Fata la dusman

Fata la dusman

Fata la dusman

Fata la dusman

Multe apoftegme au lăsat legionarii, Poporului Român. Toată scrierea şi literatura lor este plină de învăţătură creştin-naţionalistă, după cum este însăşi doctrina care stă la baza trăirii legionare. Începând cu “începutul”, Căpitanul Zelea Codreanu, şi terminând cu oamenii care acum au vârste trecute de 80, chiar şi 90 de ani, legionarii au pus cuvânt peste cuvânt şi au lăsat o moştenire spirituală şi o învăţătură pragmatică ce, dacă ar fi studiate, înţelese şi puse în practică de către noi, prezenţii vieţuitori ai acestei năpăstuite ţări, ar întoarce România din drumul ei cel sigur îndreptat spre pieire.

Cine, însă, să “audă” ce ziceau aceştia! Actualul Popor Român?! Dacă zic slabe şanse înseamnă să vorbesc eufemistic, drept pentru care am să zic şanse zero!

Totuşi, mai există o speranţă; revenim, ceva mai încolo, la ea.

Acuma, din imens de multele “strigăte” pline de învăţătură ale legionarilor am ales unul care, ţinând cont de starea actuală a românismului, ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi, românii de azi, o stare, un comportament, o atitudine cotidiană: “Faţa la duşman.” Acest semnal a fost “tras” de Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici (întemeietorii Mişcării Legionare, de altfel), în data de 01 august 1927, în numărul unu al primului organ de presă al Legiunii, “Pământul strămoşesc”, iar el reprezenta epilogul articolului-program prin care Legiunea îşi fixa principiile şi năzuinţele ce urmau să o ghideze în drumul ei spre atingerea biruinţei.

Auziţi, stimaţi români prezent vieţuitori? “Faţa la duşman”!

Păi, haideţi să vedem care erau temerile acestor mari înaintaşi ai noştri şi cât de ”îndreptăţiţi” erau ei când strigau acest avertisment către conaţionalii lor. Sau, altfel spus, haideţi să constatăm care erau duşmanii identificaţi de legionarii acelor vremuri, ai cui duşmani erau aceştia, şi cine erau cei care ar fi trebuit să stea cu faţa către ei.

Legiunea, sub forma ei organizată şi “oficială”, a luat fiinţă în 1927. Până atunci însă, Căpitanul Zelea Codreanu şi încă foarte mulţi alţi viitori membrii ai Mişcării Legionare, au făcut cea mai disonantă notă posibilă cu propriul popor – au acţionat, au avut reacţie, au luat atitudine fermă împotriva tuturor duşmanilor ţării.

Spre exemplu, în 1917, în octombrie (marea revoluţie socialistă din octombrie, care, de fapt, s-a petrecut în noiembrie!), poporul rus s-a “pricopsit”, în urma unei lovituri de stat, cu una dintre cele mai mari pecingini ale omenirii – regimul iudeo-satanisto-comunist. La un an după aceasta, în 1918, românii pecetluiesc cea mai sublimă pagină din întreaga lor istorie – înfăptuiesc România dodoloaţă (vorba minunatului copil din Lancrăm-ul lui Lucian Blaga). Ei bine, iată duşmanul proaspătului Stat Naţional Unitar Român. Ţara noastră, întreagă şi mare, era acum “gard în gard” cu comunismul.

Aşa şi? Ce e cu asta? – îşi ziceau mulţi români ai vremii, oameni politici cu experienţă, cu vârste înaintate, dar, din păcate, lipsiţi de inspiraţia cea divină.

Şi-atunci, aflaţi la nişte vârste la care alţii ca ei încă mai ”sugeau” de pe la sânurile calde ale mamelor lor, se ridică într-o premoniţie Dumnezeiască viitorii legionari, în frunte cu damnatul Corneliu Zelea Codreanu, cel împotriva căruia au stat atâţia ş-atâţia vânduţi ai acestui neam, dar căruia, din păcate pentru urmaşii lui, istoria de până în zilele noastre i-a dat în permanenţă dreptate şi, cu o nelinişte sufletească demnă exclusiv de oamenii aleşi de Dumnezeu spre a sluji idealurilor mari, pe lângă faptul că trag un puternic semnal de alarmă faţă de pericolul iminent pe care îl reprezenta comunismul aflat în coasta tinerei Românii, trec la acţiune. Iată-l pe Căpitan povestind românilor frământările lor deatunci:

“În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 de elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a. Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare, şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi orase.
Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare.” – extras din “Pentru Legionari”.

Spre a ne fi foarte clar ceea ce vreau să spun acum, voi face o recapitulare:
– În Rusia, aflată în proximitatea României Mari, se naşte, dintr-o scabroasă maşinaţiune jidovească, acel regim de factură satanică ce avea să distrugă şi să ucidă milioane de suflete dintre care, o bună parte, trăitoare în România;
– La o distanţă, în timp, de fix un an şi jumătate, în România se ridicau să lupte împotriva comunismului, organizat, nişte tineri ce nu împliniseră încă două zeci de ani – viitorii legionari. Pentru noi, acum, cei care ştim cum s-au desfăşurat ostilităţile între regimul comunist şi români, gestul acelor tineri poate părea, desigur, unul naiv, dar haideţi, în încercarea noastră de a-i judeca, să dăm jos din conştientul nostru tot ceea ce ştim că s-a întâmplat, şi să-i analizăm cu minţile trăitorilor de-atunci. Dacă vom face aceasta constatăm că, dintre toţi românii vremii, aceşti tineri erau ”inspiraţi”. Ei au fost cei care au simţit atunci, în zorii comunismului, pericolul imens pe care acesta îl reprezenta pentru Neamul Românesc. Ba, mai mult decât atât – pe cât de naiv şi de penibil li se pare unora, acum, acel gest al legionarilor de a se organiza împotriva comunismului (care ocupase o ţară imensă ca Rusia), cu mâinile goale, mie unuia tocmai din acest punct de vedere mi se pare a fi un gest sublim, de curaj maxim şi implicare totală şi rar întâlnit în istoria omenirii de după 1917 încoace. Păi, dacă ţi s-a pus la dispoziţie o armată numeroasă şi bine dotată, nu-ţi trebuie prea mult suflet să intri în luptă cu duşmanul, în schimb caracterul tău şi sufletul tău se dovedesc a fi dintr-acelea alese şi extrem de rar existente dacă, cumva, te „apuci de treabă” cu mâinile goale!

– Concluzia? Foarte simplă: ei, legionarii, cu sufletele lor şi cu conştiinţele lor aflate mult deasupra celorlaţi conaţionali ai lor, se aşezazeră, rapid, cu „faţa la duşman” – la acest prim duşman.

Un al doilea rău cu care aceştia s-au luat extrem de serios la „trântă”, a fost cel numit de ei înşişi „politicianismul venal şi criminal” al vremii. Împotriva acestuia, zice Căpitanul:

”Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară. Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această ţară, Neamul Românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care ”şmecheria” degeneratului va şti să ungă ochii mulţimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor!” – extras, de asemenea, din ”Pentru Legionari.”

Acum, dacă e să analizăm noi, cei de azi, care dintre cele două rele, comunismul sau politicianismul, a fost mai periculos pentru neam şi ţară, parcă am tinde să zicem că ultimul, politicianismul, şi zic aceasta pentru că aş vrea să coroborez acest duşman identificat de legionari cu un altul împotriva căruia aceştia au luptat până la jertfa sublimă, iar la ei jertfa sublimă nu era pierderea vieţii, ci a mântuirii. Acesta se numeşte ”trădarea la români”.

Atât de porniţi au fost legionarii interbelici împotriva actului trădării încât au apelat la gesturi în urma cărora un suflet poate rămâne nemântuit, dar au făcut aceasta conştienţi şi, mai mult decât atât, au făcut-o dintr-un spirit superior, altruist, ei ştiind foarte bine că istoria noastră este cea care dovedeşte de ce neamul în sine a bătut, de foarte multe ori, pasul pe loc – datorită acestei blestemăţii numită trădare.
Însumând, carevasăzică, aceste două pericole, putem spune ca ele erau mai mari decât comunismul în sine, şi erau aşa pentru că acesta din urmă venea de undeva din afara spaţiului şi spiritului românesc, pe când celelalte erau emanate de noi şi îndreptate, culmea, împotriva noastră înşine.

Ce-ar fi putut face comunismul cel criminal şi satanizator dacă ar fi dat piept cu un Popor Român credincios, moral, cinstit, unit şi ferm aşezat împotriva-i? N-ar fi putut face nimic, n-ar fi avut nici o şansă! Sau, în cel mai rău caz, ar fi putut lua vieţile câtorva dintre noi şi-atât, dar n-ar fi putut lua sufletele acelor milioane de români care, conform unei fantastice previziuni codreniste, sânt şi-acum, la aproape şapte zeci de ani de la oficializarea comunismului în România (1944), satanizaţi (”De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil de a le discuta” – 30 mai 1936).
Ori, această doctrină iudeo-satanistă, venită, repet, din afara spiritualităţii româneşti, s-a instalat aici bine merci doar cu ajutorul (probabil nesperat nici măcar de ea) venit din partea mai multelor cozi de topor decât topoarele existente (vorba unicului Ion Gavrilă – Ogoranu).

Despre aceşti români care au consimţit şi au participat efectiv la satanizarea ţării şi propriului lor popor se poate spune că au făcut aceasta din patru motive de care noi, acum, ar trebuie să ne ferim precum dracul de tămâie:

Unii dintre ei au considerat că el, comunismul, este varianta socio-politică ce va duce omenirea pe căile progresului şi au îmbrăţişat aceste politici rapid şi fără vreo reţinere şi, atenţie, nu s-au mai lepădat niciodată de ele. Este mai mult decât evident că aceşti oameni fie au fost atei, fie Dumnezeu, pentru a-i pierde, le-a luat minţile. Ăştia au fost cei mai înrăiţi trădători de neam, de ţară şi de credinţa strămoşească.
Alţii, conştienţi fiind că acest comunism, ”importat” din Rusia, este de factură iudaică şi, deci, anticreştin şi antinaţional, l-au accepat totuşi şi l-au slujit datorită faptului că au simţit mirosul de “os de ros”. Ăştia sânt acei politicieni venali şi lipsiţi de scrupule fără de care comuniştii n-ar fi avut nici o şansă nicăieri în lume.

A treia categorie este una mixă. Aici se regăsesc atât cei care mai ştiau câte ceva, mai auziseră câte-un lucru, dar care aveau atât de ”mult curaj” încât nu vorbeau despre aceste chestiuni nici măcar cu ei înşişi, dar şi snobii care, pentru faptul că la vremea respectivă era ”trendi” să fii de stânga se băgau şi ei, nu, ca musca-n… ştiţi dumneavoastră ce. Ei bine, ăştia erau greu de definit pentru ca migrau, rapid şi aproape permanent, de pe o poziţie pe alta. Adică, fără să ştie prea bine ce fac erau şi trădători şi oportunişti şi calici şi cum vreţi să le mai zicem, numai români naţionalişti-creştini nu erau (pentru cei care, din varii motive, se vor întreba de ce ar fi trebuit ca aceşti oameni să fie naţionalişti şi creştini în acelaşi timp, răspunsul este unul extrem de simplu: pentru că acest popor care s-a încreştinat de la Apostolul Andrei, a fost dintotdeauna, tradiţional, în primul rând prin reprezentanţii săi de varf, marii domnitori şi voievozi, un popor creştin şi naţionalist – asta reiese din fiecare pagină a istoriei noastre, chiar dacă mulţi dintre noi nu vrem să acceptăm această evidenţă).

Cei care chiar nu au avut nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă comunismul şi, ca atare, nu au luat poziţie împotriva lui, nu cred că au existat, sau chiar dacă or fi fost câţiva, numărul lor insignifiant nu le permite a fi plasaţi într-o categorie distinctă şi separată de restul românilor.

Din păcate însă mai există o a patra categorie – anume, acei oameni care, indiferent ce s-ar întâmpla în jurul lor, ei nu au nici cea mai mică ”apăsare”, nu-i interesează nimic absolut, n-au nici o opinie, n-au nici o judecată personală, se lasa pur şi simplu luaţi de val, de-o fi bine, de-o fi rău, implicarea lor în mersul cetăţii este una egală cu zero. Ei zic, despre ei înşişi, că nu se implică pentru că este mai înţelept aşa, să nu te bagi acolo unde nu-ţi fierbe oala, pentru că astfel, implicit, vei fi un om bun! Acestora, ar fi trebuit să le spună cineva, când erau mai mici, ca să ştie şi ei în calitate de oameni buni ce zic că sânt, următoarea zicală: ”Pentru ca răul să triumfe, trebuie doar ca oamenii buni să nu facă nimic.” – Edmund Burke. Pe aceştia nu i-am plasat în vreo categorie anume pentru simplul fapt că ei, bieţii, nu sânt nici trădători, nici cumpăraţi cu bani, ci sânt doar morţi chiar de-aici, din timpul vieţii. Să-i lăsăm deocamdată la o parte dar vom reveni şi asupra lor.

I-au identificat, deci, legionarii, pe politicienii venali şi trădători, uneori mai periculoşi chiar decât iudeo-comuniştii ne-consângeni lor? Oho! Nu mai intrăm în amănunte pentru că nu mai terminăm niciodată. Atâta doar aş vrea să mai spun – în întreaga istorie a României nu este cunoscută o forţă politică (deşi Legionarismului este destul de impropriu să-i spui ca fiind o manifestare politică), care să fi fost mai implicată în asanarea vieţii socio-politice a ţării decât Mişcarea Legionară.

Atât de implicaţi au fost şi atât de exigenţi, atât de integri şi de incoruptibili, în primul rând cu ei înşişi, încât şi i-au ”câştigat” de duşmani pe mai toţi colaboratorii lor cărora li se păreau prea grele austeritatea şi moralitatea legionară. Inclusiv pe cei din propriile familii şi iau câştigat de duşmani. Şi cum n-ar fi fost aşa atâta timp cât legionarul, în viaţa lui cotidiană, oriunde şi oricând, conform doctrinei codreniste, trebuia să se comporte ca-n biserică!

Un alt duşman către care Legionarismul a stat în permanenţă cu faţa a fost alogenul. Străinul cel care n-avea nici cea mai mică legătură cu acest neam, nici de sânge, nici de religie, de nimic absolut, dar care făcea tot ce trebuia pentru, atenţie, a se înstăpâni (încetăţeni) în acest azil al toleranţei numit România (cum superb ”ne certa”, cândva, Domnul Eminescu).

A, ca orice impotent, sau orice vândut pe bani, despre români fiind vorba din păcate, îi va fi catalogat pe legionari ca fiind rasişti, antisemiţi, fascişti, şi cum le-o mai fi venit lor la gură, asta da, aşa este, dar nu-nseamnă că ce susţin ei este şi adevărat.

Păi, în acest caz, antisemiţi şi fascişti au fost şi Domnul Eminescu, Mareşalul Antonescu, A. C. Cuza, Nicolae Iorga, N. C. Paulescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Ion Găvănescul, Traian Brăileanu, Bogdan Petriceicu – Haşdeu, Vasile Pârvan, Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Mitropolitul Irineu Mihălcescu şi încă mulţi, mulţi alţii ! Toţi au fost antisemiţi, toţi au fost fascişti, pentru că toţi au criticat, la cel mai dur mod posibil, jidovimea!

Hai să fim serioşi.
Nici unul dintre cei mai sus pomeniţi, fie el legionar sau nu, n-a criticat niciodată pe vreun jidan trăitor în afara graniţelor României, doar de dragul antisemitismului, deşi se ştie foarte bine că iudaismul a declarat de zeci şi sute de ori, prin gura fruntaşilor săi, că duşmanul lui de moarte se numeşte creştinismul!!! În aceste condiţii, orice creştin din lumea asta, român legionar, american în devenire, sau prozelit de prin Burkina Faso, poate ataca liniştit pe orice tăiat împrejur, bazându-se pe învăţătura Dumnezeului său: ”Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” – Matei, 12, 30.

Dar nu, legionarii n-au făcut nici măcar aşa ceva, ci ei au luptat exclusiv împotriva alogenului jidan care venise de aiurea şi se înstăpânise în România.

Nu vreţi, cei care îi consideraţi pe legionari ca fiind antisemiţi, să inversăm puţin rolurile? Ia imaginaţi-vă dumneavoastră, cei care daţi peste răscoale de atâta smerenie cu iz de filo-semitism, ce s-ar fi întâmplat dacă jidanii şi-ar fi recăpătat ţara înainte de 14 mai 1948, iar prin anii interbelici, acolo, în Palestina lor, s-ar fi scurs între 500.000 şi 1.000.000 de români apatrizi ?! Aud ?!

Păi, vedeţi! Cam aşa trebuie judecaţi şi legionarii. Ei nu doreau moartea jidanilor din România, ci doreau salvarea de la moarte a românilor de către jidani.
În fine. Iată, până aici, duşmanii de seamă ai României dodoloaţe către care legionarii stăteau în permanenţă cu faţa.

Acuma, haideţi să ne mutăm în ”minunata” Românie post-decembristă, liberă şi democrată, şi să constatăm dacă nu cumva situaţia generală a ţării seamănă, până spre perfecţiune, cu cea interbelică.
Comunismul cel iudaic, ateu şi internaţionalist, a fost înlocuit cu mondialismul cel globalizator, deasemenea iudaic, ateu şi, cum altfel, decât internaţionalist!

Politicianismul cel veros din perioada interbelică nu numai că este imitat, dar este cu mult ”îmbunătăţit”!
Trădarea cea atât de urâtă de legionari, a ajuns, în zilele noastre, o adevărată virtute. Politicianul care nu a ”curvit” prin câteva partide nu are… expertiză!

Alogenii?! Mai e cazul să vorbim pe această temă? Poporul Român a ajuns un popor fără de ţară. Nimic, în România, nu mai este românesc. Sântem ba land austriac, ba paşalâc turcesc, ba chibuţ jidovesc, etc.
Concluzia? Mergem, negreşit, spre desfiinţarea Statului Naţional Unitar Român şi, implicit, spre dispariţia Naţiei Române.

Sigur, nu sântem doar noi în această situaţie, pentru că guvernul unic mondial, pentru care se petrece tot ce trăim noi astăzi, trebuie să conducă, de se va putea, toată lumea şi nu doar câteva amărâte foste ţări independente, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne consolăm cu mult prea cunoscuta atitudine sinucigaşă de tip ”Ei, asta e.” Când ai abordat problema de maniera asta şi ai zis ”asta e”, n-ai făcut altceva decât să-ţi asumi, fără să ai vreo reacţie, statutul de viitor cetăţean internaţionalist, fără de ţară, fără de neam, fără de tradiţii şi, mai înainte de orice, fără credinţa ta cea bimilenar ortodoxă şi mult mântuitoare.

Bine, dar dacă nu zici ”asta e”, înseamnă că, implicit, vei avea o opinie, o atitudine demnă, poate chiar luptătoare.

Ce ziceţi, spre exemplu, de poziţia numită cu ”faţa la duşman”, că tot e vorba despre ea? N-ar fi sublimă? N-ar fi salvatoare de neam şi ţară? Dar, mai-nainte de toate, n-ar fi mântuitoare? – ”Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria, luptă pentru adevăr şi dreptate.” – zicea unul dintre cei mai mari predicatori ortodocşi români, Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu.

Cum să stăm noi, cetăţenii zilelor astea, cu mâinile-n sân şi să asistăm pasivi la moartea românismului? Ce-ar zice despre noi milioanele de înaintaşi care şi-au jertfit totul, sănătate, avere, familii, poziţii sociale, vieţile lor, deci absolut totul, pentru ca România şi românii să mai vieze şi azi, în anii 2000?! Iar noi, acum, ce facem? În marea noastră majoritate semănăm leit cu cei mai sus pomeniţi care erau morţi, deja, din timpul vieţii, fără ca ei să-şi dea seama de aceasta.

Nu avem reacţie la nimic. Indiferent ce s-ar întâmpla, noi stăm pasivi. Asistăm, fără să mişcăm un deget, la moartea iminentă a ţării şi a neamului.
Acum, mai mult decât oricând, este nevoie imperioasă ca românii să se aşeze cu faţa la duşmani şi să nu-i mai slăbească nici o secundă. Dar, cine să se ridice şi să facă aceasta, din mijlocul unui popor inert?!
Ei bine, ziceam că o speranţă, totuşi, mai există şi că vom reveni la ea. După mine, aceasta se numeşte tineretul român născut – crescut în spirit naţionalist şi creştin-ortodox.

Da, ştiu foarte bine că, numeric, acesta este extrem de redus, dar totuşi este şi aşa cum este, mai devreme sau mai târziu va reacţiona, doar că are nevoie de o scânteie şi de un lider. În momentul în care aceste două condiţii se vor însuma, tinerii români, cu frică şi cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, precum şi cu dragoste necondiţionată de neam şi ţară, vor lua poziţie împotriva tuturor duşmanilor românismului prin aşezarea fermă cu faţa către ei. Singurul comentariu este acela că trebuie să se grăbească, trebuie să-şi creeze conjunctura necesară însumării celor doua condiţii care vor duce la startul acţiunii lor şi, implicit, la trezirea, treptată, prin ei, a actualului popor.

Da, este nevoie de grabă pentru că, la rându-le, globaliştii, masonii, politicienii cei veroşi care sug şi ultima picătură de vlagă a românului, precum şi alogenii cei ce văd în ţara asta un rai al căpătuirii lor rapide şi de nimeni socotite, toţi fiind de factură cel puţin atee dacă nu chiar satanistă, se grăbesc, în demersurile lor de supunere totală a românismului, extrem de tare, iar după ei se ridică copiii lor, tinerii care gravitează, într-un fel sau altul, în jurul acestei pelagre, iar ăştia sânt cu mult mai periculoşi decât părinţii lor tocmai datorită faptului că ei, prin creşterea şi educaţia pe care au primit-o de la naştere, sânt formaţi special şi exclusiv pentru spolierea absolută (spirituală, materială, etc) a corpului social, recte poporul, pe care se fixează precum nişte imenşi prădători.

Însă, tinerii creştini şi naţionalişti al României, cei cu predispoziţii înnăscute şi de Dumnezeu lăsate spre a sta cu faţa la duşman, vor salva de la pieire Neamul Românesc, atât de puternic atacat de prea mulţii săi duşmani externi şi, din păcate, interni.

Acest tineret pe care noi îl aşteptăm astăzi a fost prevăzut de unul dintre cei mai mari predecesori ai săi, demn trăitor al  perioadei interbelice – Comandantul Legionar Radu Gyr :

”Ne vom întoarce într-o zi
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.”

Vino, deci, tineret al României, întoarce-te neapărat şi adu cu tine acele apusuri aurii după care tânjeşte poporul ăsta de prea multe zeci de ani.
Doamne ajută.

P.S.: pentru a lămuri o problemă (de fapt o falsă problemă creată de însăşi mediile iudaice), revin aici cu o explicaţie pe care am mai dat-o şi cu alte ocazii – este vorba despre folosirea, sau nu, a termenului aşa zis peiorativ ”jidan”.

Ei bine dragi români şi, poftim, stimaţi iudei, acest termen nu are nimic a face cu batjocura la care voi, cei din urmă, susţineţi că vă supunem noi, românii, când vă pomenim folosind cuvântul cu pricina. Absolut nici o legătură. Această falsă problemă a fost premeditat creată de, repet, însăşi mediile iudaice, în perioada celor circa o sută de ani (de pe la 1850 şi până prin 1944), când România devenise, conform Domnului Eminescu, azilul toleranţei europene şi în care jidanii se şi vedeau înstăpâniţi (încetăţeniţi). Pentru a avea la îndemână, oricând, cât mai multe motive cu care să se lamenteze în stilul lor propriu în faţa cancelariilor şi guvernelor lumii de care depindea acordarea, pentru ei, a cetăţeniei române, au inventat, fără nici un scrupul, fel şi fel de presiuni, atacuri, jigniri, etc la care, vezi Doamne, îi supuneau românii cei barbari!

Fals. Totul este un mare fals, sau fâs! Dar nu intrăm acum în amănunte.

Acum vreau doar a lămuri “etimologia” cuvântului jidan. Acesta este folosit exclusiv în România iar el vine din incapacitatea românului de a vorbi, prin anii 1800, engleza. După împărţirea teritorială a Palestinei în cele trei provincii, de la Nord la Sud Galileea, Samaria şi Iudeea, latinii le-au zis locuitorilor acesteia din urmă ”iudaeus”. Echivalentul acestui termen în engleza atât de mult răspândită a fost ”iudean”. De aici şi până la incapacitatea, repet, a românilor de a pronunţa corect cuvântul ”iudean”, zicându-i acestuia ”jidan”, n-a mai fost decât un pas. Nici o tentă peiorativă, nici o intenţie depreciativă. Câţi români se duc la ”market” pentru aşi cumpăra ”blue-jeans”? Să fim serioşi. Toţi îşi cumpără ”blugi”; simplu si nebatjocoritor.

Dacă ar fi să folosim noi, românii, un termen peiorativ la adresa jidanilor, acesta ar fi acela de ”târtan”.
Dar, despre acesta, cu altă ocazie.

Articol primit de la colaboratorul nostru – Sorin ANDREI, Teleorman, Ianuarie 2011.

www.piatza.net

Acest articol a fost publicat în GINDURI SI FRAMANTARI, STIATI CA... și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fata la dusman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s