Vederea păcătului meu

Sufletul tău stă mort înaintea ochilor tăi şi tu mai
întrebi care trebuie să-ţi fie lucrarea?

Vederea
păcătului meu

Va veni acel timp
infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta
dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul
,
 in fata
ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in
aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima.

Sub inraurirea presimtirii vii si
puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de
sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele
insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.

Cartile necitite de multa vreme, care
zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel
de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa
vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea –
deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul
de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca
s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit
ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa
intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca
pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22  Singur
Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea
lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor
gresalelor omenesti.

Chemand in ajutor mila si puterea lui
Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine
chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea
constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor
mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad
ca, „faradelegile mele covarsesc capul meu
si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul
capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea
stari de pacatosenie? „Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu
mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39,
13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii,
inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici
binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele
duhovnicesti.

Daca, parasind viata pacatoasa, acest
om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o
fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin
lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor
lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu
se scufunde intr-o adanca tristete: „Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei
asemenea privelisti, „parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta
nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a
umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi
pacate; „inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”,
adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii
mele traita fara bagare de seama; „nu este vindecare in trupul meu , adica nu
este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, „lovita si molipsita de pacat
”(Psalmul 37,11).

Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma
caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn
toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui
Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi
cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul
impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi
spune.

El se apropie de mine ca un hot; fata
lui este acoperita; „cuvintele lui sunt mai alunecoase ca
untdelemnul  (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune
faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de
moarte.
„Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este
oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune
calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai
mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu tiu
ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la
vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca
gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit
nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate
in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata.
Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei
desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste
intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea
ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei
obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste
jertfe sa fie aduse de inima.

Pacatul lucreaza in mine prin gandul
pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea trupului, lucreaza prin simtirile
trupesti, lucreaza prin inchipuire.

La ce incheiere ma aduce o asemenea
privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea,
traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste
asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele
lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde
vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o
rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus
stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit
pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor –
neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma
prinda si pe mine, urmasul lor.

Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si
surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta
tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi
este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am
alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si
rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a
nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri
din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre
rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se
propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea.

Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe
stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia
pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de
sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai,
calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii
lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si
Mantuitorul meu.

Uneori sufletul mi se
tulbura de manie si de trea de minte a raului!
In inchipuirea mea
sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de
razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste
gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate
obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care
omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de
infaptuire a tuturor dorintelor putrede.

Cateodata sunt amagit de cinste si
putere
 Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la
conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri
pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi
stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica
aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de
inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept,
sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca
dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar
vrea sa si le atraga spre sine!

Patimile se cearta intre ele spunand
una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata,
ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime;
pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi
va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva
inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a
dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca
unul ce este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari
dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti
nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele
parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite,
dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci
lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui
Dumnezeu.

Aceasta este starea
mea!
Ea este moartea sufletului in timpul vietii
trupului.
Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din
cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele.
Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit
prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut
intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de
inviere!

Eu sunt in intregime ocupat cu grijile
lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime
cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt
plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot,
nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca.

N-am pasit pe urmele
pocaintei  pentru ca inca nu vad pacatul meu.
Si nu-mi
vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se
indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel
ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea
inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare
libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta
casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu
aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi
aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul
din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: „vederea
pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in
sanul sau!

Fericit este sufletul care a vazut in
sine caderea stramosilor, vechimea
vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea
duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc.
Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului
nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care
neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si
frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta
neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei
prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi
va gasi o nepretuita comoara de mantuire.

Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei,
preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere
nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de
sine

Intelege si simte, ca tu
esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul.
Preda-te prin urmare
fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima
tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din
pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in
plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita
pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de
aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de
buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul
care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca
unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea
mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.

Dimpotriva, cine se crede gata sa
primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere venirea Lui
tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul ,
acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea
inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii
(Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se
mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare
vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I
spuna lui Dumnezeu „Vorbeste, Doamne, ca
robul Tau Te asculta”.

Cea mai inalta lucrare a
mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o
simplitate si credinta de copil.
Dar noi ne-am facut atat de
complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem
sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de
sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un
indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia
noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de
sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe
terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire
neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa
prapastie a pierzarii.
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a
chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea
batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit
Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea
indrumatorului sau.

Povatuitorul a inteles ca glasul care
il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului, cand va auzi
o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: „Graieste, Doamne, caci
robul Tau Te asculta.”
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit,
iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de nimeni, care este imbatat de
o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin
care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe
urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de
Rasarit  care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale
nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci
ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului
Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas,
de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind
un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare,
s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti
mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea,
prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului.
Infasurat cu
pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate
curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va
veni, te va povatui spre „toata dreptatea  (Ioan
16, 3).

Simtamantul plansului si al pocaintei
pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat
de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale. Aceasta
este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine!
Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase,
silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de
sine.

„Daca unii Parinti, spune prea cuviosul
Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este
sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu
inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu
asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip
vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au
dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu
asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de
dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac
Sirul, cuvantul 55)
„Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de
Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in
smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul ,
cuvantul 36).

Toti inselatii de sine s-au socotit
vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de
mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care
s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii
in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea
lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia,
isi infierbantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau
aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o
desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile
lepadate.

Daca ai nevoie sa stai de
vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In
starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile
amare.
Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe
pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii,
vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in
vesnicie.
„Ca faradelegea mea eu o cunosc si
pacatul, meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste
despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari:
„Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu.”
(Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine, se ocupa
cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand
Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a
marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de
Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor
duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una
singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor,
ea era urmarea vederii pacatului lor.
Un oarecare mare Parinte a fost
intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el
i-a raspuns: „Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care
trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este
lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie
lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea
nevointei!

Vederea pacatului nostru si
pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre sfarsit pe
pamant.
Prin vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin
pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada
astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte
din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc.

Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem
gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea
aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele
aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii
noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile
sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si
sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor
care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja
spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie
spalate de apele lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau,
feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele
duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui
Dumnezeu.
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a
vederii pacatelor proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia
inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si
neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de
placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de
noi.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce
duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc
pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic
in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor
robiti, Mantuitorul celor pierduti.
AMIN!

Sfantul Ignatie
Briancianinov
din cartea „Pravila de rugaciune.
Vederea pacatului meu”
 sursa ORTODOXIA MD
Acest articol a fost publicat în SFINTII PARINTI, Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s