Pe drumul către sine, prin „punctul mort”

Pe drumul către sine, prin „punctul
mort” 


După
momente mai mult sau mai puţin dramatice din viaţa noastră, ce au efectul unui
duş rece, simţim că ne trezim, că viaţa noastră ia o întorsătură în care noi
ajungem cu adevărat să ne conştientizăm rolul de actor principal al propriei
vieţi şi hotărâm să jucăm în ea prezenţi, din ce în ce mai atenţi la noi înşine
şi la propria prestaţie. Avem impresia că am intrat pe un făgaş, pe care nu mai
e nevoie decât să mergem. Şi totuşi, nu e aşa.

Viaţa este o căutare permanentă de
identitate, de sens, de scop. Această nevoie umană de a cunoaşte este probabil
încriptată în genele noastre, ne naştem şi murim cu ea, ne defineşte şi tot ea
ne impulsioneză să mergem mereu înainte, către un răspuns.

Durerea este de cele mai multe ori baza
şi resortul acestor căutari. Durerea, mult mai puternică decât bucuria, ne
trezeşte acut nevoia de răspuns. Poate şi pentru că adesea nu o acceptăm, nu o
recunoaştem ca ceea ce este şi refuzăm să credem că noi am chemat-o în viaţa
noastră. Dar ne dorim cu ardoare să dispară. Aşa ajungem să învăţăm că e nevoie
de a-i găsi un sens, de a o accepta şi de a-i primi darul. Acestea pot fi etape
în tehnicile de psihoterapie, dar sunt etape pe care le putem parcurge şi
intuitiv, ascultând nevoile sufletului nostru. Mânaţi de resorturile dureroase
ale întâmplărilor din viaţa noastră, ale nevoilor neîmplinite, ale dorinţei de
stabilitate, de bucurie şi adevăr, ajungem la punctul în care alegem să nu mai
fugim din faţa durerii. O privim în faţă, o acceptăm că există, trecem prin şoc,
negare şi mânie, simţim depresia, care este în fapt tot o formă de mânie
interiorizată. Încercăm să negociem cu viaţa şi cu Dumnezeu, în dorinţa de a
scăpa şi de a ieşi într-un mod magic, instantaneu şi minunat din întunericul în
care ne aflăm. În acest punct, nu mai contează cum, cu ce preţ, nu contează
exact unde şi de ce fugim, dorim să ne trezim din durere ca dintr-un vis urât.
Dacă negocierea nu îşi află răspunsul, tristeţea ne copleşeşte şi nu putem ieşi,
decât tot prin alegerea de a accepta, de a ierta, trecând uneori mai presus de
orice logică şi raţiune umană în căutarea „păcii care trece dincolo de orice
pricepere”.

Punctul mort este doar o staţie în
drumul către noi

În oricare din aceste etape de trecere
şi vindecare, putem să trăim drama intensă a unui punct mort. Este momentul în
care efectiv nu vrem să mai facem nici un pas, nu înţelegem cum de nimic din ce
am făcut până la acel moment nu a dus încă la rezultatul dorit, nu acceptăm
lipsa de sens a întregii situaţii. Este un moment de revoltă, de mânie intensă
şi de deznădejde. Este un punct pe care toţi l-am trăit şi l-am trecut, poate de
mai multe ori în viaţă. Intensitatea emoţiilor care îl nutresc, îl fac, de cele
mai multe ori, de neuitat. Ne simţim nedreptăţiţi şi suntem într-un proces
deschis cu viaţa, cu un destin nedrept şi cu Dumnezeu. Toate lucrurile bune care
le-am făcut ne trec ordonat în faţa ochilor, chemându-le ca martori ai apărării.
Este un moment al comparaţiei, în care nu pricepem cum de alţii, aparent mai răi
decât noi, dar indiscutabil mai norocoşi, trăiesc dorinţele noastre. Recapitulăm
tot ce am citit şi concluzionăm că sunt nişte prostii sau că nu se aplică nouă.
Refuzăm să mai atingem vreo carte, să ascultăm o muzică ce alteori ne mângâia,
să mai mergem la terapiile de grup sau personale. Mâncăm tot ce ne-am refuzat
sau din contra devenim anorexici, creştem vânzările în magazine sau ne închidem
în casă cu perdelele trase. În general, în această furtună de trăiri intense, ne
schimbăm comportamentul şi rulăm filmul frustărilor nevindecate. Dar nu putem
rămâne acolo. Oricât de mult sau puţin ar dura, punctul mort este doar o staţie
în drumul către noi. O staţie din care plecăm cu darurile unei mai bune
cunoaşteri de sine, printr-o alegere de a crede iar.

Uit că zidurile se sparg cu
rugăciunea

Cei care se angajează pe drumul
edificării personale trăiesc mai devreme sau mai târziu, în raport cu o situaţie
sau cu o relaţie, ori în raport cu ei înşişi, astfel de momente în care totul
pare fără sens, nu se mai vede ieşirea la un liman. Raluca povesteşte despre
experienţa ei: „De cele mai multe ori mă trezesc în capătul unei străzi
înfundate în relaţia cu tatăl meu, mai exact în relaţia cu dependenţa tatălui
meu. Îmi dau seama că eu aleg să merg pe acea stradă care are o atenţionare mare
de „înfundat”, dar pe care o ignor. Uit că zidurile se sparg cu rugăciunea şi
prefer să dau cu capul, mereu şi mereu, de aceeaşi speranţă stearpă de a salva
un om de la pierzanie. Ştiu că rugăciunea poate sparge ziduri şi totuşi încă nu
pot să ofer rugăciunea lui Dumnezeu, ci o spun eu de capul meu, crezând că de
fapt eu le voi sparge doar rostind-o.

Sunt într-o fundătură, dar nu am
puterea să-L iau de mână pe Domnul ca să mergem împreună pe un drum
deschis”.

Numai o credinţă, chiar poate mică şi
insuficient trăită, dar cumva adânc cunoscută, ne mişcă înainte. O credinţă
hrănită de nevoia noastră de sens, de stabilitate, de un adevăr care nu se
schimbă cu timpul, de nevoia de ajunge la bucurie. O credinţă pe care o avem în
noi, cu care ne naştem şi în care ne putem sprijini când nimic altceva pare să
nu mai fie în jur.

Numai cu El în rugăciune, putem să
mergem pe drumul către noi

Indiferent cum am numi-o, indiferent de
interpretările greşite pe care încă le mai dăm, de alte scurtături alese şi care
se pot termina urât, ea are o singură direcţie şi se adapă din acelaşi adevăr.
Iată ce povesteşte Cătălina despre momentele ei petrecute în „punctul mort” şi
despre ieşirea din ele: „Pentru mine, a ajunge într-un punct mort e un semn al
călătoriei, e o destinaţie temporară, e un indicator spre ţinta călătoriei mele.
Îi ştiu utilitatea, dar îi ştiu şi capcanele. Punctul mort e însă mereu inovator
în oprelişti şi nu-mi rămâne decât să văd ce trăiri se nasc în mine pentru ca să
pot şti, fără a identifica neapărat capcana pregătită. Atunci când simt
dezamăgire, disperare, revoltă, dorinţa de renunţare, sentiment acut de inerţie,
ştiu că m-am oprit din drum. Pot sta acolo, la răscruce, să analizez, să
calculez posibilitatea cea mai corectă; pot intui, simţi la nesfârşit,
anulându-mi luciditatea; pot decide aleator, fără gânduri şi inima. Însă mai pot
face ceva, şi asta sigur mă face să trec de răscrucea punctului mort: pot
deschide ochii! (Pentru că, am uitat să vă spun, la răspântie se stă cu ochii
închişi.) Lumina este orbitoare, dureroasă şi nu văd nici măcar cărarea aleasă,
dar schiţarea unui singur pas clădeşte drumul înaintea mea. Nu e nevoie să ştiu
drumul, ci doar să merg, pentru că Lumina a fost şi este mereu în faţa
mea!”.

Cel care este Viu şi Lumină S-a dat
nouă ca să ajungem să trăim ceea ce am fost chemaţi să fim. Numai cu şi în
Dumnezeu, durerile noastre îşi găsesc răspuns şi vindecare, prin iertare şi
acceptare, numai cu El în rugăciune, putem să mergem pe drumul către
noi.

http://www.doxologia.ro

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s