Erezia

Erezia

Ereziile (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere) sunt „concepţii particulare fie despre Sfânta Treime fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasurl Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie” [1]. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

 

Etimologie

Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- „dreaptă” + doxa „gândire/credinţă”) a Bisericii creştine.

Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : „Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului.” [2]

Erezii creştine vechi

Preocupări imperioase privitor la uniformitatea credinţei şi cultului au caracterizat creştinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creştinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârşitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament În diverse ocazii, prin epistolele sale, el şi-a apărat lucrarea apostolică şi i-a îndeamnat pe creştinii din diverse locuri să îi evite pe falşii învăţători, sau pe cei care învaţă orice este în contradicţie cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan şi a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falşii învăţători, aşa cum face şi Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica îşi eticheta inamicii ca „eretici” şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi „eretici” mai erau numiţi şi cu diverse nume (de exemplu „nebuni”, „câini sălbatici”, „slujitorii Satanei”), astfel încât, cuvântul „eretic” a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creştini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunităţile creştine din Roma:

  • Montanismul care susţinea revărsarea continuă a revelaţiei creştine penticostale asupra profeţilor creştini în extaz (mişcare numită aşa deoarece a fost iniţiată de Montanus şi discipolele sale feminine)
  • Marcionismul – învăţăturile predicatorului Marcion din Sinope
  • Gnosticismul – învăţăturile lui Valentin din Alexandria

Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conţinutul lucrării lui Tertulian Reţete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia şi a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susţinut că poziţia „proto-ortodoxă” era aceeaşi credinţă pe care Iisus a transmis-o apostolilor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora sunt cunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice. Oponenţii lui Irineu au pretins că au primit învăţături secrete de la Iisus prin ceilalţi apostoli care nu au fost făcute publice. Gnosticismul se bazează pe existenţa unor cunoştinţe ascunse, cu toate că scurte referinţe la învăţăturile private ale lui Iisus au supravieţuit şi în Scriptura canonică. Oponenţii lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspiraţiei divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelaţiei continue.

Înainte de anul 325, natura „eretică” a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca arienii  învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui Chiril i-au declarat pe Nestorie şi pe adepţii lui eretici şi le-au confiscat şi ars scrierile.

Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui Arie asasinarea (cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de către împărat iar sfârşitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descris astfel: „Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferenţă între credinţa Bisericii şi a lui Arie, tradiţia ne spune că Arie s-a oprit pentru necesităţi fireşti. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat şi de ce întârzie. În mod evident, îi ieşiseră intestinele afară din el”). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deorece prin aceasta erau separaţi de trupul lui Hristos, Biserica Sa, şi astfel era împiedicată mântuirea Excomunicarea, sau doar ameninţarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunţe la vederile lor. Pustnicul hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar şase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus Maximus, care a trecut peste obiecţiile procedurale ale episcopilor Ambrozie al Milanului şi Martin de Tours.

Unele dintre credinţele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc Hristologia, firea lui Iisus Hristos şi relaţia dintre Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Învăţătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin în acelaşi timp şi că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale şi eterne. Este de remarcat că această poziţie nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); şi nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârşitul secolului al IV-lea (Atanasie al Alexandriei a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărţi pe care le avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.

De-a lungul anilor, numeroşi profesori şi predicatori creştini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte şi doctrine. Când Biserica a luat cunoştinţă de aceste credinţe, ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credinţa a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepţi care contestau ordinea socială stabilită.  Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenţi au avut un interes în menţinerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicaţiile din interiorul Bisericii pentru acţiunile proprii se bazau în întregime pe obiecţii la credinţe şi filozofii mai mult decât pe opoziţia la interpretare Sfintei Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiţii.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

  • Adopţionism
  • Aftartodochetism
  • Apolinarianism
  • Arianism
  • Bogomilism
  • Dochetism
  • Donatism
  • Gnosticism
  • Luciferianism
  • Maniheism
  • Marcionism
  • Mesalianism
  • Monarhism
  • Monofizism
  • Montanism
  • Nestorianism
  • Patripasianism
  • Priscilianism
  • Psilantropism
  • Sabelianism
  • Socianism

Utilizare contemporană

Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi păgânismul  prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la creştinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o schismatică în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu îşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici, în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind „marea apostazie.”

De la OrthodoxWiki

Anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată în Duminica Biruinţei Ortodoxiei

Posted by traditiaortodoxa

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă luptată de vrăjmaşii păgâni şi ereticiSfânta noastră Biserică Ortodoxă luptată de vrăjmaşii păgâni şi eretici

Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfârşitul anatemelor din Synodicon, şi pomenită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Ortodoxiei

Ereziile contemporane – O adevarata amenintare . partea I

de Mihail

S-a publicat pentru prima data în revista LIDIA, episodic incepând cu numarul 290 (februarie 1997) până la numărul 302 (februarie 1998)

Ţara noastră, Grecia Ortodoxă, în ultimii ani a devenit spaţiul “acţiunilor misionare” ale multor erezii.

Aşa numitele erezii nou-apărute sau secte. noi mişcari religioase sau religiile tineretului – deoarece recruteaza discipoli-victime, mai ales dintre tineri – au început să se arate în Grecia de prin anii ’70. Până atunci aveam “numai” pe cunoscuţii hiliaşti sau, cum se intitulează ei ca să înşele, Martorii lui Iehova şi câteva grupări protestante.

Dar, odată cu trecerea timpului, atât înşelările, cât şi ereziile, se înmulţesc şi încă în progresie geometrică. Astfel. la al VII-lea şi al VIII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi al Sfintelor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beoţia. în septembrie 1995, şi respectiv la Pafos (Cipru), în octombrie 1996, având ca temă aşa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugătoare, s-a întocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizaţii care nu sunt compatibile cu Credinţa Ortodoxă.

În acest număr nu sunt cuprinse ramificaţiile protestante. care acţionează în ţara noastră şi care cauzeaza foarte multe probleme, creând dezbinare chiar şi prin satele mici de munte. Aceste grupări protestante potrivit cu inventarierea făcută la al V-lea Congres al Delegaţiilor, ţinut la Navpakt in iunie 1993, se apropie de 80.

Aşadar, problema ereziilor în Grecia astăzi – judecând numai după numărul lor – este una serioasă cu repercursiuni în multe planuri (personal, familial, economic, social, naţional). Cu repercursiuni, de asemenea, în sectorul educaţiei şi sănătăţii. Nu este vorba de o problemă exclusiv religioasă.

Motivele

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie sa fie între voi şi eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu “prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic. ci axiologic -. adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romana-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolica. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Hristos. Nu există mai multe “biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele “erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omeneasc, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele “noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie. Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit.

Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vietii

Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele statute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem langă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun. Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale.

Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei.

Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrancesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina faradelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici.

De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani. Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie “misiuni”. Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvarseste prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Inchinatorilor Luminii Necreate “Sfăntul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium “Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Avem aşadar înaintea noastră o problemă uriaşă, care are şi implicaţii la nivel naţional.

Noua Eră (New Age)

Problema pastorală cu care ne confruntăm in anii pe care ii parcurgem este infruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Era sau, aşa cum o numesc unii, Noua era a varsatorului.

Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi in fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele:

– Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomeneşti şi puteri ale minţii cu Însuşiri tămăduitoare. Keincarnarea este speranţa omului contemporan şi constituie dogma ascunsă a creştinism ului. Vrăjitorii sunt persoane greşitî, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorinţele lor ascunse, îi povăţuiesc şi îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit. Sau: Hristos a fost un extraterestru care a venit să propovăduiască răscularea oamenilor curaţi, care încă nu s-a realizat, ci se va înfăptui în curând. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenţa.

Dar să vedem lucrurile pe rând.

Teoria Noii Ere se întemeiază pe o concepţie veche intâlnită în religiile necreştine. Potrivit ei, omenirea trece printr-o continuă schimbare a diferitelor epoci, iar în acest drum al ei nu urmează o traiectorie orizontală.

Întâlnim aici concepţia ciclică asupra istoriei în contradicţie cu cea liniară a creştinismului, care spune că istoria are un început şi un sfârşit şi, prin urmare, şi un scop.

Termenul contemporan de New Age (Noua Eră) este luat din astrologie. Astrologii susţin că la fiecare aproximativ 2100 ani intrăm într-o eră nouă.

Adepţii Noii Ere susţin ca în perioada dezvoltării Imperiului roman soarele a intrat în zodia Peştilor şi astfel a început Era Peştilor. Asta a fost epoca în care a trăit Hristos, era Creştinis ului. Era aceasta este considerată de ei ca o perioadă a restricţiilor şi a îngustimii concepţiilor. În ea au stăpânit poruncile, controlul făcut de preoţi, prigonirea oamenilor liber cugetători, războaiele, colonialismul, distrugerea naturii”. Aşadar această eră se încheie şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Această eră este propovăduită de toate organizaţiile oculte, ezoterice, yoghine etc. aşa cum vom vedea în continuare.

Astfel se face cunoscută încă de la început premiza antihristică a acestei teorii. Şi aceasta deoarece pe de o parte temelia ei, adică astrologia. este incompatibilă cu Credinţa Ortodoxă, iar pe de alta deoarece argumentul că era lui Hristos a trecut şi că acum aşteptăm un nou hristos este complet antihristică, potrivit cu spusa Sfăntului Apostol Pavel în epistola către evrei: Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci Acelasi”.

Dar să vedem care sunt cele mai importante simboluri pe care le foloseşte Noua Eră şi care nu sunt nişte simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Acestea sunt:

a) Arcada cerească (culorile curcubeului) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta il poate găsi cineva peste tot: pe cadouri, pe jucării, pe haine. El aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

b) Numărul 666. Este numărul numelui lui Antihrist. despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey (l880-1949), mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repede Noua Era.

Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu bar code system în care la început, la mijloc şi la sfărslt se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666). Nu este vorba, prin urmare, despre o psihoză a noastră, a crestinilor. să vedem peste tot numărul 666, ci înşişi adepţii Noii Ere dau numărului însemnătatea despre care am vorbit.

c) Yin şi yang (simbolul taoismului), care înseamnă că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.

d) Pentagrama, folosită de magia neagră.

e) Svastica (cunoscuta cruce frăntă). Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frăntă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.

g) Aşa numita emblemă a păcii. În realitate este o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic.


h) Crucea egipteană sau profanată. Se foloseste mai ales în magie.

Creştinii noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt trebuie să ia aminte că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană.

În cele din urmă, ce este mişcarea Noii Ere? Este o uriaşă reţea de organizaţii din întreaga lume, având o oarecare legătură între ele, o “conspiraţie fină”,,aşa cum o numeşte Maryllene Fergusson, una din “proorociţele” mişcării.

Noua Eră este o sinteză de hinduism şi budism, sub chipul modern al guruismului, desigur, care cuprinde şi învăţături oculte antice. Este o sinteză între gnosticism , spiritism şi învăţături “mistice”, care se transmit de fiinţe demonice. De pildă, cele scrise de Alice Bailey, “proorociţa” prin excelenţă a mişcării, i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul tibetan, o fiinţă spirituală fără trup omenesc (adică un diavol).

Mama spirituala a Noii Ere este Alice Bailey, despre care deja am vorbit. Ea a fost al treilea preşedinte a Societăţii Teosofice şi a murit în 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem că îl respectă, aproape neschimbat, adepţii Noii Ere, încercând să materializeze scopurile ei.

Aşadar, religiile orientale, sufismul, teosofia. masoneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrologia, spiritisrnul, parapsihologia, ufolatria, hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, terapiile alternative, credinţa în reîncarnare sunt cele mai importante pietricele ale mozaicului Noii Ere.

Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete (teosofi, masoni, iluminaţi etc.) spre o stăpânire mondială.

Pe bancnota de un dolar american există următoarea frază în latină: Novus Ordo Seculorum, adică Noua Ordine a Lucrurilor, deasupra căreia este o piramidă şi ochiul magic. La baza piramidei stă scrisă, tot in latină, data: 1776. Atunci germanul Weis Naupt, de origine ebraică, a fondat Ordinul Iluminaţitor, dar în realitate al Întunecaţilor. Prin urmare, Noua Ordine a Lucrurilor, la care s-a referit şi preşedintele S.U.A., George Bush, în timpul primului război din Golf (1991) şi despre care atât de des auzim vorbindu-se în ultimii ani, nu este deloc nouă. Dimpotrivă, este tot atât de veche ca şi inspiratorul el, satana, luceafărul cel căzut, tatăl minciunii şi al tuturor înşelăciuniior Noii Ere.

Obiectivele Noii Ere

Ce cuprinde însă “planul” Noii Ere? Care sunt ţintele ei? Primul şi cel mai important obiectiv al Noii Ere este o stăpânire mondială care va fi exprimată printr-un guvern mondial, o nouă Ordine mondială a lucrurilor şi o religie mondială.

Adepţii Noii Ere nu ascund că există un plan mare şi divin că o ierarhie spirituală va duce omenirea la înfăptuirea planului divin şi că în perioada actuală capul ierarhiei este Hristos, dar nu unica şi irepetabila Persoană dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, ci acel “Hristos” pe care ei înşişi îl numesc Mentorul universal şi principalul Maitreya.

Dar să vedem ce spune importanta reprezentantă a Noii Ere, Vera Alder: Există într-edevărm, scrie ea, un plan şi un scop în spatele întregii creaţii’”. Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evoluţia. Planul universal cuprinde: un organism mondial … o economie mondială … , o religie mondială … .

Încă din 1975 a început să se facă publicitate mişcării Noii Ere. Până atunci actionase în culise, iar apoi, alături de conspiraţia ascunsă, pune în lucrare şi pe cea arătată, adică propaganda. Ceea ce până atunci se adresa doar unora spre iniţiere, în lojele masonice şi în alte societăţi secrete, acum se arată

tuturor, şi în acest scop se folosesc în principal mijloacele de informare în masă (mass-media).

Evenimentul principal al “planului” este venirea hristosului-vărsător al Noii Ere şi instaurarea împărăţiei lui. “Planul” cuprinde, printre altele, şi următoarele scopuri secundare:

1. Sistemul mondial al cartelei de credit;

2. Un control mondial asupra alimentelor;

3. Un sistem economic mondial;

4. Impunerea cu forţa a limitării naşterilor (avorturile);

5. Controlul genetic. Adică intervenirea în codul genetic pentru a face pe om “la comandă”;

6. Fecundaţia artificială;

7. Iniţierea maselor în aşa numitul sistem planetar care se numeşte, de asemenea, şi iniţiere luciferica, adică o acţiune de afierosire satanei;

8. Stăpânirea unei noi rase de supraoameni’”.

Aceasta ne aminteşte de nazismul celui de-al III-lea Reich al lui Adolf Hitler, care a fost un ocultist şi membru al unei societăti secrete. Să nu uităm că o Nouă Ordine a Lucrurilor voia să instaureze şi el, iar rezultatul a fost cele cincizeci de milioane de morţi în al doilea Război mondial. În general, asemănările dintre Noua Eră şi nazism sunt multe, vrednice de însemnat şi deloc întămplătoare.

9. Aşa numita Operaţie de curăţire.

Prin acest termen reprezentanţii Noii Ere înţeleg exterminarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu scopurile Noii Ere, deşi propovăduiesc “pacea, dragostea şi unitatea mondială”. Toţi cei care se împotrivesc, şi mai ales creştinii, vor trebui să dispară de pe pământ printr-o procedura de purificare mondiala. Acesta este secretul cel mai întunecat al Noii Ere. Discipolii Noii Ere, denaturând în mod grosolan Sfanta Sriptură, lucru foarte obişnuit pentru ei, îi identifică pe creştini şi pe toţi cei care se împotrivesc concepţiilor lor cu fiara din Apocalipsă sau cu antihrist. Ei spun că antihrist este orice persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului, care neagă, aşadar, concepţia demonică ce spune că omul este dumnezeu din fire şi, prin urmare, nu este nevoie de nici un Dumnezeu Care să-l mântuiască.

Operaţia de curăţire o vor pune în lucrare când mişcarea se va instaura în toată lumea şi atunci îşi va arata adevărata ei faţă.

În perioada pe care o parcurgem acum acţionează mai ales în chip coruptiv, încercând să pervertească dinlauntru spaţii care interesează mişcarea, iar pentru atingerea acestui scop creează confuzia.

Scopul Noii Ere acum nu este să golească bisericile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile, şi Creştinismul împreună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

Creştinismul, aşa cum se ştie, şi mai exact Biserica Ortodoxă nu este o religie, adică nu este o creatie omenească, ci descoperirea pe care Dumnezeu a dat-o omului.

Obiectivele secundare ale Noii Ere, despre care am vorbit (cartele de credit, control genetic etc.), au în vedere să pregătească şi să ajute la realizarea scopurilor principale, care sunt, aşa cum am spus, instaurarea unui guvern mondial sub cârmuirea unui conducător mondial (dascal, mentor, avatar) al Noii Ere şi a unei religii mondiale, în realitate însă a unei panreligii diavoleşti.

Caracterul antihristic al Noii Ere

Vom vorbi acum mai amănunţit despre caracterul satanic şi antihristic al Noii Ere. Acest lucru se vede foarte clar din ceea ce scrie David Spangler, unul dintre conducătorii mişcării:

Lucifer lucreaza înăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne aduce la “deplinatate” şi, pe parcurs ce evoluam catre o Noua Era, care este era întregirii omului, fiecare dintre noi este adus, într-un anumit fel, la punctul pe care îl numesc iniţiere satanica (afierosire lui satana), la uşa prin care persoana trebuie sa treaca, daca vrea sa ajunga cu totul în prezenţa luminii şi la “deplinatatea” sa.

Însă toată această concepţie despre lume a Noii Ere este incompatibilă cu Creştinismul şi deci antihristică. Pentru adepţii Noii Ere, Dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o supraconştiinţă universală impersonală.

Omul nu este persoană, ci o picătură care va trebui să aibă drept scop să dispară în oceanul supraconştiinţei universale.

Nu există legătură între Creator şi creaţiile Sale, deosebire între Dumnezeul cel necreat şi făpturile limitate. Toate sunt considerate ca o energie, ca forme diferite ale aceleiaşi realităţi. Adică este vorba despre panteism.

Este vădit faptul că toate acestea nu au nici o legătură cu credinţa noastră, ci mai degrabă sunt cu desăvărşire incompatibile cu ea. Iar acest lucru trebuie să-l accentuăm cu multă tărie. Adică să înţelegem că nimeni nu poate aparţine unei organizaţii guruiste, sau să facă yoga, sau să creadă în astrologie, sau în reîncarnare şi, în acelaşi timp, să aibă impresia că este şi creştin.

Intenţionat, sistematic şi conştient, Noua Eră cultivă confuzia, care a ajuns să fie cea mai importantă caracteristică a epocii noastre, Astfel, cultivatorii confuziei spun că există multe religii, dar un singur Dumnezeu, sau că există multe căi care duc la acelaşi scop.

Însă, Domnul nostru îi dezminte spunând: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Prin urmare nu există mai multe căi, ci numai Una, Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă.

Alt exemplu de confuzie intenţionată, pe care o cultiva aceştia, este afirmaţia potrivit căreia meditaţia şi rugăciunea minţii ar fi acelaşi lucru, iar binele şi răul ar fi două puteri egale care se completează una pe alta. Însă rugăciunea ortodoxă este o legătură interpersonală. Este ieşirea din eu şi îndreptarea prin dragoste către o altă persoană (către Dumnezeu, în cazul nostru).

Dimpotrivă, în practica rneditaţiei. cel care meditează nu se întoarce spre o altă persoană, ci spre propriul sine, pe care îl idolatrizează.

La prima vedere, adepţii Noii Ere se arată îngăduitori faţă de toţi. În realitate însă cred şi propovăduiesc că, de vreme ce monopolizează adevărul, creştinii sunt fiinţe subevoluate. Crede ce vrei, spun ei, dar să nu fii mărginit, adică să crezi că numai tu ai adevărul.

Folosirea de către adepţii Noii Ere a termenilor creştini cu un alt înţeles – de multe ori cu sens contrar – măreşte confuzia. De pildă, pentru adepţii Noii Ere, libertatea nu este supunerea de bună voie a omului voii lui Dumnezeu, întoarcerea de bună voie către bine şi lepădarea răului, ci punerea în lucrare fără stavilă a puterilor omului, fie pozitive, fie negative. La fel, păcat nu este încălcarea voii lui Dumnezeu, ci tot ceea ce împiedică calea către auto-îndumnezeire. John Randolph Price, în cartea sa The Panetary Commission, spune că a Doua Venire nu înseamnă revenirea lui Iisus, ci conştientizarea din partea persoanei că ea însăşi este dumnezeu, o suprainteligent a .

De asemenea, el mai spune că antihrist este fiecare persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului”. Aşadar, potrivit cu concepţia Noii Ere, antihristul sunt creştinii.

Şi adepţii Noii Ere vorbesc despre Hristos, şi încă mult. Dar pentru ei Hristos nu este Iisus Hristos din Nazaret, Cel răstignit de Ponţiu Pilat şi Înviat din morţi, o persoană istorică unică şi irepetabilă şi totodată Fiul lui Dumnezeu, ci este unul din nenumăraţii iniţiaţi din istoria omenirii şi, mai degrabă, este o stare înlăuntrul nostru, o stare hristică, aşa cum o numesc ei.

Această confuzie pe care o cultivă, la care se adaugă faptul că cele mai multe din aceste mişcări nu-şi arată adevărata lor faţă, ci se prezintă sub o mască socială, filosofică, ştiinţifică, chiar şi ortodoxă, face ca persoane nevinovate, mai ales tineri, să fie prinse în mrejele lor. De pildă, cineva este chemat la un prânz bogat sau la nişte lecţii aşa-zise de relaxare sau de gimnastică, iar în spatele acestora se afla un anume guru.

Victimele organizaţiilor Noii Ere şi, în principal, a aşa numitelor culte sau secte distrugătoare sunt conduse treptat, prin metode specifice şi tehnici de spălare a creierului, la dependenţa totală de conducător şi de grupare. Ele suferă încet-încet o schimbare radicală a propriei personalităţii, ajungând de multe ori la stări psihopatologice, la situaţii fără ieşire, la sinucidere sau la crimă.

http://orthomihail.wordpress.com sursa

Mic ghid de pază ortodoxă

Sminteli au existat întotdeauna, încă de la începuturile creştinismului, dar niciodată ele n-au fost atît de numeroase şi de ofensive ca în zilele noastre. În pragul mileniului trei, dreapta credinţă este subminată şi asaltată de peste 6000 de secte existente în lume, dintre care unele (peste 300), mai ales după 1989, au pătruns sau şi-au extins aria şi pe teritoriul României. Prozelitismul sectar este astăzi mult mai virulent decît ateismul şi decît prozelitismul confesiunilor creştine tradiţionale sau al vechilor religii necreştine. De aceea, credinciosul ortodox e bine să fie avizat asupra acestei primejdii, pentru a şti s-o identifice şi să se ferească lesne de ea. În cele ce urmează, sînt prezentate pe scurt principalele secte religioase care activează în România. Materialul – adresat publicului larg ortodox – a apărut mai întîi în paginile revistei Lumea credinţei (numerele pe februarie şi martie 2011). Precizez din capul locului că nu voi posta la comentariile din subsolul acestui material nici un fel de eventuale apologii heterodoxe. Dacă cineva este disponnibil pentru „dialogul” cu sectanţii, acela în nici un caz nu sînt eu. (R. C.)

Ce sînt sectele religioase

Sectele religioase sînt nişte grupări eretice apărute în perioada modernă şi contemporană, rupte de Bisericile tradiţionale şi constituite în structuri parabisericeşti, multe avînd pretenţia de a fi creştine, dar în realitate negînd sau răstălmăcind adevărurile de bază ale creştinismului apostolic şi bisericesc. Folosind mijloace de propagandă specifice lumii moderne (cărţi, reviste şi pliante viu colorate, canale de radio şi televiziune, site-uri pe internet, adunări şi spectacole publice pe stadioane etc.), ele încearcă pe toate căile să-i atragă de partea lor pe cei naivi, incintîndu-i împotriva ordinii bisericeşti, iar uneori şi împotriva ordinii statale. De fapt, cuvîntul erezie (provenit din limba greacă) şi cuvîntul sectă (provenit din limba latină) înseamnă deopotrivă ruptură, separare a unei părţi dintr-un întreg, Nu este greu de văzut că patronul din umbră al tuturor sectanţilor este însuşi diavolul, „tatăl minciunii” şi, aşa cum îl arată şi numele (gr. diabolos – cel care desparte, separă, dezbină, învrăjbeşte), principiul negaţiei, diviziunii, distrugerii, adică, într-un cuvînt, al deconstrucţiei ordinii dumnezeieşti din sînul creaţiei. Tot de la diavolul este şi tendinţa sectară generală de a separa net, pe urmele protestantismului, Scriptura de Tradiţie (sola Scriptura), reinterpretînd-o arbitrar, după măsurile minţii omeneşti (pervertite de orgoliul de tip luciferic, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii îl indică la unison ca „rădăcină a tuturor păcatelor”).

Fiecare sectă, urmînd fondatorilor şi liderilor ei, se crede singură posesoare a adevărului şi consideră că numai adepţii ei se mîntuiesc.

Sectele actuale sînt, într-un fel, urmaşele moderne ale vechilor erezii, cu care Biserica – „stîlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15) – şi Sinoadele ecumenice au luptat vreme îndelungată (secolele 4-9). Cele mai multe secte religioase îşi au obîrşia în Apusul schismatic, unde abuzurile şi inovaţiile papalităţii au dus treptat la apariţia protestantismului (secolul 16), iar ulterior a neoprotestantismului, de care ţin ombilical toate devierile de tip sectar. Din păcate, ele au invadat în cele din urmă şi Răsăritul, exploatînd anumite slăbiciuni ale lumii ortodoxe pe fondul unor grele încercări istorice (cum a fost şi comunismul, cu ateismul lui militant şi cu eclipsa corelativă a Tradiţiei).

„Căci mînia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată sminteala oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1, 18)

Adunare a Martorilor lui Iehova

Principalele secte religioase din România

Pe teritoriul românesc sectele religioase au început să se facă simţite abia în a doua jumătate a secolului 19, poarta predilectă de intrare fiind – ca şi în cazul curentelor protestante care le-au precedat – Ardealul aflat sub stăpînire austro-ungară şi tulburat de uniatism (care, fără să-şi propună, a dus totuşi la o anumită confuzie, slăbire şi instabilitate a vieţii religioase tradiţionale). Şi astăzi Ardealul este provincia românească cea mai afectată de activismul sectar.

Cele mai răspîndite secte religioase din România contemporană sînt: baptiştii (sectă derivată din ramura protestantă a anabaptiştilor, care considerau că botezul trebuie făcut la deplina maturitate şi cereau rebotezarea adulţilor), adventiştii (cu mai multe ramuri istorice, dintre care astăzi net majoritară este cea a „adventiştilor de ziua a şaptea”), martorii lui Iehova (numiţi „studenţi în Biblie”, sectă puternic iudaizantă), penticostalii (autointitulaţi, pretenţios şi demagogic, şi „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”), pocăiţii (care-şi mai zic şi „nazarineni” sau „nazareni”, socotindu-se singurii urmaşi legitimi ai lui Iisus Nazarineanul), creştinii după Evanghelie (numiţi şi simplu „evanghelişti”, ceea ce poate crea unele confuzii) şi, mai de curînd, mormonii (tot mai activi, în ultimii ani, în toată Europa de Est, probabil după un plan bine stabilit).

Prezenţi, dar în măsură mult mai mică, sînt şi adepţii lui Moon, grupaţi în aşa-numita „Biserică a Unificării”, new-age-iştii (adepţii mişcării New Age, „Noua Eră”), Biserica Scientologică (la modă printre star-urile hollywoodiene), adepţii sectei bahai („noua religie” – un sincretism de origine arabă) sau adepţii anumitor forme de Yoga (unele pretins încreştinate), cum e pînă la urmă şi „Mişcarea de Integrare în Absolut” patronată de controversatul Gregorian Bivolaru.

„Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări sau sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei! Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate.” (Romani 16, 17-18)

De unde se trag şi ce învaţă baptiştii

Întemeietorul sectei baptiste este englezul John Smith (1611), pe care-l continuă aşa-numiţii „baptişti generali”. Tot un englez, Roger Williams, refugiat pe pămînt american, este întemeietorul ramurii mult mai viguroase a „baptiştilor americani” (1631). Baptiştii absolutizează importanţa botezului (de unde-şi trag şi numele) administrat adulţilor, iar nu copiilor (după practica milenară a Bisericii). Membrii sectei se adună în „case de rugăciune”, iau parte la un cult simplificat, se roagă şi cîntă împreună (toţi sectanţii, în paranteză fie spus, sînt foarte… muzicali, nedispreţuind nici ritmurile cele mai moderne, adeseori cu bîţîieli de un comic incomensurabil, în care neîntrecuţi sînt americanii de culoare). Baptiştii nu admit obiecte şi simboluri liturgice, contestă vehement cultul Maicii Domnului şi al Sfinţilor (de a căror învăţătură nu se sinchisesc), semnul crucii, icoanele şi moaştele (de altfel, pentru cei morţi nu se roagă şi nu îi pomenesc, dispreţuind ideea de mijlocire omenească în faţa lui Dumnezeu sau ideea de minuni săvîrşite de Dumneueu prin drepţii mutaţi la El). Baptiştii s-au divizat continuu, iar astăzi însumează peste zece diviziuni (uneori foarte ostile una alteia): baptiştii vechi, sîmbătarii (baptiştii de ziua a şaptea), unitarienii, scufundătorii ş. a. m. d.

La noi baptiştii au pătruns îndeosebi spre sfîrşitul secolului 19 (din Germania via Ungaria şi Ardeal), fiind semnalaţi în număr mare mai ales pe graniţa de vest (Bihor, Arad), în Muntenia şi Moldova ajungînd abia mai tîrziu (după 1918), dar azi fiind destul de numeroşi, inclusiv în Bucureşti. După statisticile lor, baptiştii au astăzi în România în jur de 1700 de biserici şi peste 150000 de credincioşi (distribuiţi în 13 comunităţi, plus Convenţia Baptistă Maghiară).

„Dar chiar dacă unul dintre noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1,

De unde se trag şi ce învaţă adventiştii

Secta adventiştilor a luat fiinţă în Statele Unite, în zorii secolului 19, avîndu-l ca fondator pe fermierul William Miller (născut în familie de baptişti). Obsedat de a doua venire (adventus) a Domnului şi aplicînd libertatea protestantă de a tălmăci pe cont propriu Scriptura, a indicat anul 1843 ca dată a celei de-a doua veniri (cînd Hristos va înfiinţa pe pămînt o împărăţie de o mie de ani, milenarismul regăsindu-se în ghiveciul doctrinar al multor secte, bazat pe interpretarea abuzivă a unor locuri din Apocalipsă şi pe anumite speculaţii numerice pornind de la profeţiile lui Daniel). Trecînd anul respectiv şi neîntîmplîndu-se nimic, a amînat data adventului pentru anul următor – şi cam aceasta e povestea penibilă a sectei de atunci şi pînă astăzi: se tot stabileşte o dată, apoi alta; secta se clatină, se divizează, dar nu se dă în ruptul capului bătută. Adventiştii zişi „de ziua a şaptea” sînt astăzi cei mai numeroşi, fiind uneori confundaţi cu baptiştii de ziua a şaptea. Pentru ei Sîmbăta (Sabatul evreiesc) e adevărata zi a lui Dumnezeu, în vreme ce Duminica (ţinută de creştinii Bisericilor tradiţionale, văzute ca oficine antihristice) ar fi ziua diavolului, purtînd pecetea Fiarei apocaliptice. Îşi au centrul la Washington, iar ideile – puţine şi fixe – şi le propagă mai ales prin „Vocea Speranţei” (mii de posturi de radio şi sute de canale TV). Pe lîngă învăţăturile despre mileniu şi sîmbătă, mai susţin cu patimă că nu există rai şi iad şi că sufletele nu-s nemuritoare. Adventiştii reformişti mai au şi învăţătura de a nu pune sub nici un chip mîna pe arme. Dau cu toţii zeciuială sectei din veniturile proprii.

În România adventiştii sînt prezenţi de pe la sfîrşitul secolului 19, cu ex-preotul romano-catolic Mihail Czehovski, iar ceva mai tîrziu cu ex-medicinistul Petre Paulini. Astăzi numără cam 100000 de credincioşi şi au peste 500 de lăcaşuri de cult. După ce au dus o lungă campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române şi a clerului în general, adventiştii au găsit deunăzi prilejul să felicite B.O.R. pentru anumite schimbări din calendarul bisericesc care dau apă la moara „sîmbetismului” lor. Nu ştiu cît de încîntată şi de mulţumită de sine va fi fost Patriarhia Română, dar cert rămîne că e prima oară în istorie cînd o sectă religioasă felicită din toată inima… Biserica!

„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înţelepciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos!” (Coloseni 2,

De unde se trag şi ce învaţă Martorii lui Iehova

Secta martorilor lui Iehova (singurii martori adevăraţi, desigur!) a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului 19 de americanul de origine irlandeză Charles T. Russell (de unde şi denumirea, la noi mai rară, de „russellişti”), ce şi-a propagat ideile mai ales prin revista „Turnul de veghere al Sionului” (Zion’s Watchtower), prin care se explică şi denumirea organizaţiei internaţionale a sectei: Societatea Biblică Turnul de Veghere (Watchtower Bible and Tract Society). Turnul lor de veghere e „unicul adăpost”, tot restul lumii (Biserici şi State) fiind lotul lui Satan. Adevăratul şi unicul Dumnezeu este Iehova, Treimea creştină e negată radical, Iisus Hristos nu-i decît o creatură, iar Duhul Sfînt e o simplă energie a lui Iehova. Nici vorbă de învierea lui Hristos: în locul Lui a jucat scena învierii… Arhanghelul Mihail! Nu există rai, iad, nemurire. Biserica, liturghia, preoţii, icoanele, moaştele, sfinţii, crucea – toate sînt superstiţii inspirate de Satan. Deşi Îl consideră pe Iisus Hristos doar o creatură, sînt obsedaţi şi ei, ca şi adventiştii, de a doua Lui venire (prima oară trebuia să revină în 1874, iar ultima oară în 1975, de atunci termenele părînd să fi intrat în ceaţă). Cu toate deziluziile termenelor ratate, secta se laudă astăzi cu peste 7 milioane de adepţi în toată lumea, care fac un prozelitism din ce în ce mai puternic, răspîndind peste tot, gratuit, publicaţiile lor de propagandă (aceasta fiind prin excelenţă „lucrarea lui Iehova”).

Un român emigrat în America, Ioan B. Sima, a fost trimis în 1920 să organizeze secta la el acasă, dar acesta o va părăsi, cu tam-tam, în 1927. S-a găsit însă cine să-i continue „misiunea”, mai ales printre ungurii din Ardeal. Azi secta pare prosperă şi bate ţara de la un capăt la altul, făcînd destui prozeliţi, de regulă printre oamenii foarte simpli (care sînt cei mai permeabili la discursul sectar de orice fel). După felurite surse, în România ar fi cam între 40000 şi 70000.

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngîmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: vrajbă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gîlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr… Depărtează-te de unii ca aceştia!” (I Timotei 6, 3-5)

Afiş penticostal din America

De unde se trag şi ce învaţă penticostalii

Penticostalii îşi trag numele de la termenul grecesc care desemnează Cincizecimea (Pogorârea Duhului Sfînt peste adunarea Apostolilor, la 50 de zile de la Înviere): pentecosta. De altfel, invocarea în comun a Duhului Sfînt, cu gesticulaţie extatică (la marginea patologiei misticoide), este principalul lor mod de pretinsă relaţie cu divinitatea şi le-a atras porecla de „Tremurători” sau „Tremurici” (Spiriti). Ei pretind că Duhul lui Dumnezeu, o dată ce îi umple ca pe nişte vase alese, le înlesneşte harisma „vorbirii în limbi” (glosolaliei): limbile li se dezleagă şi vorbesc autonom şi pe deasupra minţii (care e stricată de păcat). Scopul iniţiatic al penticostalului este să străbată treptele ascendente ale experienţei „pneumatice” (de la gr. pnevma, „duh, suflu, spirit”): „naşterea din nou”, „botezul cu Duh Sfînt şi cu foc” şi „sfinţirea” (umplerea de Duh, care rămîne la purtător şi-l învredniceştete nu doar de „darul limbilor”, ci şi de puteri profetice şi vindecătoare, rezervate doar membrilor sectei, care n-au nevoie de sfinţii din vechime, căci se socot ei înşişi adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu).

Părintele sectei este un ex-baptist, pastorul Charles Parham (1873-1929). „Plin de Duhul Sfînt” de pe la 1911, a visat unitatea mişcării penticostale, dar aceasta a ajuns destul de repede la fel de fel de (sub)secte înrudite (Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu a Profeţiei, Biserica Baptistă Penticostală a Voinţei Libere, Biserica Internaţională a Evangheliei, Penticostalii de ziua a şaptea, Penticostalii negri etc.). Răspîndită din California mai ales în ţările nordice ale Europei, secta a ajuns şi în România, prin anii ‘20 ai secolului trecut, primul ei lider local fiind un anume Ion Bodolea din Brăiliţa, editor al cărţii de cîntări Harfa Bisericilor lui Dumnezeu (1930) şi al revistelor Glasul Adevărului şi Ştiinţa Sfinţilor. Azi cultul penticostal din România (cu preponderenţă în Ardeal) ar număra aproape 350000 de membri.

„Căci va veni vremea cînd nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor, îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4, 3-4)

De unde se trag şi ce învaţă pocăiţii

Pocăiţii absolutizează pocăinţa ca fundament al mîntuirii şi socotesc că numai pocăinţa lor este cea adevărată, tradusă în rigorismul unei vieţi puritane şi pietiste. Restul lumii merge spre pierzanie. Bisericile tradiţionale sînt numai anticipări stîngace şi pervertite ale „Bisericii celei noi” (comuna lor „nazarineană”, desigur), şcoala e inutilă şi smintitoare (periclitînd curăţia copiilor destinaţi raiului prin botez), armata e o culminaţie a păcatului legat de folosirea oricărei arme, instituţiile publice în general sînt oficine ale lui Antihrist şi ale spiritului satanic. Cîntecul sacru (cartea lor de cîntări se numeşte Noua harfă a Sionului) îi propulsează preferenţial spre divin şi mai exorcizerază cîte ceva din relele lumii acesteia…

Secta a luat fiinţă la Basel (Elveţia), pe la jumătatea secolului al 19-lea, prin radicalismul neoprotestant al lui Jakob Wirtz (peste care s-ar fi coborît „harul preoţiei lui Melchisedec”), dar marele ei doctrinar a fost ex-calvinnul şi ex-baptistul Samuel Fröhlich (tot un elveţian), întemeietorul aşa-numitei „sfinte comune” (die heilige Gemeinde).

Prin Ungaria, pocăiţii au pătruns şi în România, pe la începutul secolului trecut, mai întîi prin părţile Aradului şi Bihorului. Niciodată foarte numeroşi, azi numărul lor pare să fie în scădere.

„De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit!” (Tit 3, 10-11)

De unde se trag şi ce învaţă Creştinii după Evanghelie

Creştinii după Evanghelie au pretenţia că sînt singurii care înţeleg cum se cuvine şi pun în practică învăţătura evanghelică a Mîntuitorului. Armonia cu „litera” Evangheliei este una dintre ideile generale de bază ale protestantismului, radicalizată de neoprotestanţi: Bisericile tradiţionale s-ar fi abătut de la adevărata cale a Evangheliei, de la puritatea creştinismului primar, dar aceasta trebuie regăsită de „iluminaţii” vremurilor de pe urmă, care se consideră singurii creştini exemplari, emancipaţi de proasta tradiţie de pînă la ei (în cazul de faţă, de pînă în secolul al 19-lea, cînd secta s-a constituit în Elveţia, întîi sub numele de „Chrétiens” pur şi simplu).

Organizatorul cultului în România – pe urmele unor misionari elveţieni (Francis Berney şi E. H. Broadbent) – a fost un anume Grigore Fotino Constantinescu (fiu de ofiţer, trimis la specializare în Elveţia şi întors, după 4 ani, ca pastor evanghelist), care a început cu o casă de rugăciuni la Iaşi (1918), după care centrul s-a mutat la Bucureşti. Mici cercuri de evanghelişti existau şi în Ardeal, bunăoară la Cisnădie sau la Braşov. Revistele de propagandă au fost Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Principalele învăţături ale sectei sînt expuse în două „Memorii” doctrinare şi sînt destul de asemănătoare cu cele ale baptiştilor şi penticostalilor (sola Scriptura, exacerbarea botezului, negarea celorlalte Sfinte Taine, milenarismul – cu creştinarea evreilor la a doua venire – etc.). Adunările Frăţeşti au astăzi în jur de 50000 de credincioşi.

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri…” (Evrei 13, 8-9)

De unde se trag şi ce învaţă mormonii

Mormonii – sau Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor de pe Urmă – îşi trag numele de la un legendar „profet” pe care l-ar fi chemat Mormon (Cartea lui Mormon – care a stat „ascunsă” timp de 14 secole – e pentru ei mai cinstită decît Biblia, al cărei text ar fi suferit mari denaturări de-a lungul timpului) şi care ar fi trăit în secolul 4 după Hristos… pe pămînt american! Doctrina mormonilor este un amalgam deconcertant de elemente iudaice, creştine, gnostice, buddhiste etc. Bătaia e spre politeism: Dumnezeu a fost la început om, dar a devenit Dumnezeu, ceea ce e dat potenţial şi altor oameni, dacă respectă desăvîrşit linia de credinţă şi de viaţă a mormonilor. Isus şi Lucifer sînt fraţi, fii ai Dumnezeului în funcţiune. Cel dintîi ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi cu Marta, ceea ce-i face pe mormoni să accepte şi să practice poligamia. Ca prim născut al lui Dumnezeu, lui Hristos nu I se neagă statutul de Mîntuitor al lumii şi de model pe calea mîntuirii, numai că exclusiv în felul în care Îl înţeleg mormonii.

Secta – poate cea mai stranie dintre toate – a fost întemeiată în jurul anului 1830 de Joseph Smith (care dădea „paşapoarte” pentru Împărăţia lui Dumnezeu: „Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în împărăţia cerească a lui Dumnezeu fără consimţămîntul lui Joseph Smith”!). Ucis de nişte bandiţi în 1844, îi succede în fruntea sectei Brigham Young („Moisele american” sau „Moisele modern”), cu care centrul internaţional al mormonilor se aşază la Salt Lake City. Dacă la moartea lui Young (1877) numărul mormonilor nu depăşea 150000, astăzi ei numără peste 4 milioane de membri în toată lumea şi sînt animaţi de un mare zel prozelitist.

După 1989, au pătruns tot mai mult şi în România (ca de altfel în toată Europa de Est), unde ar avea cîteva sute de misionari şi între 2000 şi 3000 de adepţi declaraţi.

Răzvan CODRESCU

Salt Lake City: Templul Mormonilor

BISERICA ŞI SECTELE

„Adevărul Evangheliei nu se lasă negociat. Omul, pentru a-L accepta pe Hristos, trebuie să aplice măsura şi logica Evangheliei la gîndirea şi la judecata sa, iar nu invers. Ori de cîte ori a încercat să cuprindă şi să judece adevărul Evangheliei cu măsura minţii sale, el a eşuat în rătăciri, în erezii. […] La aceasta s-a adăugat lupta neîncetată a vrăjmaşului care seamănă neghina oriunde se seamănă sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. De aici confruntările Bisericii cu ereziile şi cu rătăcirile de tot felul, de la începuturile ei şi pînă astăzi. Mîntuitorul Însuşi îi avertizează pe ucenicii Săi de aceste lucrări ale forţelor răului, care vor încerca, prin orice mijloace, să amăgească: «Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi» (Matei 24, 24). […]

De ce vorbim de adevărul Bisericii? Mai întîi pentru că, după mărturisirea Sfîntului Apostol Pavel, «Biserica este stîlpul şi temelia adevărului» (I Timotei 3, 15). […] Nu Scriptura a dat naştere Bisericii, ci invers. Creştinismul nu este religia unei cărţi. Biblia este legată de Biserica Apostolilor, care este una cu Biserica Părinţilor, a Sinoadelor Ecumenice, de aceea înţelegerea ei este condiţionată de rămînerea în Biserică.  Sfînta Scriptură este cartea a Bisericii. Scoasă din Biserică, ea nu poate constitui baza pentru dezvoltarea unei comunităţi creştine paralele. […] Nici Biserica fără Scriptură, dar nici Scriptura fără Biserică!” (extrase din Biserica şi sectele. Adevăr şi rătăcire, Editura „Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic/Asociaţia „Sf. Grigorie Palama”, Bucureşti, 1992)

România este una dintre cele mai credincioase ţări din Europa – fapt demonstrat de statisticile privind numărul cetăţenilor care cred în Dumnezeu (România este depăşită în topul continental doar de Turcia şi Malta în ceea ce priveşte credinţa; nouă din zece români cred în forţa divină), de numărul mare de biserici construite, dar şi de influenţa socială şi economică pe care o are Biserica Ortodoxă Română.
Imaginile cu credincioşii ortodocşi care iau cu asalt bisericile în preajma Sărbătorilor sau petrec ore în şir la coadă pentru a se apropia de moaştele sfinţilor, mesajele înalţilor prelaţi în diferite momente importante şi apariţia repetată a BOR în presă au devenit ceva obişnuit. Ortodocşii, deşi majoritari în ţara noastră, nu sunt însă singuri.
Potrivit recensământului din 2002, în România sunt mai mult de un milion de romano-catolici (4,7% din populaţie). Adepţii religiilor protestante reprezintă aproximativ 3,2% din populaţia României (aproape 700.000 de oameni), majoritatea parohiilor fiind în Transilvania. Islamul este popular doar în cele două judeţe din Dobrogea (Tulcea şi Constanţa) şi are aproape 70.000 de adepţi. Penticostalii reprezintă aproximativ 1,5% din populaţie, în timp ce Adventiştii de Ziua a Şaptea, organizaţie care este cunoscută – printre altele – şi pentru accentul pus pe dietă şi sănătate, are peste 10.000 de credincioşi doar în Bucureşti.
Martorii lui Iehova, 100.000 de români
Un alt cult care a prins după Revoluţie îl reprezintă Martorii lui Iehova. În doar două decenii, numărul adepţilor organizaţiei fondate la sfârşitul secolului al XIX-lea de Charles Taze Russell din ţara noastră a ajuns la aproape 100.000. Sistemul de recrutare al noilor membri este unul de tip piramidal, oricare nou credincios angajându-se să aducă la rândul său alţi adepţi. Dezvoltarea Martorilor lui Iehova a fost facilitată şi de faptul că membrii acestui cult nu efectuau serviciul militar, atunci când acesta era obligatoriu. Printre obiceiurile stranii ale Martorilor se numără refuzul de a-şi exercita dreptul la vot şi de a face transfuzii de sânge.
De asemenea, serialul VerticalNews  va vorbi, în zilele următoare, şi despre Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut (M.I.S.A.) şi despre felul în care s-a adaptat organizaţia după fuga liderului Gregorian Bivolaru. M.I.S.A. – o mişcare spirituală controversată care avea aproximativ 35.000 de membri în România – nu era unitară nici sub comanda lui „Guru” Bivolaru, iar în ultima vreme s-a divizat şi mai mult.
Spre final, vom arunca o privire asupra vedetelor de la noi şi din străinătate care promovează culte nonconformiste. Dacă Dida Drăgan şi Bodo s-au pocăit, de curând, împărtăşind idealurile la Biserica Râul Vieţii, în Statele Unite ale Americii, Tom Cruise şi mai mulţi actori de la Hollywood susţin mişcarea Scientologică

Acest articol a fost publicat în SECTOLOGIE și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s