Fraţilor, se moare!

Fraţilor, se moare!

În
urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de
ani. Brusc, fără să fie bolnav. Săptămânile trecute a murit un om mergând pe
stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, „cu zile”, cum se zice. Apoi altul…
Aud, acum, că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.

Nu avem timp.
Nu avem timp pentru „a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem”… Nu avem timp
pentru a ne da cu părerea cu privire la sfârşitul lumii. Acum avem nevoie să ne
gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de
viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona
în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce
bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de „multe”
avem de făcut, când să ne putem măcar gândi la mântuire?

Nu avem de făcut
multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui
toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi
frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli… Toate, toate. Şi să mergem să I le
arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament,
pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că
mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?

***

Când eram
mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce
venea acasă, pentru că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le
lăsam pe ultima clipă – de multe ori ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina
respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.

Între timp,
ne jucam, ne zbenguiam, citeam… copii! Dar joaca asta nu era joacă până la
capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va
veni şi va vedea că nu e gata treaba. Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold
ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar abia apoi ne jucam. Parcă altul era
gustul jocului.

De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei
fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am
avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică, îl au şi
adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi
cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci
când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi
să nu faci „ceea ce trebuie”, dar ceva ameninţător – Divinitatea – e acolo şi-ţi
urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau „până la
urmă”.

Este o parte de adevăr aici; ceva este, într-adevăr, inevitabil:
moartea. Dar „pedeapsa” nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi
înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră,
ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii
oamenilor.

Atât de greu ajungem „să ne facem mai întâi temele” şi apoi să
ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria „rezolvării sarcinilor”. Şi mai
ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe
Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la
joacă!

Noi vrem „să facem noi toate” şi vedem că nu putem. Şi apoi ne
speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când
mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în
loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, „în loc să facem ce
trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam
dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram,
invidiam)” şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când
trebuia să facem altceva, prin spovedanie; să ne cerem iertare (de la El şi de
la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă; să ne împăcăm
cu El, prin împărtăşire; şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să
ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.

Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE;
nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi
ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă, în loc să
acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere
să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

Cristina
Sturzu
Acest articol a fost publicat în CUVANTUL și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s