Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l!”

     Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiti-l!”

Scrisoare din temniţă despre Hristos, Viaţa veşnică

Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…”

Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări.

Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.

La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!  […] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. […] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului.

[…] Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte.

[…] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi.

Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. […] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.

Valeriu Gafencu

Material apărut în nr. 2 din “Presa Ortodoxă

Acest articol a fost publicat în CUVANTUL și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l!”

  1. mihailandrei zice:

    „Dacă apare undeva scânteia Ortodoxiei, are toate şansele să aprindă focul credinţei. Atunci când cineva, oricare ar fi credinţa lui, întâlneşte un creştin ortodox adevărat, care are rugăciunea, se aprinde ca un cărbune şi începe să ardă.

    Deja, de la an la an, sunt tot mai mulţi convertiţi, iar majoritatea călugăriilor de acolo sunt cetăţeni americani convertiţi la Ortodoxie şi chiar unii dintre episcopi sunt convertiţi. Pe de altă parte, spre deosebire de anul 1950, şi comunicarea dintre Biserici a cunoscut o evoluţie considerabilă şi, atunci, Ortodoxia are toate şansele să se afirme şi să câştige tot mai multe suflete pentru Hristos.”(John Lincoln Downie: un american devenit ORTODOX.)

    http://mihailandrei.wordpress.com/2011/07/11/john-lincoln-downie-un-american-devenit-ortodox/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s