îndoiala, semetei cugetari. Fii râvni tor în suflet fara a
arata în nici un fel aceasta trupeste – nici cu chipul, nici cu vorba”30. Pe cât de folositor
lucrul este a ne dojeni si învinui de pacatosenie înaintea lui Dumnezeu, în taina
camarii sufletului, pe atât de vatamator este a face aceasta înaintea oamenilor, caci
astfel vom stârni în noi însine o parerea amagitoare ca suntem smeriti si vom
insufla aceasta parere mirenilor orbi. Un oarecare monah mi-a spus ca pe când era
nou începator se straduia a se îndeletnici cu smerita vorbire, presupunând, în
nestiinta sa, ca aceasta are însemnatate. Odata s-a întâmplat sa vorbeasca smerit,
prihanindu-se pe sine, – si a reusit atât de bine, ca cei de fata, în loc sa so-coata
drept minciuna cuvintele lui, iar pe el sa-1 creada smerit (acesta fiind întotdeauna
scopul smeritei cugetari), ap crezut ca spune adevarul, la care el s-a amarât si a
fost cuprins de nemultumire. înaintea oamenilor se cuvine sa ne purtam cu fereala
si cucernicie, dar simplu, raspunzând prin tacere laudelor si tot prin tacere
ocariipr – asta doar daca nu cumva, cerând iertare si, la nevoie, lamurind pe scurt
lucrurile, putem sa-1 linistim si împacam cu noi pe ocarâtor. Cei sporiti în
viata calugareasca dobândesc o deosebita libertate si simplitate a inimii, care nu au
cum sa nu se vadeasca în legaturile lor cu oamenii. Ei nu plac lumii! Lumea îi
socoa-te trufasi, precum baga de seama, cu mult temei, Sfântul Simeon Noul
Teolog31. Lumea cauta lingusire, iar în ei vede o nefatarnicie care nu îi este de
trebuinta, întâlneste o dare a sa în vileag pe care o uraste. Pe când ma aflam întrun
oras mare, a venit acolo, cu treburi manastiresti, un staret foarte sporit în
viata duhovniceasca, dimpreuna cu ucenicul sau începator. Oarecare mireni
evlaviosi au dorit sa îl vada pe staret. Staretul nu le-a placut; le-a placut ucenicul,
care, intrând în casele oamenilor bogati si de seama, era izbit de marirea cea
pamânteasca si facea tuturor metanii adânci. „Ce smerit este!” – spuneau mirenii
cu o mare multumire, nascuta în ei de metaniile aceluia. Staretul îsi petrecea viata
plângând pentru pacatosenia sa; socotea ca cea mai mare fericire a omului este
sa îsi descopere pacatosenia. Cu adevarata dragoste si împreuna patimire fata
de sarmana omenire, la fel de sarmana atât în palate cât si în colibe, cu simplitate a
inimii, cu o neobisnuita putere de patrundere, dorea sa împarta comorile sale
duhovnicesti, dobândite prin aceeasi curatie a mintii, cu semenii care îl
întrebau despre mântuire: prin aceasta a stârnit împotriva sa nemultumire.
Ucenicul: Care este deosebirea între smerita cugetare si smerenie ?
Staretul: Smerita cugetare este felul de a gândi luat în întregime din Evanghelie,
de la Hristos. Smerenia este un simtamânt al inimii, e chezasia din inima a smeritei
cugetari. La început se cuvine ca omul sa se deprinda cu smerita cugetare; dupa
masura întaririi în smerita cugetare, sufletul dobândeste smerenie, fiindca starea
inimii atârna totdeauna de gândurile care s-au împro-priat mintii. Iar atunci când
lucrarea omului e adumbrita de harul Dumnezeiesc, smerita cugetare si smerenia
încep a se naste din belsug si a se spori una pe alta, cu ajutorul celui care ajuta
rugaciunea – adica plânsul.
Ucenicul: Lamureste-ma prin niste pilde; în ce chip se naste smerenia din
smerita cugetare, si smerita cugetare din smerenie ?
Staretul: Am cunoscut în treacat un monah care era supus neîncetat necazurilor
de tot felul, prin care, precum spunea el, binevoise Dumnezeu sa îi înlocuiasca
staretul duhovnicesc. în ciuda necontenitelor sale necazuri, îl vedeam pe monah
aproape întotdeauna linistit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dumnezeu
si rugaciunea mintii. L-am rugat sa-mi descopere, spre folosul sufletului
meu, izvorul mângâierii sale. Mi-a raspuns: Mângâierea mi-o datorez milei lui
Dumnezeu si scrierilor Sfintilor Parinti, catre care mi-a fost daruita iubire înca
din pruncie. Când navalesc asupra mea necazurile, uneori repet cuvintele tâlharului
ce de pe cruce a marturisit dreptatea judecatii lui Dumnezeu împlinite prin
judecata oamenilor, si prin aceasta marturisire a intrat întru cunoasterea Mântuitorului.
Zic: Cele vrednice dupa faptele mele iau: pome-neste-ma, Doamne, întru
împaratia Ta (Le. XXIII, 41-42). O data cu aceste cuvinte se revarsa pace si liniste
în inima. în alte dati ma împotrivesc gândurilor de întristare si tulburare prin
spusele Mântuitorului: Cela ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este
vrednic de Mine (Mt. X, 38); atunci, tulburarea si întristarea sunt înlocuite de
pace si bucurie. Alte asemenea cuvinte ale Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti
au aceeasi lucrare. Cuvintele „Slava lui Dumnezeu pentru toate!” sau „Faca-se
voia Domnului” lucreaza în chip cu totul multumitor împotriva mâhnirii celei cu
multe laturi. Ciudat lucru ! Uneori, din pricina puternicei lucrari a întristarii se
pierde toata puterea sufletului; sufletul parca îsi pierde putinta de a mai simti
ceva: în acest timp încep sa spun cu voce tare, în chip silit si masinal, nujnai cu
limba, „Slava lui Dumnezeu!” – si sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu,
începe, putin câte putin, sa se învioreze, apoi sa se îmbarbateze, sa se
linisteasca si sa capete mângâiere. Cei asupra carora Dumnezeu îngaduie sa
vina necazuri nu ar putea sa le tina piept acestora daca nu i-ar sprijini în chip
tainic ajutorul si harul lui Dumnezeu. Iarasi: fara necazuri omul nu poate dobândi
acea mângâiere tainica, adevarata mângâiere, ce i se daruieste dupa masura
necazului sau, precum a spus Psalmistul: Dupa multimea durerilor mele în inima mea,
mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19). Odata mi s-a întins o cursa
primejdioasa. Aflând despre ea si neavând nici un fel de mijloc spre a o
preîntâmpina, m-am întristat pâna la istovire. Am mers în chilia mea si, îndata ce
am rostit aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care mi le amintisem: Sa nu se tulbure
inima voastra: credeti în Dumnezeu, si întru Mine credeti (In. XIV, 1), tristetea a pierit; în
locul ei m-a cuprins o bucurie negraita: am fost silit sa ma întind pe pat, si toata
ziua am fost ca beat, iar în minte repetam acele cuvinte ce îmi revarsau mângâiere
în suflet: credeti în Dumnezeu si întru Mine credeti. Pricina tulburarii inimii este
necredinta; pricina linistii inimii, a pacii harice a inimii, este credinta. Atunci
când lucreaza cu îmbelsugare credinta, întreaga fiinta a omului se cufunda într-o
îndulcire duhovniceasca si prea-mângâietoare de sfintita pace a lui Hristos, parca
hra-nindu-se si umplându-se în chip covârsitor de aceasta simtire. îmbatata de
ea, fiinta omului se face nesimtitoare fata de sagetile tulburarii. Pe buna
dreptate au grait Parintii: „credinta este smerenie”32, „a crede înseamna a petrece
întru smerenie si bunatate”33. Aceasta întelegere a credintei si smereniei se
dobândeste prin sfintele cercari ale vietii calugaresti neratacite.
Uneori, Dumnezeu îngaduie ca necazurile sa chi-nuie sufletul vreme
îndelungata. Odata, din pricina unui necaz neasteptat, am simtit ca o lovitura în
inima si trei luni am petrecut în chilie fara sa mai ies, scuturat ca de friguri din
pricina zdruncinarii nervoase. „Dumnezeu face pururea cu noi lucruri mari si
anevoie de urmat, slavite si preaminunate”34. Trebuie sa întelegem ca suntem zidiri
ale Lui, care se afla în deplina Lui putere – drept aceea, întru desavârsita supunere
„pe noi însine, si unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o
dam”35. Nu ma voi da în laturi a-ti povesti si urmatoarea întâmplare vrednica de
luare aminte, ce lamureste întrucâtva lucrarea nemijlocit din inima a smereniei,
fara gândul premergator al smeritei
cugetari. Odata am fost supus pedepsei si necinstirii. Pe când se întâmpla
aceasta, am simtit deodata fierbinteala în tot trupul meu si o anumita omorâre
trupeasca de netâlcuit în cuvinte, dupa care fara de veste a izvorât din inima mea
dorinta aprinsa de a fi rusinat înaintea a tot poporul si batut de calau în piata
pentru pacatele mele. Ma înrosisem la fata; o negraita bucurie si dulceata au
cuprins întreaga mea fiinta; din pricina lor doua saptamâni am ramas într-o stare
de rapire, ca în afara de sine. Atunci am înteles limpede si întocmai ca sfânta
smerenie din mucenici, în unire cu dragostea Dumnezeiasca, nu se putea satura cu
nici un fel de cazne. Mucenicii primeau caznele cele cumplite ca pe niste daruri, ca pe
o bautura racoritoare, ce alina setea de smerenie aprinsa în ei36. Smerenia este har
netâlcuit al lui Dumnezeu, patrunsa în chip de nepatruns doar prin simtirea
duhovniceasca a sufletului.
Ucenicul: Mi-ai fagaduit ca îmi vei lamuri în ce fel se lucreaza smerenia prin
rugaciune.
Staretul: Legatura dintre smerenie si rugaciune este lamurita foarte deslusit de
catre Preacuviosul Avva Do-rotei. „Necontenita îndeletnicire cu rugaciunea”, graieste
sfântul, „lucreaza împotriva trufiei. Este învederat ca cel smerit si evlavios,
stiind ca nu este cu putinta a savârsi nici o fapta buna fara de ajutorul si
acoperamântul lui Dumnezeu, nu înceteaza a se ruga cu staruinta lui Dumnezeu
sa faca mila cu el. Cel ce se roaga mereu lui Dumnezeu, daca se va învrednici a
face vreun lucru dupa cuviinta, stie prin mijlocirea Cui a facut acel lucru si nu
poate sa se înalte ori sa-1 puna pe seama puterii sale, ci pune pe seama lui
Dumnezeu toate ispravile sale, îi multumeste fara încetare si I se roaga
necurmat, tremurând ca nu cumva sa se lipseasca de ajutorul de sus, ca sa nu se
descopere astfel neputinta sa. Acesta se roaga din smerenie”37. Daca cineva se
învredniceste în timpul rugaciunii de strapungerea care se naste din rugaciunea cu
trezvie, acela stie din cercare ca tocmai în pretioasele clipe de strapungere
apar în el gândurile smeritei cugetari, care deprind pe om cu simtamântul
smereniei. Acest lucru se savârseste mai ales atunci când strapungerea este
însotita de lacrimi. Cu cât vin mai adesea rastimpurile de strapungere, cu atât se
îndesesc si rastimpurile când lucratorul rugaciunii se face ascultator al
tainicei învataturi despre smerenie, cu atât se adânceste lucrarea acestei
învataturi în inima lui. Strapungerea statornica tine sufletul în smerenie statornica,
în starea de necontenita rugaciune si cugetare la Dumnezeu. Sfintii Parintii baga de
seama ca, întocmai pe dos fata de slava desarta, care împrastie gândurile omului
prin lumea larga, smerenia le aduna în suflet: îl trece pe om de la contemplarea
stearpa si usuratica a întregii lumi la multroditoarea si adânca vedere de sine, la
linistirea mintii, la acea stare pe care o pretinde adevarata rugaciune si care se
naste prin rugaciunea cu trezvie38. în fine, lucrarea harica a smereniei si lucrarea
harica a rugaciunii sunt una si aceeasi lucrare, precum s-a spus la începutul
împreuna vorbirii noastre. Aceasta lucrare se arata în doua chipuri: în smerenia
urmatoare lui Hristos si în iubirea dumnezeiasca, care-i cea mai înalta lucrare a
rugaciunii. Aceasta lucrare este a Domnului nostru Iisus Hristos, Care traieste si
lucreaza prin mijlocirea Sfântului Duh, în chip de negrait si nepatruns, în vasele
Sale cele alese. Amin.

Acest articol a fost publicat în CATEHISM și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s