Ce înseamnă să fii creştin?

Ce înseamnă să fii creştin?

Toată lumea ştie că creştinismul există de 2000 de ani. Însă problema care se pune cu adevărat, atât în Biserică cât şi în afara sa, este ce înseamnă 2000 de ani de creştinism şi cum ne raportăm la acest fapt.

Oamenii au vederi extrem de diferite asupra sa. Pentru creştini, este un răstimp plin de bucurie, care întăreşte cea mai importantă dogmă a credinţei noastre: „Dumnezeu dragoste este”. Căci dragostea este îndelung-răbdătoare. Şi nu putem nicidecum zice că aceste două milenii au cuprins în anii lor doar sfinţenie. În mare măsură, au fost 2000 de ani de păcate şi fărădelegi ale noastre. Domnul ne-a îngăduit în aceşti 2000 de ani şi nu ne-a părăsit. Dimpotrivă, a continuat să-şi reverse milele Sale peste norodul Său, Biserica (descoperind noi lucruri sfinte şi minuni, dar mai ales prin ţinerea noastră în viaţă – şi a Bisericii noastre). Aceasta înseamnă că Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu îndelung-răbdător – aceasta înseamnă că cu adevărat Dumnezeu este dragoste. Pentru noi, este o bucurie că creştinismul nu este pe moarte, ci trece într-un nou mileniu. Pentru creştini, un alt „mileniu” simbolizează veşnicia creştinismului; am intrat în al treilea mileniu al istoriei noastre încredinţaţi că misiunea Bisericii va continua dincolo de anul 2000.

Sunt însă şi oameni care au sărbătorit cu bucurie intrarea în noul mileniu din cu totul alte motive. Există un număr tot mai mare de publicaţii seculare, articole de scandal, ba chiar şi glume de genul: „Voi, creştinii, sunteţi tare bătrâni – aveţi două mii de ani. La aşa vârstă”, zic acestea, „doamnelor şi domnilor creştini ortodocşi, nu credeţi c-ar fi cazul să ieşiţi din cultură, politică, economie şi învăţământ? Este vremea”, adaugă acestea, „cuvenitei retrageri a creştinismului şi a propovăduirii în schimb a celui de «al Treilea Testament», a religiei Noului Veac, «New Age»”.

O formulă îndeobşte acceptată în zilele noastre mă face să strig „Contradicitur!” („Mă împotrivesc!”) de fiecare dată când o aud. Acea formulă este „moştenirea culturală a Ortodoxiei”. Când aud acea expresie, mă simt silit să întrerup vorbitorul şi să-i zic: „Iertaţi-mă, despre ce moştenire vorbiţi? O moştenire apare după moartea celui ce o deţine. Şi, totuşi, noi suntem în viaţă. Şi, îmi pare rău s-o zic, dar nu v-am lăsat nimic moştenire vouă, necredincioşilor! Doar în perioada comunistă se părea că Ortodoxia nu mai există, ci doar nişte obiecte ale „moştenirii culturale”: fresce (cărora li se zice „picturi monumentale”), icoane („lucrări artistice în tempera”) şi biserici („monumente de arhitectură medievală”) – iar toată această „moştenire” ar putea fi folosită după bunul plac. Însă noi simţim că noi înşine constituim Biserica, aceeaşi Biserică a Sfinţilor Andrei Rubliov şi Serghie din Radonej, şi că n-am lăsat nimic prin testament oamenilor atei. Tot ceea ce numiţi „moştenirea culturală a Ortodoxiei medievale” ne aparţine şi vieţuim în propria noastră casă, nu într-un cimitir sau în „muzeul Bisericii Ortodoxe”.

Creştinismul n-a pierit; poţi fi creştin chiar şi în veacul al 21-lea.

Însă ce înseamnă să fii creştin? Voi încerca să răspund în mai multe feluri la această întrebare, şi fiecare răspuns consecutiv îl va cuprinde pe cel de dinainte.

Întâiul răspuns este atât de evident şi de simplu încât şovăiesc să îl înfăţişez publicului meu învăţat, care s-a obişnuit cu sofisticate jocuri intelectuale. Însă adevărul nu trebuie să fie sofisticat, „dialectic”, „antinomic”, ba chiar un „carnaval dialogal”! Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.

Treaba e că poţi privi la Hristos în multe feluri. Unii L-ar putea privi prin ochii Sfântului Apostol Ioan, pe când alţii L-ar putea privi prin ochii lui Iuda… Sfârşitul anilor 1950, o perioadă numită în presă „Dezgheţul lui Hruşciov”, a însemnat un val memorialistic al clasicilor culturii sovietice. Începuseră să iasă la iveală informaţii despre cei ce pieriseră în lagărele de concentrare, cei arestaţi sau prigoniţi – printre ei, oameni de ştiinţă, poeţi şi scriitori de excepţie. Aşa că atunci aceia care se propăşiseră, care primiseră ordinele şi premiile lui Stalin, s-au grăbit să-şi protejeze succesul, ce începuse să pară scandalos în lumina tragicei sorţi a colegilor lor supuşi represiunii. „Bineînţeles că am fost prieten cu cei din Gulag, ba chiar am încercat să-i ocrotesc. Şi ce dacă am scris un articol în «Pravda» împotriva acelui prieten? Am încercat în acelaşi timp să-l protejez, pe cât am putut mai bine. Mi s-a cerut să scriu că era spion japonez; eu, în schimb, m-am mărginit să scriu că greşea profund. Eu însumi abia am scăpat de arestare! L-am protejat aşa de dârz, încât am primit doar ordinul de clasa a doua, deşi la talentul meu mi se cuvenea cel de primă clasă!” Atunci a apărut o epigramă muşcătoare în literatura necenzurată, „samizdat”:

Pare-se că cugetul editorilor se odihneşte sănătos,

Şi poţi afla monştrii din rândul lor, bine-nţeles:

Tocmai ce-a apărut o nouă viaţă a lui Hristos,

Bazată pe-a lui Iuda relatare de succes.

 

Revin, poţi privi la Hristos în diferite feluri. O poţi face prin ochii lui Iuda sau prin ochii lui Ponţiu Pilat (viziunea lui Pilat asupra lui Hristos se poate găsi în romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul şi Margareta). Perspectiva lui Pilat nu este o încruntătură plină de ură, ci o privire rece şi nepăsătoare… Se găseşte în Evanghelii o întrebare la care Hristos n-a răspuns, în ciuda atotştiinţei Sale. Departe de a fi una marginală, ea este cea mai importantă întrebare: „Ce este adevărul?”

De ce-a ales Mântuitorul să nu răspundă la acea întrebare? Nu fiindcă n-ar fi ştiut ce este Adevărul. El însuşi era Adevărul („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…” – Io. 14:6). Dar contează foarte mult cum se pune întrebarea.

Convorbirea dintre Ponţiu Pilat şi Hristos este ca o confruntare între întreaga cultură păgână şi noua Evanghelie. Înţelepciunea imperiului păgân ajunsese atât de senilă, încât cei mai buni oameni de ştiinţă ai săi proclamaseră, în urma căutării, că omul nu poate percepe nimic. Aceasta este concluzia definitivă a filosofiei de atunci, filosofia scepticismului şi a relativismului. Nimic nu poate fi ştiut cu siguranţă. Omul este neputincios să înveţe ceva adevărat despre lume sau despre sine; filosofii au dovedit deja slăbiciunea minţii omeneşti şi relativitatea tuturor ideilor noastre.

Şi îl avem pe Ponţiu Pilat, un om învăţat, familiar cu vechea literatură satirică ce surâde cu dispreţ la mitologia populară („Grăind atât de multe de-aceste divine treburi, rugămu-ne la zei şi la eroi să ne dăruiască cuvânt” – Herodot, Istoriile 2:45). Pilat însuşi nu crede prea mult în mituri. E un politician, cu o viaţă lumească. Când se întâlneşte cu Iisus, îşi lămureşte cel mai important lucru: Iisus Galileanul nu e un răzvrătit, nu ameninţă nicicum Imperiul, aşa că nu sunt prea mult de vorbit cu El (Pilat greşeşte însă în privinţa aceasta, căci blândul Propovăduitor va schimba radical soarta întregului imperiu prin răspândirea Evangheliei Sale). Şi apoi, dintr-o dată, când era pe punctul de a pleca, Pilat aude cuvintele lui Hristos: „spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr” (Io. 18:37).

Cuvintele lui Hristos îl şochează, ba chiar îl jignesc pe Ponţiu Pilat: „Cine eşti Tu, ca să îţi permiţi cu aşa impertinenţă să pretinzi că cunoşti adevărul incognoscibil?! Mai bine i-ai citi pe filosofii noştri, şi ei îţi vor explica că adevărul nu poate fi cunoscut de nimeni. Un tâmplar pribeag din Galileea susţine că a venit în lume ca să o înveţe ce este adevărul!” Pilat nu vrea să aştepte şi nu aşteaptă un răspuns; el e încredinţat că nu poate fi un răspuns. Iar Hristos, Cel ce cunoaşte inima omului, a înţeles că nu e o întrebare, ci mai curând un pretext, un refuz de a pune o întrebare adevărată, o stavilă împotriva oricărui răspuns. Din pricina aceasta n-a răspuns Hristos…

Aşadar, avem privirea mercenară a lui Iuda şi nepăsarea rece a lui Pilat. Există şi privirea indignată a Fariseilor, care nu puteau îngădui ca Cineva liber şi puternic să cotropească mica lor lume, ascultătoare, ordonată şi tihnită. Există şi încruntătura plină de ură a Saducheilor, care socoteau propovăduirea despre o altă lume ca fiind jignitoare şi de neînţeles – căci ei aşteptau de la dumnezeul lor un belşug de binecuvântări aici şi acum, în lumea aceasta; el îi răsplătise deja pe Saduchei cu darul puterii, iar ei nu mai aşteptau alte daruri.

Mai este şi privirea mulţimii, care cere minuni şi lovituri politice, iar atunci când nu le primeşte, se „dezamăgeşte” şi strigă: „Să fie răstignit! Să fie răstignit!” Mai este şi privirea celor cărora Hristos le-a zis: „Mă căutaţi fiindcă v-aţi săturat” (Io. 6:26). E vorba de viziunea oamenilor despre care Sfântul Dimitrie al Rostovului spunea „l-au căutat pe Iisus nu de dragul Său, ci de dragul pâinii pe care le-o dăduse”. Ei vin la biserică doar ca să-şi rezolve problemele de zi cu zi, să aprindă o lumânare înainte de o operaţie sau un examen… Unor oameni ca aceştia le trebuie o minune. Şi nu le pasă cine face acea minune. Nu le pasă la ce biserică se duc sau cărui dumnezeu îi aprind o lumânare. Pentru ei, Hristos este Kaşpirovskiul primului veac.

Dar creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Ce însemnătate are lucrul acesta? Fiindcă cele importante se descoperă privirii iubitoare, nu celei nepăsătoare, urâcioase sau consumiste. Apostolii L-au iubit pe Hristos – de aceea este atât de importantă pentru noi mărturia lor iubitoare.

Mai mult, Apostolii au fost ucişi pentru că au vorbit despre Hristos. Blaise Pascal, remarcabilul matematician şi gânditor francez din veacul al 17-lea, creatorul celei dintâi maşini de calculat, a spus odată: „Cred doar acei martori care au îngăduit să li se taie gâturile”. Apostolii sunt astfel de martori. Vă voi aminti că cuvântul grecesc pentru martor, mártÿr, a fost tradus în slavonă ca mucenic. Apostolii au urmat calea mărturisirii ca mucenici.

În rusă există expresiile „pódlinnaia právda” („întocmai adevărul”) şi „podnogótnaia právda” („adevărul adevărat”). Aceste expresii se trag de pe vremea când martorii erau puşi la încercare în faţa curţii, pentru a se vedea dacă mărturia lor poate fi crezută. „Zici că l-ai văzut pe învinuit săvârşind fărădelegea? Dar ai, poate, nişte motive ascunse, sau eşti doar un calomniator? Eşti gata să-ţi întăreşti cu durerea ta cuvintele de care depinde viaţa unui alt om?” Şi, aşa, martorul era supus la chinuri. Frica de posibila durere („pódlinnaia právda” înseamnă „adevărul rostit sub «dlin», ciomagul gâdelui”) a redus drastic numărul martorilor mincinoşi. Apostolii au dovedit, prin suferirea chinurilor şi a execuţiei, că au fost nişte martori cinstiţi. Astăzi, iubitorii versiunilor de senzaţie ale vieţii „necunoscutului Iisus” primesc drepturi de autor pentru fanteziile lor, în vreme ce Apostolii sunt loviţi cu pietre…

Pe lângă acestea, viziunea apostolică este unică, fiind privirea contemporanilor şi a martorilor oculari. Să fi creştin nu e totuna cu a fi, să zicem, kantian. Vădit lucru, a fi kantian nu înseamnă să priveşti la Kant doar prin ochii celor mai apropiaţi discipoli. Kantian este cel ce foloseşte metodele şi termenii gândirii filosofice propuse de Kant. Şi se prea poate ca generaţiile următoare de kantieni să fi numărat oameni care au înţeles stilul de gândire al dascălului lor într-un mod mai talentat, mai potrivit, decât primii săi discipoli, care nu aveau cuvenitul talent filosofic. Da, este adevărat că ucenicii cei mai apropiaţi nu sunt întotdeauna şi cei mai talentaţi. Însă relaţia dintre Hristos şi ucenicii Săi a fost una foarte aparte. Hristos n-a scris nimic, spre deosebire de Kant. Tot ce ştim despre El, ştim din relatările ucenicilor Săi apropiaţi. Scrierile lor sunt singura evidenţă istorică a lui Hristos. De aceea, orice altă încercare de a reclădi „învăţătura lui Hristos” sau „biografia” Sa se află în afara tărâmului istoriei ca ştiinţă. Astfel de încercări dezvăluie mai mult despre lumea lăuntrică a unor asemenea „visători” decât despre Hristos Însuşi.

Creştinismul nu este o tablă a înmulţirii veşnică şi în afara timpului. Creştinismul este vestea acelei fapte unice a lui Dumnezeu, la un anumit punct din spaţiu şi timp, „în zilele lui Ponţiu Pilat”. N-am fost atunci acolo. Dar atunci cum putem afla ce s-a petrecut? Doar acceptând mărturia celor ce au văzut. Şi aceasta este mărturia Apostolilor.

Aşadar, creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii iubitori şi dăruiţi ai Apostolilor, iar nu prin ochii filosofilor, criticilor şi filistinilor ce au urmat.

Dacă înţelegem acest lucru, vom dobândi putinţa de a ne împotrivi celor ce prea des ne învinuiesc de „conservatorism” şi „dogmatism”. Biserica nu poate să nu fie conservatoare, deoarece a fost întemeiată în urma acelui eveniment petrecut acum 2000 de ani. Biserica nu poate să nu fie dogmatică, deoarece îşi are temelia în mărturia celorlalţi martori – Apostolii – şi, pentru ea, este important să nu distorsioneze percepţia acestora despre Hristos.

Se ridică atunci o a doua întrebare: cum se pot familiariza oamenii cu viziunea Apostolilor şi unde este exprimată acea viziune? Cel mai succint răspuns este: în Sfintele Scripturi. Amintirile Apostolilor despre întâlnirea cu Hristos şi trăirea tainelor Sale sunt adunate în cărţile Noului Testament.

Diacon Andrei Kuraev

Traducere de Radu Hagiu

Publicat in Controverse ale vremii,

 

De catre FAMILIA ORTODOXA

Acest articol a fost publicat în CUVANTUL și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s